Conflicting application of special reparation law versus common law civil liability for compensation of communist-era expropriated property

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă la data de 22.11.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar, şi pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor băneşti constând în echivalentul bănesc/contravaloarea imobilelor – teren, în suprafaţă de 935,61 mp, şi construcţie demolată, în suprafaţă de 65,51 mp, situate în Craiova, str. x, jud. Dolj.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 555, 563 alin. (1) teza a II-a şi 566 alin. (1) teza a II-a şi teza finală C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar, a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1344/14.05.2019 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2017, şi pe fond, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa Tribunalului Dolj

Prin sentinţa nr. 768/22.12.2020, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1344/14.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr. x/2017 şi în fond, a respins acţiunea.

3. Deciziile Curţii de Apel Craiova

Prin decizia nr. 282/2021 din 04.11.2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei; a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru rejudecare; a obligat reclamantul la plata sumei de 5.419 RON, taxă judiciară de timbru aferentă fondului.

Prin decizia nr. 65/2022 din 10.11.2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 217.500 RON, reprezentând echivalentul bănesc al terenului în suprafaţă de 870 mp situat în Craiova, str. x şi a sumei de 10.505 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins, ca inadmisibilă, cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul imobilului construcţie cu destinaţia de casă de locuit formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin DGRFP Craiova.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Recurentul-reclamant A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 65/2022 din 10.11.2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi a arătat că aceasta are o motivare contradictorie, încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive nr. 1344/14.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017, precum şi dispoziţiile de drept comun incidente în cauză, invocate chiar de instanţa de control judiciar în rejudecare, respectiv art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) C. civ., cu greşita aplicare a unor prevederi din Legea nr. 165/2013.

Deşi situaţia de fapt a fost în mod corect stabilită de instanţa de apel, raţionamentul prin care aceasta stabileşte despăgubirile acordate este greşit.

Astfel, la fila x, ultimul paragraf, Curtea reţine că legiuitorul român a prevăzut pentru măsurile compensatorii datorate cu titlu de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv de Statul Român în perioada regimului comunist drept criteriu de evaluare grila notarilor publici din anul anterior stabilirii despăgubirilor, conform art. 21 din Legea nr. 165/2013.

Apoi, la fila x, pornind de la această premisă falsă, Curtea de Apel Craiova dezvoltă un raţionament logico-juridic viciat, pentru a ajunge la aceeaşi concluzie, potrivit căreia despăgubirile vor fi determinate prin raportare la grila notarilor publici aferentă anului 2021, care pentru zona B a municipiului Craiova, în care este situat imobilul, prevede o valoare de 250 RON/mp (50 euro/mp).

Or, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 563 alin. (1), art. 566, alin. (1), art. 643 alin. (1) C. civ.

Mai mult, cu autoritate de lucru judecat, Curtea de Apel Craiova statuează definitiv în decizia nr. 1344/14.05.2019, la fila x, paragraful 2, că, în speţă, "reclamantul are posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile referitoare la imobilul în litigiu, prin alte mijloace procedurale, exceptând dispoziţiile Legii nr. 165/2013, de care nu se mai poate prevala, aceasta în condiţiile în care a obţinut prin hotărâre irevocabilă - sentinţa civilă nr. 4753/16.03.2010, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009 - constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x din data de 29 iunie 1977, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul că imobilul situat în Craiova, str. x, revine în proprietatea donatorilor."

Însă, într-o interpretare proprie, în decizia recurată, se reţine că "doar reperul de evaluare ales pentru determinarea cuantumului despăgubirilor a fost însuşit (...), conform Legii nr. 165/2013, ca o valoare justă a despăgubirilor".

În rejudecare sunt invocate, de către instanţă, două decizii ale CCR, Decizia nr. 269/2014 şi Decizia nr. 568/2020, însă, în speţă, nu importă constituţionalitatea criteriului de evaluare prevăzut la art. 21 din Legea nr. 165/2013, iar la determinarea despăgubirilor instanţa nu ţine cont de trăsăturile acestora - adecvate, rezonabile, echilibrate şi proporţionale, aşa cum sunt expuse de CCR în motivarea deciziei nr. 269/2014.

Condiţia ce trebuie respectată pentru a se putea acorda o despăgubire inferioară valorii reale de piaţă a bunului, aşa cum se statuează expres prin Decizia CCR nr. 568/2020, invocată chiar de instanţă, dar neîndeplinită în speţă, este aceea ca "suma plătită să se raporteze în mod rezonabil la valoarea bunului".

Or, în cauză, nu există un raport rezonabil între despăgubirile acordate conform art. 21 din Legea nr. 165/2013, în cuantum de 217.500 RON, şi despăgubirile la valoarea de piaţă a imobilului, stabilite prin expertiza dispusă şi omologată de Curtea de Apel la suma de 296.670 euro, adică 1.483.350 RON, o sumă de aproape 7 ori mai mare, diferenţa dintre cele două fiind de 1.265.850 RON, de aproape 6 ori mai mare decât despăgubirile acordate, ceea ce este, totuşi, inadmisibil.

Recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar, a declarat recurs împotriva deciziei nr. 282/2021 din 04.11.2021, a încheierii de şedinţă din 17.12.2021 şi a deciziei nr. 65/2022 din 10.11.2022 ale Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la nelegalitatea deciziei nr. 282/2021, recurenta arată că, în mod greşit, instanţa a analizat efectul negativ al lucrului judecat, aşa cum este statuat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., deşi, în motivarea hotărârii sale, tribunalul a avut în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi a luat în considerare, ca o chestiune tranşată definitiv, îndreptăţirea reclamantului A. la despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

În litigiul invocat ca având putere de lucru judecat, instanţa a reţinut că îndreptăţirea reclamantului a fost tranşată definitiv în procedura administrativă de soluţionare a notificării, prin emiterea dispoziţiei Primarului municipiului Craiova nr. 17800/2007, prin care s-a respins cererea acestuia de restituire în natură sau acordare de despăgubiri şi în niciun caz nu se poate stabili pe cale judecătorească îndreptăţirea acestuia la despăgubiri, atât timp cât dispoziţia nu a fost contestată, fiind în circuitul civil şi producându-şi efecte.

