Illegality of unilateral revocation of administrative act entered civil circuit versus subsequent annulment of derived compensation titles

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la 30 septembrie 2019, sub număr de dosar x/2019, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea Deciziei de actualizare nr. 5223/25 septembrie 2015 emisă de Preşedintele A.N.R.P. şi a Titlurilor de plată seria x nr. x/18.07.2016, seria x nr. x/22.05.2017, seria x nr. x/29.05.2018 şi seria x nr. x/06.05. 2019.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a transpus cauza spre competentă soluţionare secţiilor civile.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă la 27.02.2020 sub nr. x/2019.

Prin cererea înregistrată la 1 octombrie 2019 sub nr. x/2019 reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - ANRP în contradictoriu cu pârâţii A., B., a solicitat anularea Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015 emisă de Preşedintele ANRP, ca fiind netemeinică şi nelegală, anularea titlului de plată seria x nr x din data de 18.07.2016, a titlului de plată seria x nr. x din 29.05.2018, a titlului de plată seria x 164 nr. x din 06.05.2019 şi a titlului de plată seria x din 26076 din 22.05.2017.

Prin încheierea din 23 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a trimis cauza Secţiilor civile ale Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a Civilă la 28.11.2019 sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 8 septembrie 2020 s-a dispus înaintarea dosarului nr. x/2019 completului învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2019, în temeiul art. 107 alin. (1) din ROI.

2. Hotărârile pronunţate de prima instanţă

Prin încheierea din 10 septembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admisă excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată faţă de capătul de cerere referitor la anularea Deciziei ANRP nr. 5223/25.09.2015 emisă de Preşedintele ANRP.

Prin sentinţa civilă nr. 1597 din 4 decembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 1599 din 15 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că revocarea Hotărârii nr. 1483 din 31.01.2013, pentru care a fost emisă Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015, prin Hotărârea nr. 1978/15.09.2016, s-a produs ulterior intrării acesteia în circuitul civil, deci cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Or, singura posibilitate legală a organului administrativ de înlăturare a efectelor unui act administrativ emis cu încălcarea dispoziţiilor legale o constituie revocarea actului nelegal.

În acest sens, menţionează faptul că propunerile de revocare a hotărârilor pot fi formulate de către A.N.R.P. doar ca urmare a soluţionării contestaţiilor sau ca urmare a verificării documentelor de plată depuse de beneficiarii despăgubirilor. Şi aceasta doar în cazul în care s-au constatat încălcări ale prevederilor legale.

Mai mult decât atât, prin deciziile emise în temeiul art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G.. nr. 1120/2006 nu sunt invalidate/revocate hotărârile Comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Deciziile emise de către A.N.R.P. în condiţiile art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006 sunt doar nişte propuneri/recomandări adresate comisiilor judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, acestea (deciziile) nefiind obligatorii pentru entităţile teritoriale.

În urma propunerilor de revocare a hotărârilor, transmise prin decizie motivată a vicepreşedintelui A.N.R.P., comisiile au posibilitatea să-şi menţină hotărârea şi să motiveze de ce consideră că a fost emisă legal, să solicite beneficiarilor acte în completare sau să revoce hotărârea.

Cu alte cuvinte, comisiile locale, la propunerea A.N.R.P., au posibilitatea de a-şi revoca actul administrativ emis fără respectarea dispoziţiilor legale, înainte ca acestea să-şi producă efectele în circuitul civil (prin acordarea efectivă a despăgubirilor propuse).

În speţă, administraţia a verificat, astfel, legalitatea obiectivă a actului administrativ, iar petenţii, chiar dacă li se înrăutăţeşte situaţia, au la îndemână calea justiţiei pentru a dobândi satisfacţie. Aşadar, fiind vorba de o cale de atac administrativă, nu judiciară, guvernată de principiile controlului administrativ intern sau ierarhic, nu se aplică principiul non reformatio in pejus.

Or, prin exercitarea legală a controlului administrativ de către A.N.R.P (prevăzut şi la art. 2 lit. h) şi n) din H.G. nr. 572/2013 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor), s-a constatat faptul că dreptul stabilit prin Hotărârea nr. 1483 din 26.10.2007 a fost acordat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 290/2003.

