State recovery claim for overpaid restitution barred by three-year extincutive prescription running from the 2011 illegal act

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 11.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 37.083.630 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 37.243.500 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/07.02.2011 - şi valoarea de 159.870 RON, reprezentând preţul stabilit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren extravilan arabil în suprafaţă de 250.000 mp, situat în Constanţa, jud. Constanţa, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Prin întâmpinare, pârâta ANRP a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L., S.C. B. (pentru cota de 75%), C. (pentru cota de 15%) şi a lui D. pentru cota de 10%).

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 167/10.02.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca tardivă, cererea de chemare în garanţie; a respins, ca prescrisă, acţiunea.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1689A/17.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel, deşi modifică concluziile şi considerentele sentinţei, respinge apelul reclamantului, menţinând soluţia tribunalului.

Apreciază recurentul că o astfel de modalitate de redactare conturează o motivare contradictorie subsumabilă dispoziţiilor legale menţionate.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acest sens, recurentul arată că, în mod greşit, instanţa de control judiciar, în apel, a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire sau cel târziu al emiterii titlurilor de conversie.

Cât timp instanţa de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi a titlurilor de conversie s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuţii diferite, iar în al doilea rând, că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, recurentul-reclamant era în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 19.02.2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internationale de Evaluare.

Cu privire la considerentul instanţei de apel prin care s-a reţinut că apelantul-reclamant putea lua la cunoştinţă de existenţa prejudiciului prin reprezentanţii ministerului aflaţi în componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, recurentul arată că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-au efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cei doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

A pretinde că cei doi reprezentanţi aveau sau trebuiau să aibă o competenţă profesională similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză, în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate, depăşeşte, prin interpretare, cadrul legal stabilit de legiuitor.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiţie esenţială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR şi în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanţi ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei şi Finanţelor şi ai Ministerului Justiţiei şi bineînţeles că aceştia, în calitate de membrii, nu puteau avea alte atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Competenţele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcţiilor publice pe care aceştia le deţineau în cadrul instituţiilor de la care au fost desemnaţi. Este absurd a se pretinde că aceştia aveau obligaţia de a face o evaluare critică pe fond a unor raporte de expertiză întocmite de experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, în condiţiile în care nu aveau această specializare iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca pe o condiţie esenţială pentru desemnarea acestora în componenţa Comisiei.

Prin urmare, întrucât prin lege membrii Comisiei nu sunt obligaţi să aibă şi specializarea de evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, nu pot fi culpabilizaţi pentru că experţii evaluatori acreditaţi nu au respectat, în cadrul activităţii de evaluare, standardele specifice acestei profesii iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, aşa cum în mod greşit reţine instanţa de apel.

Cu privire la susţinerea instanţei de apel că în speţă "trebuie avute în vedere şi considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019, care se aplică, mutatis mutandis, şi în prezenta cauza (paragrafele 49-58) (...)", recurentul arată că, deşi au fost criticate considerentele instanţei de fond care statuau aplicabilitatea în speţă a deciziei antemenţionate, instanţa de apel a evitat să analizeze şi să indice motivele pentru care argumentele respective nu au fost reţinute.

Aşadar, raţionamentul instanţei de fond, cât şi al instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, fără a ţine cont de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în soluţionarea cererii de recurs în interesul legii, instanţele de fond şi de apel şi-au însuşit concluziile reţinute în decizie şi le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracţie de faptul că ne aflăm în altă materie de drept.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A învederat intimata că hotărârea recurată este motivată conform art. 425 C. proc. civ., iar instanţa de apel a analizat toate probele dosarului, s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel şi a procedat la o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale incidente, astfel că nu pot fi reţinute motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Mai arată intimata că reclamantul înţelege să se folosească de un argument statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia nr. 862/A/31.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021), respectiv potrivit considerentelor acelei decizii s-au reţinut următoarele: "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii."

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- Critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează existenţa, în considerentele hotărârii recurate, a unei pretinse contradictorialităţi, determinată, în opinia recurentului, de faptul că instanţa de apel, deşi expune argumente diferite de cele ale tribunalului în ce priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie, totuşi respinge, ca nefondat, apelul reclamantului şi apreciază ca fiind temeinică şi legală hotărârea de primă instanţă.

În concret, recurentul susţine ca fiind un aspect contradictoriu din perspectiva soluţiei pronunţate de către instanţa de apel, faptul că tribunalul a reţinut că dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă s-a născut din momentul plăţii emiterii titlurilor de conversie (16.06.2011), iar instanţa de apel a reţinut că momentul la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii deciziei nr. 15764/FF/26.05.2011 sau cel târziu la data emiterii titlurilor de conversie.

Critica este nefondată.

Pronunţarea unei soluţii identice, însă din perspectiva altor argumente decât cele ale instanţei de fond, nu reprezintă o motivare contradictorie, în sensul motivului de casare invocat de către recurent, ci un raţionament logico-juridic distinct, diferit de cel al instanţei care a pronunţat prima hotărâre, dar a cărui finalitate este reprezentată de aceeaşi soluţie dată acţiunii introductive de instanţă, respectiv de respingere a acesteia, ca prescrisă.

În acest context, legalitatea sentinţei, astfel cum a fost menţinută de către instanţa de apel, rezultă din soluţia finală dată asupra pretenţiilor cu care a fost învestită în ce priveşte dreptul material la acţiune, care în cauză a fost constatat ca fiind prescris. Câtă vreme concluzia instanţei de apel s-a aflat în acord cu soluţia dată de prima instanţă (în sensul că acţiunea este prescrisă), era imposibil, din punct de vedere procedural, ca instanţa de apel să se pronunţe altfel decât respingând apelul reclamantului şi pe cale de consecinţă, să menţină, ca legală şi temeinică, hotărârea împotriva căreia a fost declarată respectiva cale de atac.

Pe de altă parte, indiferent la care dintre momentele indicate de către cele două instanţe ca marcând data de la care a început să curgă termenul de prescripţie ne-am raporta (ambele situate la nivelul anului 2011, în condiţiile în care acţiunea a fost promovată în anul 2021), soluţia care se prefigurează este aceeaşi, în sensul că demersul judiciar al reclamantului se plasează în afara termenului de prescripţie prevăzut de lege.

- Referitor la critica de nelegalitate în sensul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, Înalta Curte constată că argumentele recurentului sunt subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2011, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 15764/FF/26.05.2011, în temeiul căreia s-au eliberat ulterior titlurile de conversie nr. 1927/16.06.2011 şi nr. 1928/16.06.2011.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2011 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este fie cel al emiterii Deciziei nr. 15764/FF/26.05.2011 (titlul de despăgubire), fie cel al emiterii titlurilor de conversie din anul 2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2011) recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite în 2011.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat ca data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP nr. 22461/R/07.02.2011 – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2011), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1689A din 17 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1689A din 17 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.