În cauza pendinte, reclamantul urmăreşte recunoaşterea, pe cale judiciară, a dreptului său la despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de către stat, pretenţii a căror netemeinicie a fost deja constată cu caracter definitiv de către instanţele de judecată.

Sub acest aspect, instanţa trebuie să aibă în vedere şi scopul urmărit de reclamant prin exercitarea acţiunii, respectiv folosul practic urmărit şi nu modul sau temeiul sub care îşi formulează efectiv pretenţiile.

Este de netăgăduit faptul că finalitatea dorită de parte, dat fiind şi contextul factual în care a fost promovat litigiul, este în esenţă aceeaşi, şi anume de a obţine despăgubiri pentru imobilul preluat de comunişti, motivele invocate de reclamant circumscriindu-se aceloraşi pretenţii formulate şi în judecăţile anterioare.

Împrejurarea că, în litigiile anterioare, temeiul juridic invocat (dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013) este diferit faţă de cel din prezenta cauză (dispoziţiile art. 566 alin. (1) C. civ.) nu poate să înlăture faptul că fundamentul pretenţiei formulate, actul sau faptul generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acestui litigiu sunt aceleaşi.

Acestea sunt şi aspectele pe care instanţa de judecată, Tribunalul Dolj, şi-a motivat soluţia dată prin sentinţa civilă nr. 768/2020, reţinând puterea de lucru judecat.

Referitor la nelegalitatea încheierii de şedinţă din 17.12.2021, prin care instanţa de apel, în rejudecarea fondului, a respins excepţia inadmisibilităţii petitului având ca obiect obligarea UAT Municipiul Craiova la plata echivalentului bănesc al imobilului teren intravilan, precum şi a deciziei nr. 65/2022, recurenta arată că este greşită interpretarea dispoziţiilor legale de drept material incidente în cauză, date fiind statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 33/2008, în care instanţa a reţinut că "în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".

Prin urmare, instanţa a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Municipiul Craiova, dat fiind faptul că acţiunea dedusă judecăţii, întemeiată pe dreptul comun, are ca obiect revendicarea unui imobil preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, fiind formulată după intrarea în vigoare a legii speciale de retrocedare.

Câtă vreme reclamantul a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, nefiind persoană exceptată de la aplicarea legii speciale de reparaţie, dar nu a îndeplinit condiţia instituită de prevederile art. 2 lit. c) teza finală din acest act normativ, nu se poate aprecia că acesta nu a avut la dispoziţie nicio procedură pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv de către statul comunist, pentru că, în realitate, chiar a uzat de procedurile prevăzute de legea specială de reparaţie şi doar faptul că nu a putut depune în termen hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de constatare a nulităţii contractului de donaţie a condus la respingerea cererii sale.

Nu poate fi primită consideraţia potrivit căreia calea dreptului comun este deschisă persoanelor care, deşi au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au obţinut repararea prejudiciului produs prin preluarea abuzivă a imobilului.

O astfel de posibilitate este expres exclusă în chiar considerentele deciziei antereferite, potrivit cărora: "persoanele care au utilizat procedura specială nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)".

O abordare contrară ar conduce la golirea de conţinut a legii speciale, astfel încât aceasta nu şi-ar mai produce efectele juridice.

Nu se poate aprecia că imposibilitatea utilizării normelor de drept comun încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care reclamantul a avut posibilitatea efectivă de valorificare a dreptului pretins.

Faptul că reclamantul nu a dat curs prevederilor Legii nr. 10/2001, care prevedeau, ca şi condiţie sine qua non pentru soluţionarea notificării, în sensul acordării măsurilor reparatorii, obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de anulare a donaţiei, prevederi legale de a căror necunoaştere nu se poate prevala, fiindu-i de altfel şi aduse la cunoştinţă în procedura administrativă de soluţionare a notificării, precum şi faptul că a înţeles să nu conteste dispoziţia nr. x/2007 emisă de Primarul municipiului Craiova, nu îi conferă posibilitatea acestuia de a reveni pe calea dreptului comun în vederea obţinerii despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv de către stat.

Este criticabil şi considerentul pe care instanţa şi-a întemeiat hotărârea, conform căruia, dată fiind hotărârea judecătorească reprezentată de sentinţa civilă nr. 4753/16.03.2010, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009, reclamantul are un "bun actual".

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi fondată pe dreptul comun pentru bunul preluat abuziv, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun", în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.

Noţiunea de "bun" nu are accepţiunea la care face trimitere instanţa în hotărârea sa, anume aceea de bun material al raportului litigios (terenul în suprafaţă de 870 mp, situat în Craiova, str. x), ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Totodată, analizând îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri pentru imobilul expropriat în baza dreptului comun, dar şi existenţa în patrimoniul său a unui "bun", instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că dispoziţiile instanţei din sentinţa civilă nr. 4753/16.03.2010, de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie, în sensul că imobilul va reveni în proprietatea reclamanţilor, şi prin urmare, calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului a reclamantului, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de motivele de fapt şi de drept evocate cu acea ocazie (în dosarul nr. x/2009), nu pot produce efecte decât sub beneficiul procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecinţă, în speţă, nu pot fi aplicabile dispoziţiile dreptului comun referitoare la acţiunea în revendicare şi efectele admiterii acesteia (art. 563, art. 566 C. civ.).