Astfel, prin Decizia nr. 1084/22.10.2014 emisă de vicepreşedintele A.N.R.P. s-a respins contestaţia şi s-a dispus reanalizarea, în vederea revocării, a Hotărârii nr. 1483/31.01.2013, întrucât petenţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate a fi despăgubite şi nici dovada refugiului autorilor C. şi D..

Precizează că Decizia nr. 1084/22.10.2014 a fost comunicată prin adresa nr. x/22.10.2014 numiţilor A., B., E. şi F..

Beneficiarii B. şi A. au luat la cunoştinţă de conţinutul acestui act administrativ la data de 29.10.2014 şi, respectiv, 06.11.2014, aşa cum reiese din confirmările de primire.

Arată că Decizia nr. 1084/22.10.2014 putea fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliau solicitanţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006.

În evidenţele existente la nivelul Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 nu figurează înregistrat niciun litigiu având ca obiect acţiunea în anulare a Deciziei nr. 1084/22.10.2014 emisă de către vicepreşedintele A.N.R.P.

Menţionează că un act administrativ se bucură de aparenţa de legalitate până la anularea lui de către instanţa de judecată.

În speţă, actele administrative la care a făcut referire, respectiv Hotărârea nr. 1978/15.09.2016 şi Decizia nr. 1084/22.10.2014, nu au fost anulate, întrucât nu au fost contestate în instanţă.

Mai mult, deoarece prin emiterea Hotărârii nr. 1978/15.09.2016 se ajunsese în situaţia unei cereri nesoluţionate, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis Hotărârea nr. 2231/05.0612018, prin care a respins cererea nr. x/17.09.2003 şi a propus neacordarea compensaţiilor băneşti.

Astfel, prin revocarea Hotărârii nr. 1483/2013 s-a creat un viciu de legalitate a Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015 şi a actelor subsecvente acesteia, situaţie în care încasarea sumelor de bani de către pârâţi reprezintă, în fapt, o plată necuvenită, în condiţiile în care au avut cunoştinţă de faptul că titlurile de plată emise erau viciate, în sensul anulării bazei lor legale, respectiv a Hotărârii nr. 1483/2013.

De asemenea, având în vedere că atât în preambulul deciziei de actualizare, cât şi în conţinutul acesteia se precizează expres ce act administrativ a fost supus actualizării (Hotărârea nr. 1483/31.01.2013), iar în cuprinsul hotărârii de revocare este expres menţionat, de asemenea, actul administrativ revocat (Hotărârea nr. 1483/31.01.2013), nu se poate reţine buna-credinţă din partea pârâţilor la momentul încasării sumelor acordate prin titlurile de plată.

În al doilea rând, recurenta arată că potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, actele administrative care au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice nu mai pot fi revocate de autorităţile emitente, constatarea nulităţii sau anularea acestora putând fi dispusă numai de instanţa judecătorească.

Constatarea nulităţii sau anularea actului administrativ nelegal se face la cererea autorităţii emitente, întrucât persoanele beneficiare a actului nu au interes să ceară aceasta.

Dispoziţiile tezei a doua a alin. (6) al art. 1 din Legea nr. 554/2004 exclud măsurile abuzive din partea autorităţii publice emitente, întrucât prevăd competenţa instanţei de judecată de a se pronunţa, la cerere, şi asupra legalităţii actelor civile încheiate în baza acelui act, precum şi asupra efectelor civile produse.

Prin Decizia nr. 638 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 903 din 7 noiembrie 2006, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 reglementează un caz de contencios administrativ obiectiv, care se referă la analizarea în abstract a unei chestiuni de legalitate, având în vedere realizarea unui interes public, caracterizându-se prin generalitate şi impersonalitate.

Prin urmare, consideră că în speţă, este aplicabil principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. (2) din noul C. civ., care prevede că "desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui", fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 C. civ., şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

În concluzie, având în vedere faptul că Hotărârea nr. 1483/31.01.2013 a fost revocată prin Hotărârea nr. 1978/15.09.2016 şi cererea nr. x/17.09.2003 a fost respinsă prin Hotărârea nr. 2231/05.06.2018, rezultă că Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015, precum şi titlurile de plată aferente au rămas fără o bază legală şi se impune desfiinţarea acestora.

