Fictional Equipment Purchases Yield No Fiscal Damage: State Tort Claim Rejected

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Reclamantul Statul Roman, reprezentat prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat, la 14 noiembrie 2017, ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat pârâtul A. la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat în perioada 2007-2008, în cuantum de 2.773.225 RON, în urma activităţii infracţionale desfăşurate în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., precum şi la plata accesoriilor aferente sumei de 2.773.225 RON, calculate de la data scadenţei şi până la data efectuării plăţii inclusiv.

Cererea în pretenţii pe temeiul răspunderii civile delictuale a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucuresti sub nr. x/2017, iar, prin sentinţa civilă nr. 1490/14.02.2018 s-a dispus declinarea competentei de soluţionare a cererii formulate de reclamant în favoarea Tribunalului Bucureşti, competenţă atrasă în raport de valoarea obiectului litigiului.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 338 din 19 februarie 2019, a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 141 din 2 februarie 2021, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât pârâtul nu a acţionat în scopul evitării plăţii obligaţiilor fiscale, ci doar pentru a obţine încasarea contravalorii utilajelor de la societatea finanţatoare de leasing, având în vedere că achiziţia şi predarea utilajelor către societăţile utilizatoare nu s-a realizat în realitate. Cu toate acestea, în contabilitate au fost înregistrate documentele necesare, pentru a da o aparenţă de autenticitate acestor operaţiuni. Curtea a apreciat că nu se poate identifica existenţa unei fapte ilicite şi respectiv a unui prejudiciu, din perspectiva reglementărilor fiscale, în condiţiile în care nu se pot plăti taxe şi impozite în considerarea unor operaţiuni economice fictive.

4. Recursul formulat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 141A din 2 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Recurentul a reclamat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material.

În acest sens, în esenţă, a arătat că mecanismul infracţional s-a bazat pe faptul că pârâtul a pretins nereal că a livrat utilajele către societăţile utilizatoare pentru a încasa sumele de bani, reprezentând contravaloarea acestora, de la firma de leasing şi a înregistrat în contabilitatea sa facturi fiscale ce consemnau achiziţiile acestor utilaje, inexistente în realitate, sustrăgându-se de la plata impozitului pe profit şi a TVA-ului aferent.

Contrar considerentelor instanţei de apel, care a apreciat că nu se datorează impozite şi taxe pe operaţiuni fictive, Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală sancţionează eludarea plăţii impozitului pe profit şi a TVA-ului aferent operaţiunilor efectuate în contabilitatea societăţii.

Recurentul susţine că au fost încălcate dispoziţiile fiscale ce reglementează aportul la bugetul statului a TVA-ului şi impozitelor, precum şi creanţele accesorii reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată, dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate până la data stingerii sumei datorate inclusiv, întrucât prejudiciul provine din impozitate neachitate.

Fapta ilicită a pârâtului constă în sustragerea de la plata sumelor reprezentând impozite şi taxe şi evidenţierea în actele contabile a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, vinovăţia sa rezultă din denaturarea cheltuielilor deductibile fiscal, iar legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu derivă din încălcarea dispoziţiilor legale privind virarea către bugetul consolidat al statului a impozitelor aferente înregistrărilor contabile.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât A., reprezentat de curator special C., a depus, în termenul legal, întâmpinare prin care a arătat că, în speţă, criticile din recurs privesc aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate, susţinând astfel, fără a invoca expres, excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ. şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor şi, prin încheierea din 21 martie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, fiind respinsă excepţia nulităţii acestuia şi a fixat termen pentru judecata acestuia la 22 septembrie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate raportat la dispoziţiile legale aplicabile, având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, a revenit jurisdicţiei civile competenţa de a rezolva, pe cale separată, latura civilă a procesului penal, lăsată nesoluţionată în conformitate cu art. 25 alin. (5) coroborat cu art. 486 alin. (2) C. proc. pen.

Potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., exercitarea acţiunii civile în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Instanţa civilă, învestită cu o astfel de acţiune, procedează la soluţionarea cauzei potrivit normelor de drept comun, indiferent de natura creanţei a cărei valorificare se urmăreşte (fiscală, bugetară), realizând propria analiză şi evaluare.