Dată fiind natura specială a bunului imobil, şi anume aceea de bun preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, anularea donaţiei, cu consecinţa revenirii imobilului în proprietatea reclamanţilor, nu poate produce efecte decât pe tărâmul acestei legi, anularea donaţiei fiind prevăzută de legiuitor ca şi condiţie de calificare a bunului donat drept imobil preluat în mod abuziv (art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), condiţie necesar a fi îndeplinită pentru ca notificatorului să-i poată fi acordat beneficiul legii, restituire în natură sau despăgubiri, după caz.

Nu este lipsit de relevanţă nici faptul că acesta a fost, de altfel, şi scopul urmărit de reclamant la promovarea acţiunii în anularea donaţiei, şi anume acela de a obţine o hotărâre judecătoarească de desfiinţare a contractului de donaţie, care să-i dea posibilitatea de a uza de prevederile legii speciale în vederea obţinerii măsurilor reparatorii, dovadă fiind, în acest sens, demersurile litigioase întreprinse de reclamant ulterior anulării donaţiei.

O soluţie contrară, în sensul obligării directe a entităţii deţinătoare, în speţă municipiul Craiova, la acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de către stat în perioada comunistă, pe de o parte, ar goli de conţinut, ar ineficientiza, prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, dar şi normele ce statuează procedura de acordare a despăgubirilor pentru astfel de imobile, referitoare la entitatea competentă să acorde aceste despăgubiri, precum şi modul de acordare al despăgubirilor, cuprinse în Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013, precum şi în normele de aplicare a acestora.

Prin urmare, instanţa în mod greşit reţine că reclamantul a devenit titularul unui "bun actual", fapt care îl îndreptăţeşte la redobândirea posesiei bunului sau echivalentul acestuia de la deţinătorul actual, municipiul Craiova, făcând, astfel, aplicarea greşită a prevederilor art. 563 şi art. 566 C. civ.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, aceasta este nelegală, pârâta UAT Municipiul Craiova nu poate fi considerată culpabilă pentru declanşarea prezentului litigiu de către reclamant.

Dimpotrivă, aşa cum de altfel reţine şi instanţa de apel în hotărârea sa, reclamantul a neglijat, din propria sa culpă, să definitiveze procedura reglementată de legile speciale de reparaţie, astfel că acesta nu este îndreptăţit la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în cauză nu poate fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1344/14.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017, atât timp cât nu este întrunită tripla identitate, de părti, cauză şi obiect, între cele două litigii.

Atunci când a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, Tribunalul Dolj nu a avut în vedere numai producerea efectului pozitiv al acesteia, ci s-a raportat formal la art. 431 C. proc. civ., fără a distinge între cele două efecte, pozitiv şi negativ, sau a reţine numai unul dintre ele.

Dacă ar fi înţeles mecanismul excepţiei autorităţii de lucru judecat, recurenta-pârâtă nu ar fi invocat principiul de drept consacrat prin adagiul specialia generalibus şi nici Decizia nr. 33/2008, în cauză neexistând un concurs între Legea nr. 10/2001, lege specială, şi legea generală, dispoziţiile de drept comun aplicabile în materia revendicării imobiliare.

Reclamantul nu a exercitat opţiunea pentru dreptul comun, aşa cum eronat apreciază recurenta-pârâtă.

Prin hotărârea nr. 4753/16.03.2010 pronunţată de Judecătoria Craiova, rămasa definitivă şi irevocabilă în 27.04.2012, se dă eficienţă prevederilor art. 2 lit. c) teza finală din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu intrând în categoria imobilelor preluate abuziv de către statul român.

Prin încheierea de şedinţa din 17.12.2021, în rejudecare, Curtea de Apel Craiova a respins excepţia inadmisibilităţii petitului având ca obiect obligarea UAT Municipiul Craiova la plata echivalentului bănesc al imobilului teren intravilan, procedând la clarificarea regimului juridic al celor două imobile (teren şi construcţie cu destinaţia de locuinţă), a modalităţii în care acestea au ieşit din patrimoniul reclamantului, precum şi a demersurilor întreprinse pentru redobândirea proprietăţii.

În cauză, instanţa de apel face aplicarea şi dă relevanţă celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 şi ulterior prin Decizia nr. 27/2011 în soluţionarea conflictului dintre legea specială de restituire, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul fiind titularul unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Raţionamentul juridic dezvoltat de recurenta-pârâtă este gresit, respectiv procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, finalizată prin emiterea Dispoziţiei nr. 17800/2007 (prin care se respinge restituirea în natură a imobilului), nu exclude posibilitatea legală de a solicita despăgubiri băneşti printr-o acţiune distinctă, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, în calitate de proprietar actual al unui imobil (preluat abuziv de stat), care nu poate fi restituit în natură deoarece este afectat de detalii de sistematizare şi utilitate publică.

Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar, a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului reclamantului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât textul legal este invocat pur formal, reclamantul fiind nemulţumit, în realitate, de modul de stabilire a despăgubirilor.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, şi a reiterat, în esenţă, apărări formulate prin intermediul recursului propriu.

În plus, a arătat că, în mod corect, instanţa de apel a luat în considerare împrejurarea că reclamantul a urmat o cale procedurală distinctă de cea reglementată de legile speciale reparatorii, pe care a neglijat să o definitiveze din propria culpă (a omis să conteste Dispoziţia nr. 17800/2007 a Primarului municipiului Craiova în termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), instanţa a apreciat corect că reclamantul nu este îndreptăţit să obţină un alt rezultat, în sensul că nu este îndreptăţit să obţină despăgubiri în cuantum vădit mai mare decât cel prevăzut de legiuitor pentru imobilele preluate abuziv de către comunişti, fiind astfel respectat principiul proporţionalităţii (despăgubiri adecvate şi rezonabile), dar şi un just echilibru între interesul individual şi cel general, al societăţii.