Ca atare, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi B. şi A. au depus, fiecare, întâmpinări prin care a fost invocată excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a cerut înlăturarea apărărilor părţilor adverse şi admiterea recursului.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 18 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 1 octombrie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

i) Asupra excepţiei de nulitate a cererii de recurs, invocată de intimatul-pârât B., din perspectiva neinvocării unor critici de nelegalitate ale deciziei recurate şi a neîncadrării acestora în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând-o prioritar, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează să o respingă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivarea recursului înseamnă arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În cuprinsul memoriului, prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia nr. 1599A din 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti a fost pronunţată cu nerespectarea normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, art. 17 alin. (4) lit. h) din Hotărârea nr. 1.120 din 30 august 2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 şi ale art. 1254 alin. (2) C. civ., din perspectiva faptului că s-a apreciat greşit că deşi Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015, precum şi titlurile de plată aferente au rămas fără o bază legală, nu se impune desfiinţarea acestora.

Recurenta a afirmat că aceste constatări ale instanţei de apel sunt greşite de vreme ce prin revocarea Hotărârii nr. 1483/2013 s-a creat un viciu de legalitate a Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015 şi a actelor subsecvente acesteia, situaţie în care încasarea sumelor de bani de către pârâţi reprezintă, în fapt, o plată necuvenită, în condiţiile în care au avut cunoştinţă de faptul că titlurile de plată emise erau viciate, în sensul anulării bazei lor legale, respectiv a Hotărârii nr. 1483/2013.

Examinând aceste motive de recurs sub aspectul excepţiei de nulitate invocate de ambele intimate prin întâmpinările formulate în cauză, Înalta Curte constată că acestea vizează considerentele instanţei de apel, care au stat la baza soluţiei de respingere a căii de atac a apelului exercitate de recurentă, din perspectiva modalităţii în care aceasta a făcut aplicarea normelor de drept materiale incidente în cauză, din perspectiva revocării şi anulării actelor administrative emise în materia Legii nr. 164/2004 şi implicaţiile acestora asupra drepturilor acordate pârâţilor şi, ulterior, revocate.

În raport de motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine că acestea se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, prin intermediul lor se critică nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, în ceea ce priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a normelor de drept material conţinute de Legea nr. 164/2014, Legea nr. 554/2004 şi art. 1254 alin. (2) C. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât B. prin întâmpinarea depusă în cauză.

ii) Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, atunci când s-a apreciat că revocarea Hotărârii nr. 1483 din 31.01.2013, pentru care a fost emisă Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015, prin Hotărârea nr. 1978/15.09.2016, s-a produs ulterior intrării acesteia în circuitul civil, deci cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Prin cererea de recurs formulată, recurenta a arătat că potrivit art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006, are competenţa de a propune reanalizarea de către comisiile judeţene sau a municipiului Bucureşti a actelor administrative emise în aplicarea Legii nr. 290/2003 atunci când constată încălcarea prevederilor Legii nr. 290/2003, solicitând revocarea actelor emise.

De asemenea, recurenta a apreciat că din interpretarea dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ rezultă că atunci când emitentul unui act administrativ sau superiorul ierarhic descoperă o ilegalitate sau motiv de inoportunitate poate emite un nou act, chiar dacă este vătămător pentru petent.

Examinând susţinerea recurentei, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. Astfel, se constată că într-adevăr art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006 prevede posibilitatea vicepreşedintelui ANRP de a solicita revocarea actelor administrative emise de comisiile judeţene, însă această dispoziţie legală trebuie interpretată prin raportare la prevederile Legii. nr. 554/2004, care cuprinde normele generale aplicabile în materia contenciosului administrativ, ce vin în completarea normelor speciale, dacă nu există o prevedere expresă de derogare.

Pe cale de consecinţă, norma specială invocată de recurentă se completează cu regulile generale în ceea ce priveşte revocarea actelor administrative, fiind aplicabil principiul potrivit căruia un act administrativ ce a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice nu mai poate fi revocat de emitent, ci anularea lui poate fi dispusă doar prin hotărâre judecătorească, după cum rezultă din interpretarea art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

În prezenta cauză, conform situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, a cărei cenzură în recurs nu mai poate fi contestată, decizia A.N.R.P. nr. 1084 prin care s-a propus reanalizarea dosarului de către Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în vederea revocării Hotărârii nr. 1483 a fost emisă la data de 22.10.2014, iar Hotărârea nr. 1978 prin care a fost revocată prima hotărâre a fost emisă la data de 15.09.2016, deci la aproximativ doi ani, timp în care recurenta-reclamantă a emis Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 164/2014 şi a emis şi titlul de plată aferent primei tranşe.