Reţinând că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dreptul comun în materie, iar cu privire la îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale a arătat că aceste condiţii nu sunt întrunite, Curtea a apreciat că nu se poate identifica existenţa unei fapte ilicite şi respectiv a unui prejudiciu, din perspectiva reglementărilor fiscale, în condiţiile în care nu se pot plăti taxe şi impozite în considerarea unor operaţiuni economice fictive.

Concluzia instanţei de apel potrivit căreia nu s-a dovedit că ar fi existat o faptă ilicită a pârâtului sau un comportament abuziv al acestuia s-a sprijinit pe analiza probelor administrate, astfel că a avut la bază elemente de fapt pe care, în considerarea caracterului devolutiv al apelului, avea prerogative de a le stabili.

Astfel, instanţa de apel a reţinut ca împrejurări factuale că achiziţia utilajelor înregistrată în evidenţele contabile ale societăţii comerciale pe care o administra nu a existat în realitate, fiind vorba doar de utilizarea unor consemnări scriptice contabile a acestor operaţiuni în vederea creării unei aparenţe de veridicitate în vederea încasării sumelor de bani de la societatea de leasing. Aşa cum s-a învederat cu caracter definitiv prin decizia penală, scopul acestor evidenţe contabile nu a fost de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale aferente, ci exclusiv încasarea banilor din partea societăţii finanţatoare.

Cum judecata în recurs este limitată la verificarea aspectelor de nelegalitate, instanţa de recurs nu poate reconsidera starea de fapt stabilită în apel, procedând la reaprecierea probelor administrate, întrucât ar contraveni prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu privire la încălcarea dispoziţiile fiscale ce reglementează aportul la bugetul statului a TVA-ului şi impozitelor, precum şi creanţele accesorii reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată, se reţine că prin decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor se naşte la data realizării activităţii, încasării venitului supus impozitării şi devine scadentă la termenul prevăzut de lege, moment de la care autoritatea fiscală are dreptul de a percepe accesoriile creanţei fiscale.

Totodată, o creanţă bănească reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, se concretizează într-o sumă de bani şi devine lichidă şi exigibilă numai după stabilirea obligaţiei de plată a debitului principal prin hotărâre judecătorească, fiind dependentă de măsura şi procentul în care debitul principal a fost achitat.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, recurentul susţine că existenţa faptei ilicite se deduce din faptul că s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva intimatului-pârât.

Este adevărat că, în principiu, o faptă care nu îndeplineşte condiţiile săvârşirii unei infracţiuni, poate fi calificată ca o contravenţie, în măsura în care legiuitorul a încadrat-o astfel, poate genera o răspundere contractuală, poate fi încadrată printre faptele licite, dar şi printre faptele ilicite, acestea din urmă, prin definiţie, fiind contrare normelor dreptului, prin ele încălcându-se drepturile subiective şi interesele altei persoane, cu consecinţa cauzării un prejudiciu, pe care autorul faptei sau persoana răspunzătoare este obligată să-l repare.

Înalta Curte constată că în dosarul penal, în apel, instanţa de control judiciar, prin decizia penală nr. 1477/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, a dispus achitarea pârâtului pentru infracţiunea de evaziune fiscală, pe considerentul că înregistrarea în contabilitate a facturilor ce atestau achiziţii de utilaje nereale nu s-a realizat cu scopul modificării rezultatului fiscal, ci pentru a obţine finanţarea de societatea de leasing. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că evidenţierea fictivă în contabilitate nu a avut drept finalitate sustragerea pârâtului de la plata obligaţiilor fiscale aferente, împrejurare în care s-a reformat soluţia primei instanţei, în sensul achitării pârâtului pentru infracţiunea de evaziune fiscală, iar acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată.

Prin urmare, concluzia instanţei penale a fost aceea că acţiunea pârâtului (inculpat în dosarul penal) nu s-a realizat în scopul sustragerii inculpatului de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Conform dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen. (intitulat, cât se poate de lămuritor, Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal): "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Instanţa de apel, prin decizia recurată, a constatat că starea de fapt reţinută de instanţa penală se impune cu autoritate de lucru judecat, stabilind, în urma analizării faptelor pârâtului în raport cu prevederile Codul fiscal, că fapta persoanei care a avut calitatea de inculpat nu constituie fapt ilicit cauzator de prejudicii în sensul legii civile, întrucât achiziţia utilajelor înregistrată în evidenţele contabile ale societăţii comerciale pe care o administra nu a existat în realitate, fiind vorba doar de utilizarea unor consemnări scriptice contabile a acestor operaţiuni în vederea creării unei aparenţe de veridicitate în vederea încasării sumelor de bani de la societatea de leasing.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că achiziţia şi predarea utilajelor către societăţile utilizatoare nu s-a realizat în realitate, deşi s-au înregistrat în contabilitate documentele necesare pentru a da o aparenţă de autenticitate acestor operaţiuni, nu în scopul evitării plăţii obligaţiilor fiscale, ci doar pentru a obţine încasarea contravalorii utilajelor de la societatea finanţatoare.