O soluţie contrară, în sensul obligării entităţii deţinătoare, în speţă municipiul Craiova, la acordarea de despăgubiri pentru imobil la valoarea de circulaţie, astfel cum a fost determinată de expertul judiciar în raportul de expertiză, ar creea o inechitate între beneficiarii legilor speciale de retrocedare, ale căror imobile fuseseră donate statului şi care au parcurs procedura Legii nr. 10/2001, beneficiind de măsurile reparatorii în condiţiile date de această lege.

Prin memoriul de recurs se invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1344/14.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017, întrucât, prin aceasta, a fost exclusă valorificarea, de către reclamant, a pretenţiilor referitoare la imobil pe calea prevăzută de Legea nr. 165/2013, însă instanţa nu a făcut o astfel de încălcare, întrucât acordarea despăgubirilor nu s-a făcut în temeiul legii speciale de reparaţie, ci a normelor de drept comun, instanţa luând doar ca reper de evaluare a imobilului grila notarială la care face trimitere Legea nr. 165/2013, apreciindu-se, în mod corect, că astfel se determină şi se acordă reclamantului o valoare adecvată şi rezonabilă a imobilului preluat abuziv.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin DGRFP Craiova, a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A mai arătat că, în mod corect, instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Aşa cum s-a reţinut prin încheierea din data de 17.12.2021 a Curţii de Apel Craiova, reclamantul beneficiază de o hotărâre judecătorească de restituire, în dispozitivul căreia s-a dispus, în mod expres, restituirea bunului, respectiv sentinţa civilă nr. 4753/2010, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009, astfel că se reţine că reclamantul are un "bun actual" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi se poate bucura de protecţia oferită de această reglementare europeană.

Sentinţa mai sus menţionată vizează, însă, numai imobilul ce a făcut obiectul contractului de donaţie autentificat sub nr. x/29.06.1977, respectiv doar terenul în suprafaţă de 870 mp, situat în str. x, căci doar în privinţa acestuia pârâta UAT Municipiul Craiova a fost obligată la restituirea dedusă din sintagma "repunerea părţilor în situaţia anterioară".

Construcţia cu destinaţia de locuinţă nu a făcut obiectul contractului de donaţie, dreptul de proprietate asupra acesteia fiind dobândit de Statul Român ca efect al Decretului de expropriere nr. 275/1981.

În privinţa acestui imobil reclamantul nu are o hotărâre definitivă şi executorie sau o decizie administrativă, prin care să se fi instituit obligaţia pârâtului Statului Român la restituire, astfel încât acesta nu reprezintă un "bun actual", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, în privinţa căruia să poată fi exercitată o acţiune de drept comun în revendicare.

Ca atare, dat fiind regimul juridic distinct ale celor două imobile - teren şi construcţie, în mod corect a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, invocată de Statul Român în privinţa petitului prin care reclamantul solicita obligarea acestuia la plata despăgubirilor băneşti constituind echivalentul bănesc/contravaloarea la momentul acordării pentru imobilul reprezentat de casa de locuit cu două camere, în suprafaţa de 65,51 mp, situată în Craiova, str. x, în prezent demolată.

A mai arătat că hotărârea recurată este motivată conform legii şi nu este susceptibilă de vreun aspect de nelegalitate care să determine desfiinţarea acesteia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând hotărârile recurate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. În ceea ce priveşte recursul reclamantului A.:

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate de către reclamant şi astfel, excepţia nulităţii nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.

- Printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat existenţa unei motivări contradictorii a deciziei atacate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Analizând hotărârea instanţei de apel raportat la criticile recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că susţinerile acestuia referitoare de existenţa unor elemente contradictorii nu se verifică.

Astfel, printr-o primă critică subsumată acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut că "a administrat proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea topografie-cadastru", în condiţiile în care raportul a fost întocmit de un expert care avea şi specialitatea evaluări proprietăţi imobiliare, fiind stabilit ca obiectiv inclusiv evaluarea terenului la valoarea de circulaţie şi procedându-se, conform suplimentului raportului de expertiză, la o astfel de evaluare.

Or, sub acest aspect, nu este relevată nicio contradicţie a considerentelor, întrucât administrarea probelor, în procedura judiciară, se situează în faza anterioară adoptării soluţiei, în susţinerea căreia instanţele evaluează şi valorifică acel probatoriu relevant din cel administrat de părţi, apt să le justifice pretenţiile.

De altfel, însuşi recurentul-reclamant arată, prin memoriul de recurs, că "starea de fapt dovedită prin probatoriul administrat, deşi succint prezentată la fila x din hotărârea recurată, este corect reţinută de către Curtea de Apel Craiova, care are în vedere, parţial, şi concluziile raportului de expertiză."

Printr-un alt argument subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat şi că, deşi instanţa de apel a reţinut ca fiind incidente, în speţă, prevederile art. 563, art. 566 şi art. 643 C. civ. şi a stabilit natura juridică a demersului judiciar ca fiind o acţiune în revendicare de drept comun, există un dezacord între considerentele hotărârii, prin aceea că, în final, a stabilit ca fiind aplicabil criteriul de evaluare prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 165/2013.

Reiese din conţinutul considerentelor deciziei atacate că instanţa de apel a realizat, în motivarea deciziei, un examen al stării de fapt, astfel cum a rezultat pe baza probelor administrate, reţinând aspecte privitoare la întinderea imobilului în discuţie, pentru ca, ulterior, în urma silogismului judiciar realizat, să precizeze, cu claritate, de ce a optat pentru utilizarea, în evaluarea despăgubirilor datorate în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun dedusă judecăţii, a criteriului stabilit de art. 21 din Legea nr. 165/2013, în detrimentul valorii de circulaţie a bunului, ca fiind cel mai apropiat de regimul juridic al imobilului, funcţionând ca atare, mutatis mutandis, aceleaşi repere de evaluare.

Aşadar, şi această critică este nefondată, urmând a fi înlăturată.