Cum în prezenta cauză, Hotărârea nr. 1483 din 31.01.2013 a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, pârâţii încasând sumele cuvenite în temeiul acesteia, prin dispoziţiile sale s-a recunoscut acestora un drept de creanţă, respectiv despăgubirile acordate, ce reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, aspect care, de altfel, nu a făcut obiectul criticilor din recurs.

Argumentul recurentei că există o libertate de apreciere a comisiei judeţene în ceea ce priveşte dispunerea revocării nu poate determina o altă soluţie, deoarece valorificarea actului de revocare şi anularea titlurilor de plată este o măsură ce nu ar respecta criteriile prevăzute de art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, sub aspectul legalităţii ingerinţei şi ar înfrânge principiul proporţionaliăţii în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut mai sus, Hotărârea nr. 1483/31.01.2013 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea intimaţilor-pârâţi, coroborată cu Decizia de actualizare nr. 5223/25.09.2015 emisă de ANRP şi cu titlurile de plată aferente tranşelor scadente şi achitate de Ministerul Finanţelor Publice a dat naştere în patrimoniul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, a unui drept de creanţă ce se circumscrie noţiunii de "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Susţinerea recurentei că revocarea unui act administrativ este permisă de legiuitor chiar dacă se aduce o vătămare petentului este corectă, însă această revocare trebuie să intervină înainte ca actul administrativ să intre în circuitul civil şi să producă efecte juridice.

Aşadar, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că revocarea actului administrativ s-a produs ulterior intrării acestuia în circuitul civil, deci cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1 alin. (6) Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat tot ipotezei prevăzute de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., prin care recurenta susţine că revocarea Hotărârii nr. 1483/2013 ar conduce implicit, în temeiul art. 1254 alin. (2) C. civ., la desfiinţarea Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015 şi a titlurile de plată aferente, şi acesta este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut că în condiţiile revocării de către Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a Hotărârii anterioare nr. 1483/31.01.2013, în baza căreia au fost emise titlurile de plată a căror anulare se solicită, sunt incidente dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ., însă, constatând că Hotărârea nr. 1483/31.01.2013 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea intimaţilor-pârâţi, coroborată cu faptul emiterii Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015 emisă de ANRP şi a titlurilor de plată aferente tranşelor scadente şi achitate de Ministerul Finanţelor Publice, au dat naştere în patrimoniul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, a unui drept de creanţă ce se circumscrie noţiunii de "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, a analizat dacă măsura autorităţii administrative în baza căreia ar urma să fie anulate titlurile de plată emise pe numele intimaţilor-pârâţi este una ce respectă criteriile prevăzute de art. 1 Protocol nr. 1 adiţional la Convenţie, din perspectiva legalităţii ingerinţei şi a respectării principiului proproţionalităţii între ingerinţă şi interesul public.

Or, sub acest aspect, recurenta nu aduce nicio critică, nici asupra reţinerii că despăgubirile acordate prin titlurile de plată contestate constituie un "bun", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nici asupra analizei efectuate de instanţa de apel cu privire la criteriile prevăzute de art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Mai mult decât atât, în speţă, a fost admisă excepţia tardivităţii capătului de cerere prin care reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat anularea Deciziei de actualizare nr. 5223/25.09.2015, raportat la prevederile art. 1 alin. (6) teza a III-a din Legea nr. 554/2004, aspect ce a intrat în puterea lucrului judecat, nemaifăcând obiectul criticilor în recurs.

Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca în sustinerea intereselor sale propria sa culpa) reclamanta nu se poate prevala de propria culpă în ceea ce priveşte modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor legale, care îi reveneau, potrivit legii, şi nici să se apere valorificând un asemenea temei, critica formulată urmând a fi, astfel, respinsă.

Prin urmare, şi această critică este nefondată.

Pentru considerentele expuse, constatând că soluţia instanţei de apel este legală, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele pentru existenţa ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1599A din 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2022.