Prin urmare, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că nu se poate identifica existenţa unei fapte ilicite şi respectiv a unui prejudiciu, din perspectiva reglementărilor fiscale, în condiţiile în care nu se pot plăti taxe şi impozite în considerarea unor operaţiuni economice fictive.

Ca atare, în condiţiile în care la judecata în fond, anterior, s-a considerat că nu s-a făcut o altă probă a existenţei vreunei faptei ilicite sau a vreunui prejudiciu, începerea urmăririi penale împotriva intimatului-pârât nu este de natură a atrage răspunderea delictuală civilă a pârâtului, cum nici soluţia instanţei penale, de achitare a inculpatului pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, nu este, în sine, suficientă pentru a dovedi că intimatul-pârât a săvârşit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea materială, aspect sesizat şi de instanţa de apel.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", acest text reglementând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Prin urmare, făcând aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecăţii şi observând că, în cauza pendinte, reclamantul s-a rezumat doar la a relua aceleaşi pretenţii şi în faţa instanţei civile de drept comun, având ca fundament aceleaşi probatorii administrate în procesul penal, fiind dedusă judecăţii aceeaşi situaţie de fapt şi de drept, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că în privinţa aceloraşi chestiuni nu poate exista o concluzie contrară celei a instanţei penale, dezlegările date de acestea din urmă impunându-se cu putere de lucru judecat.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a considerat că, în speţă, reclamantul nu a dovedit existenţei unei fapte ilicite şi nici a unui prejudiciu, în condiţiile în care, după cum a rezultat în dosarul penal, ca stare de fapt, toate înregistrările în contabilitate au fost fictive, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile din Codul fiscal referitoare la obligaţia de plată a TVA şi a impozitului pe profit.

În acest context, nu se poate vorbi despre crearea unui prejudiciu bugetului de stat, cât timp obligaţia unui contribuabil de a achita taxele pentru afacerile comerciale derulate se stabileşte doar dacă s-au desfăşurat efectiv astfel de afaceri, adică s-au vândut, cumpărat bunuri ori s-au prestat servicii, ceea ce a dus la sporirea unei valori, acesta fiind temeiul încasării de către stat a taxei pe valoare adăugată. De asemenea, impozitul pe profit nu este datorat deoarece operaţiunile pentru care s-a calculat profitul nu au fost reale.

Referitor la existenţa şi dovedirea prejudiciului, recurentul-reclamant a susţinut că îndeplinirea acestei cerinţe pentru atragerea răspunderii civile delictuale se deduce din începerea urmăririi penale împotriva intimatului-pârât, coroborat, deopotrivă, cu constatările organelor de urmărire penală.

Or, în situaţia de faţă, astfel cum a reţinut instanţa de apel, apreciere de fapt asupra căreia instanţa de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., înscrisurile la care face referire recurentul şi constatările organelor de urmărire penală nu sunt apte a face dovada pretenţiilor afirmate.

În acest context, Înalta Curte constată că, în speţă, faţă de cele reţinute de instanţa de apel potrivit cu care existenţa şi întinderea prejudiciului nu au fost dovedite, simpla afirmaţie a recurentului-reclamant, în sensul că cele două elemente rezultă din dosarul penal, nu este suficientă pentru a admite că este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu.

Prin urmare, nefiind dovedite cel puţin două dintre condiţiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte apărări formulate de către recurentul-reclamant, cu referire la existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită pretins invocată în sarcina intimaţilor-pârâţi şi vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul, în măsura în care dispoziţiile legale incidente în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăd îndeplinirea cumulativă a condiţiilor mai sus arătate.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva deciziei civile nr. 141A din 2 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2022.