- Printr-o altă critică de nelegalitate, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat faptul că reţinerea, în cadrul deciziei atacate, a criteriului de evaluare al despăgubirilor prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 165/2013 a avut loc cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1344/14.05.2019 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2017 (definitivă), prin care s-a statuat în sensul că "reclamantul are posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile referitoare la imobilul în litigiu prin alte mijloace procedurale, exceptând dispoziţiile Legii nr. 165/2013."

Cu titlu preliminar, se constată că între aceleaşi părţi a existat o pricină anterioară, soluţionată definitiv prin decizia Curţii de Apel Craiova anterior evocată, având ca obiect solicitarea reclamantului A. de obligare a unităţii administrativ-teritoriale pârâte la acordarea de măsuri compensatorii, în temeiul Legii nr. 165/2013, în schimbul imobilului ce face obiectul prezentului litigiu.

În cadrul respectivului litigiu, Curtea de Apel Craiova, rejudecând, a statuat în sensul că, "raportat la dispoziţiile art. 430 alin. (1)-(2) şi art. 431 alin. (1) C. proc. civ., în cauză este deplin aplicabilă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile a Curţii de Apel Craiova nr. 593 din 27.02.2017" (în care s-a reţinut că reclamantul nu poate beneficia de astfel de compensaţii în temeiul Legii nr. 165/2013), prin aceea că "ambele cereri în justiţie cuprind o situaţie de fapt identică dedusă judecăţii".

În esenţă, prin prezenta critică, recurentul-reclamant invocă încălcarea, de către hotărârea atacată, a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei Curţii de Apel Craiova, cu privire la considerentul anterior citat.

Or, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum este prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanţei.

Contrar afirmaţiilor recurentului-reclamant, considerentul privitor la imposibilitatea acestuia de a uza de dispoziţiile Legii nr. 165/2013, în valorificarea pretenţiilor privitoare la imobilul în litigiu, nu are caracter decisiv sau decizoriu (pentru a-i fi ataşată autoritatea de lucru judecat, conform dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.).

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că acesta nu poate avea decât valenţa unui considerent nenecesar (supraabundent), care nu se reflectă în soluţia adoptată anterior şi invocată cu efectul autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care examinarea jurisdicţională din respectiva pricină a fost limitată la verificarea existenţei triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică) între respectivele litigii, pentru ca, în acest mod, să se statueze în sensul că o nouă judecată este oprită, în acord cu efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.

În atare circumstanţe, orice alte aspecte evocate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti exterioare analizei curţii de apel în respectiva pricină, cum sunt cele privitoare la mijloacele procedurale rămase la îndemâna reclamantului, sunt lipsite în mod real de atributul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, câtă vreme acestea nu justifică soluţia pronunţată, de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat şi de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Drept urmare, în cauză nu poate fi reţinută încălcarea, de către decizia atacată, a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 1344/14.05.2019 a Curţii de Apel Craiova, cum în mod judicios a statuat şi instanţa de apel, critica recurentului fiind nefondată.

- Printr-un alt argument, reluând cele susţinute şi în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că în mod greşit a reţinut instanţa de apel criteriul stabilit de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 165/2013 "după ce a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară pentru a se evalua terenul (...) la valoarea de circulaţie/valoarea de piaţă."

Critica reclamantului, prin care tinde, în realitate, la a indica o pretinsă contrarietate între probatoriul administrat şi soluţia pronunţată, are caracter nefondat.

Cu titlu preliminar, este de precizat că nu pot fi deduse cenzurii instanţei de recurs chestiuni privitoare la modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză de către instanţele de fond, din moment ce în această etapă procesuală nu este posibilă reaprecierea probelor.

Analizând, în continuare, aspectele semnalate, se constată, astfel cum s-a statuat anterior, că procesul de cercetare judiciară a cauzei nu poate intra în contrarietate cu dezlegarea dată, din moment ce probatoriul administrat este chiar cel care conferă temeinicie soluţiei pronunţate.

Astfel, se observă că aspectul constând în evaluarea bunului în litigiu la valoarea de circulaţie, conform raportului de expertiză administrat în cauză, a fost în mod legal înlăturată de instanţa de apel din ansamblul probelor cauzei, neaplicarea acestuia fiind în mod clar argumentată prin raţionamentul juridic evocat în susţinerea preferabilităţii criteriului de evaluare reglementat de dispoziţiile Legii nr. 165/2013, în stabilirea întinderii despăgubirilor datorate recurentului.

Cu toate că a încuviinţat obiectivul privitor la stabilirea valorii de circulaţie a bunului în litigiu, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel nu era ţinută, în pronunţarea soluţiei, de răspunsul expertului, care a lămurit o simplă împrejurare de fapt, din moment ce problema juridică în discuţie reprezenta, în mod evident, un aspect de drept, supus exclusiv dezlegării judiciare.

- Consecutiv acestei statuări, contrar criticilor recurentului-reclamant, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod corect s-a raportat instanţa de apel la criteriul stabilit de art. 21 din Legea nr. 165/2013, în stabilirea despăgubirilor datorate în litigiul pendinte, de drept comun, ca urmare a imposibilităţii restituirii în natură a bunului revenit în patrimoniul reclamantului în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Astfel, în contextul circumstanţelor ce se cereau a fi analizate în cauză, în construirea raţionamentului logico-juridic care a stat la baza deciziei atacate, curtea de apel a statuat în sensul că recurentul-reclamant a devenit titularul unui "bun actual" (astfel cum această noţiune este definită de instanţa de contencios european în jurisprudenţa sa), ca efect al dreptului recunoscut prin sentinţa civilă nr. 4753/16.03.2010 a Judecătoriei Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2009, prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/29.06.1977, încheiat, pe de o parte, între recurentul-reclamant, A., şi sora acestuia, B., în calitate de donatori, şi pe de altă parte, statul român, în calitate de donatar, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului de donaţie, în sensul revenirii bunului în litigiu în proprietatea donatorilor.

În acest sens, în mod pertinent, s-a făcut referire la judecata realizată în Hotărârea-pilot pronunţată în data de 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Continuând raţionamentul, instanţa de apel, în mod judicios, a stabilit că legiuitorul a prevăzut drept criteriu de evaluare a măsurilor compensatorii datorate cu titlu de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv de statul român în perioada regimului comunist grila notarilor publici din anul anterior stabilirii despăgubirii, conform dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013.

A mai reţinut instanţa de prim control judiciar că acest criteriu de evaluare a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind constatată, prin Deciziile nr. 269/2014 şi nr. 568/2020, conformitatea acestuia cu legea fundamentală, sens în care a fost stabilit faptul că respectivul criteriu este de natură să asigure o justă reparaţie în cazul privării de proprietate, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, fiind reţinut în mod corect inclusiv considerentul la care se face trimitere în ambele decizii evocate şi care decurge din jurisprudenţa instanţei de contencios european, prin aceea că "imperative de interes general pot pleda pentru o despăgubire inferioară valorii reale de pe piaţă a bunului, cu condiţia ca suma plătită să se raporteze în mod rezonabil la valoarea bunului" (par. 43 din Decizia nr. 269/2014, respectiv par. 27 din Decizia nr. 568/2020).

În acest context, nu poate fi reţinută afirmaţia recurentului-reclamant referitoare la faptul că, în speţă, "nu importă constituţionalitatea criteriului de evaluare prevăzut la art. 21 din Legea nr. 165/2013", câtă vreme Curtea Constituţională a susţinut constant în jurisprudenţa sa că "forţa obligatorie ce însoţeşte deciziile Curţii se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta".

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009 sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010).

Se observă, astfel, că instanţa de apel, raportându-se în mod corect la regimul juridic al imobilului (de bun preluat în mod abuziv de statul român în perioada regimului comunist) şi al drepturilor recunoscute persoanelor al căror drept de proprietate a fost încălcat (în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013 – act normativ al cărui scop este de a asigura un regim unitar de reparaţie pentru imobilele preluate abuziv, astfel cum a fost statuat prin Decizia nr. 80/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), a concluzionat în sensul că identitatea de context socio-economic, în care reclamantului şi persoanelor îndreptăţite la restituirea bunurilor în temeiul legilor speciale de reparaţie le-a fost încălcat dreptul de proprietate, impune folosirea aceluiaşi reper pentru determinarea cuantumului despăgubirilor datorate.

Date fiind aceste precizări, se constată că a considera contrariul ar însemna o înfrângere a principiilor nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca ignorarea legii), în ceea ce priveşte întinderea dreptului la despăgubire în schimbul imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist şi nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria culpă pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept), în condiţiile în care, cum în mod judicios reţine instanţa de apel, acesta a omis să conteste, în termenul legal, Dispoziţia nr. 17800/2007 a Primarului municipiului Craiova, motiv pentru care prezentul demers judiciar nu îi poate asigura reclamantului un drept suplimentar (în ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor la care este îndrituit acesta) decât cel care ar fi decurs, în mod firesc, din exercitarea, de către parte, a tuturor mijloacelor aferente procedurii speciale stabilite pe calea legilor speciale de reparaţie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 65/2022 din 10 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

2. În ceea ce priveşte recursul pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar:

2.1. Referitor la criticile formulate împotriva deciziei nr. 282/2021 din 4 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, prin care a fost admis apelul reclamantului, a fost anulată sentinţa primei instanţe şi reţinută cauza pentru rejudecare:

În esenţă, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit instanţa de apel ar fi analizat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat deşi, în motivarea hotărârii sale, tribunalul a avut în vedere efectul pozitiv al acesteia şi a luat în considerare, ca o chestiune tranşată definitiv, îndreptăţirea reclamantului A. la despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

Critica recurentei este neîntemeiată.

Contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, se observă, cu claritate, din cuprinsul considerentelor şi dispozitivului sentinţei primei instanţe, faptul că aceasta a analizat şi admis excepţia autorităţii de lucru judecat, justificat de faptul că dreptul la despăgubire al reclamantului, pentru imobilul în litigiu, "a fost tranşat definitiv prin decizia civilă nr. 1344/14.05.2019 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2017, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă", iar motivele invocate de reclamant în litigiul pendinte "se circumscriu întrutotul aceloraşi pretenţii solicitate de reclamant în litigiile anterioare (...) prezentul demers în justiţie al reclamantului având practic aceeaşi finalitate."

Cum soluţia tribunalului se referea în mod evident la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, din moment ce viza reiterarea aceleiaşi pretenţii, opuse aceleiaşi părţi, în temeiul aceleiaşi cauze juridice, în mod legal a analizat instanţa de apel îndeplinirea cerinţei triplei identităţi, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, inclusiv susţinerea recurentei-pârâte în sensul că "împrejurarea că în litigiile anterioare temeiul juridic invocat (...) este diferit faţă de cel din prezenta cauză (...) nu poate să înlăture faptul că fundamentul pretenţiei formulate, actul sau faptul generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acestui litigiu, sunt aceleaşi" se dovedeşte a fi nefondată.

Prin prevederea cuprinsă în art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, a fost reglementat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în sensul că o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză între litigiul anterior şi noua pricină dedusă judecăţii.

Cu alte cuvinte, în conformitate cu aceste dispoziţii legale, partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie aceeaşi pretenţie, pe care să o opună aceleiaşi părţi şi invocând aceeaşi cauză juridică.

Se constată, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că în mod corect a reţinut instanţa de apel că, prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cât timp între cele două litigii opuse nu există identitate nici de obiect şi nici de cauză.

În speţă, se observă că, în litigiul pendinte, reclamantul a solicitat, în temeiul dreptului comun (dispoziţiile art. 555, art. 563 şi art. 566 C. civ.), obligarea recurentei-pârâte la plata despăgubirilor constând în contravaloarea imobilelor în litigiu, ca efect al pronunţării sentinţei civile nr. 4753/16.03.2010 a Judecătoriei Craiova, prin care, urmare a constatării nulităţii actului de donaţie încheiat cu statul român, a fost dispusă "repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului, în sensul că imobilul situat în Craiova, str. x, jud. Dolj va reveni în proprietatea reclamanţilor."

Pe de altă parte, în procesul anterior (dosarul nr. x/2017), formulat în temeiul Legii nr. 165/2013, reclamantul a solicitat, urmare a formulării notificării nr. x/2002 din 15.01.2002, să se stabilească existenţa şi întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului care a făcut obiectul notificării şi să se stabilească îndreptăţirea reclamantului la acordarea de măsuri compensatorii pentru acesta, în condiţiile art. 16-21 din Legea nr. 165/2013 şi H.G. nr. 401/2013.

În consecinţă, Înalta Curte constată că decizia Curţii de Apel Craiova pronunţată în cel dintâi litigiu nu poate fi opusă cu efectul extinctiv al autorităţii de lucru judecat în procesul de faţă, date fiind atât obiectul, cât şi cauza juridică deosebite dintre prezenta pricină şi cea anterioară, în condiţiile în care în litigiul pendinte, reprezentat de o acţiune în revendicare de drept comun, pretenţia dedusă judecăţii este formulată ca efect al imposibilităţii executării dispozitivului sentinţei civile nr. 4753/16.03.2010 a Judecătoriei Craiova, în sensul restituirii în natură a imobilului în patrimoniul reclamantului, spre deosebire de litigiul anterior, în care se afirma faptul că, deşi a fost formulată notificarea prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi sunt îndeplinite cerinţele legii speciale, în favoarea reclamantului nu au fost stabilite măsuri reparatorii.

Drept urmare, contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, între cele două pricini există deosebiri fundamentale, conform celor arătate, neexistând identitatea cerută de prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, prezenta chestiune litigioasă nici nu putea fi dedusă judecăţii în procesul anterior, de care se prevalează recurenta-pârâtă în invocarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, întrucât instanţa sesizată anterior era ţinută, in limine litis, a cerceta strict legalitatea procedurii desfăşurate în temeiul legilor reparatorii (declanşate ca efect al notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001), iar nu de a analiza dreptul reclamantului la dezdăunări, ca efect al imposibilităţii executării dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care a fost dispusă repunerea părţilor în situaţia anterioară, aspect a cărui configuraţie juridică reflectă o subrogaţie reală, subsecventă acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie, dedusă judecăţii sub forma solicitării echivalentului imobilului redobândit de parte.

Pentru aceste considerente se impune respingerea, ca neîntemeiate, a criticilor privitoare la decizia nr. 282/2021 din 4 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova.

2.2. În ceea ce priveşte susţinerile formulate împotriva încheierii din 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii petitului având ca obiect obligarea recurentei-pârâte la plata echivalentului imobilului, şi împotriva deciziei nr. 65/2022 din 10 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Craiova:

- Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă invocă greşita interpretare, de către instanţa de apel, a dezlegărilor obligatorii date prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a reţinut că "în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".

Susţinerile recurentei-pârâte sunt nefondate.

Se constată că, prin critica formulată, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, a se exonera de obligaţiile stabilite în sarcina sa prin sentinţa civilă nr. 4753/16.03.2010 a Judecătoriei Craiova (anterior referită), prin care s-a dispus, ca efect al constatării nulităţii actului de donaţie, repunerea părţilor în situaţia anterioară, "în sensul că imobilul (...) va reveni în proprietatea reclamanţilor."

A considera ca fiind corect raţionamentul recurentei-pârâte, în sensul că odată urmată procedura specială, reclamantul era lipsit de posibilitatea executării prin echivalent a contravalorii imobilului restituit prin efectul hotărârii judecătoreşti anterior indicate, ar echivala cu nesocotirea dezlegărilor obligatorii date în litigiul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie din 1977, care se bucură de autoritate de lucru judecat şi care nu mai pot fi contestate la acest moment procesual.

Relevant, în acest sens, este şi faptul că recurenta-pârâtă, în calitatea sa de parte cazută în pretenţii în litigiul antereferit, avea posibilitatea de a deduce spre soluţionare, în apărarea sa, toate aceste susţineri, prin exercitarea apelului împotriva respectivei hotărâri judecătoreşti.

În schimb, se constată că aceasta a omis să formuleze căile de atac prevăzute de lege împotriva sentinţei Judecătoriei Craiova, hotărâre care a rămas, astfel, irevocabilă prin neapelare, în conformitate cu prevederile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865.

Ca atare, distinct de caracterul formal al neregularităţilor invocate, se constată că, odată recunoscută reclamantului calitatea de titular al unui "bun actual", în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios european, tocmai ca efect al sentinţei irevocabile a Judecătoriei Craiova, limitarea dreptului la acţiune al acestuia, în scopul realizării lui prin echivalent, dată fiind imposibilitatea executării în natură a obligaţiei, ar echivala cu o înfrângere a dreptului recunoscut de art. 6 din Convenţie.

Relevant, în acest sens, este şi considerentul din Decizia nr. 33/2008, potrivit căruia: "(...) nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie."

Drept urmare, şi această critică va fi respinsă, ca nefondată.

- Un alt argument al recurentei-pârâte constă în aceea că "este criticabil şi considerentul pe care instanţa şi-a întemeiat hotărârea, conform căruia, dată fiind hotărârea judecătorească reprezentată de sentinţa civilă nr. 4753/16.03.2010 (...), reclamantul are un bun actual".

În dezvoltarea criticii formulate, recurenta-pârâtă a mai arătat că "noţiunea de bun (...) se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001", precum şi faptul că "îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri (...) şi existenţa în patrimoniul său a unui bun (...) nu pot produce efecte decât sub beneficiul procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001."

Critica formulată are caracter neîntemeiat.

Contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, se observă că instanţa de apel, în urma unui examen corect al jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului, a stabilit faptul că reclamantul este titluarul unui "bun actual".

Astfel, recunoaşterea unui drept subiectiv, pe calea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul revenirii acestuia în patrimoniul reclamantului, se circumscrie conceptului juridic de "bun actual".

Relevant, în acest sens, este considerentul Hotărârii-pilot pronunţată în data de 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care Curtea europeană a arătat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (par. 140).

Totodată, se impune a se preciza că noţiunea de "bun" are un caracter autonom, în acord cu criteriile reţinute în jurisprudenţa instanţei de contencios european, iar efectele juridice care decurg din aceasta nu pot fi considerate ca fiind limitate, contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, doar la procedura specială reglementată de legile reparatorii, ci au o aplicabilitate deplină, aspect justificat de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea tuturor drepturilor consacrate de Convenţie şi de Protocoalele sale adiţionale, cu consecinţa angajării răspunderii sale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

Împrejurarea că respectiva hotărâre a fost obţinută după definitivarea procedurii conform Legii nr. 10/2001 nu poate avea consecinţele pretinse de către recurentă - adică a imposibilităţii valorificării ei - deoarece aceasta ar însemna lipsirea unei hotărâri definitive de efectul autorităţii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere al regulilor care guvernează efectele unei hotărâri, al imutabilităţii actului jurisdicţional şi al securităţii juridice.

- Nici critica recurentei-pârâte în sensul că anularea donaţiei, cu consecinţa revenirii imobilului în proprietatea reclamanţilor, nu poate produce efecte decât pe tărâmul Legii nr. 10/2001, întrucât aceasta reprezintă o condiţie necesar a fi îndeplinită în vederea acordării beneficiului legii, nu poate fi primită.

Se constată că inclusiv prin această critică recurenta-pârâtă tinde la ignorarea obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin sentinţa civilă nr. 4753/16.03.2010 a Judecătoriei Craiova, din moment ce încearcă să limiteze efectele juridice ale acesteia la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

Or, în acord cu cele arătate anterior, acest lucru nu este permis, având în vedere că efectele respectivei hotărâri judecătoreşti nu mai pot fi contestate, acestea opunându-se cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Mai mult, argumentul este neîntemeiat şi întrucât, analizând consecutivitatea evenimentelor opuse de recurenta-pârâtă, reclamantul oricum nu mai putea beneficia de dispoziţiile legilor reparatorii ca efect al constatării caracterului abuziv al preluării imobilului, prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti din anul 2010, în condiţiile în care acestuia i-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului încă din anul 2007, prin Dispoziţia nr. 17800.

- Cât priveşte criticile recurentei-pârâte în sensul că obligarea directă a recurentei-pârâte, ca unitate deţinătoare a imobilului, la acordarea de despăgubiri "ar ineficientiza prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, dar şi (...) procedura de acordare a despăgubirilor (...), referitoare la entitatea competentă să acorde aceste despăgubiri, precum şi modul de acordare a despăgubirilor", respectiv că o soluţie contrară "creează o inechitate între beneficiarii legilor speciale de retrocedare", se constată, de asemenea, caracterul nefondat al acestora.

Astfel cum s-a arătat anterior, prezentul demers judiciar, întemeiat pe dreptul comun, a fost declanşat ca urmare a imposibilităţii reclamantului de a beneficia de executarea în natură a imobilului în temeiul dispoziţiilor sentinţei irevocabile a Judecătoriei Craiova, fapt care îl îndreptăţeşte, în conformitate cu principiul restitutio in integrum şi cu dispoziţiile art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) C. civ., la dezdăunări în schimbul acestuia.

Contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, aceasta este singura entitate juridică în măsură să suporte contravaloarea despăgubirilor datorate reclamantului în schimbul imobilului, calitatea sa decurgând, în mod logic, din admiterea pretenţiilor reclamantului, formulate în cadrul dosarului nr. x/2009, în contradictoriu cu aceasta, în condiţiile în care, prin încheierea din 26.01.2010, Judecătoria Craiova a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celuilalt pârât, Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Drept urmare, este lipsit de relevanţă faptul că procedura stabilită în cadrul legilor reparatorii stabileşte alte entităţi juridice implicate în procesul de acordare a despăgubirilor, câtă vreme prezenta cauză, de drept comun, a fost declanşată în vederea asigurării îndeplinirii dispozitivului sentinţei arătate, în contradictoriu cu acelaşi pârât care a figurat în respectiva pricină.

- Privitor la critica referitoare la pretinsa nelegalitate a soluţiei de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, se constată caracterul formal al acesteia, din moment ce aceasta se rezumă la a invoca faptul că "Municipiul Craiova nu poate fi considerat culpabil pentru declanşarea prezentului litigiu", întrucât "reclamantul a neglijat, din propria sa culpă, să definitiveze procedura reglementată de legile speciale de reparaţie", fără a detalia, în concret, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. de către instanţa de apel.

Or, cât timp instanţa de apel a admis apelul reclamantului iar, în urma rejudecării, a admis în parte acţiunea formulată, recurenta-pârâtă pierzând, astfel, prezentul litigiu, rezultă, în mod evident, că pârâta este parte căzută în pretenţii şi ca atare datorează cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procedurii judiciare, conform art. 453 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, şi recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar, împotriva deciziei nr. 282/2021 din 4 noiembrie 2021, a încheierii din 17 decembrie 2021 şi a deciziei nr. 65/2022 din 10 noiembrie 2022 ale Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 65/2022 din 10 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar, împotriva deciziei nr. 282/2021 din 4 noiembrie 2021, a încheierii din 17 decembrie 2021 şi a deciziei nr. 65/2022 din 10 noiembrie 2022 ale Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.