Pre-contract rescission barred by statute of limitations; interruption via possession and recognition of rights under Decree No. 167/1958

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 23.07.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., rezolutiunea parţială a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.05.2008, cu privire la suprafaţa de 3306 mp, situată în com. Moara Vlăsiei, Tarla 121, Parcela A 484, judeţul Ilfov, având număr cadastral x, ce a făcut obiectul exproprierii, asa cum rezultă din Hotărârea nr. 60/1/20.02.2009 emisă de Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., cu consecinţa restituirii sumei de bani pentru suprafaţa de teren expropriată, respectiv 3480 euro, în RON, la cursul BNR din data plăţii efective, la care se adaugă dobânda legală; pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru diferenţa de teren rămasă, în suprafaţă de 9.994 mp, ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.05.2008, înscrisă în CF nr. x şi CF nr. x a UAT Moara Vlasiei; restituirea tuturor cheltuielilor ocazionate de procesele având ca obiect exproprierea terenului, reprezentând onorarii avocaţiale, taxe de timbru şi expertize judiciare, efectuate în respectivele litigii în mod exclusiv de către reclamant, conform înţelegerii cu pârâţii; pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru diferenţa de teren rămasă, în suprafaţă de 8.800 mp, ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.12.2007, înscrisă în CF nr. x şi CF nr. x a UAT Moara Vlasiei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 948, art. 969, art. 970, art. 1020, art. 1021, art. 1073, art. 1313, art. 1320, art. 1327 şi urm. C. civ., art. 192 şi art. 194 C. proc. civ., orice alte dispoziţii legale incidente în prezenta cauză.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1386/30.09.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1079A/2022 din 30.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, respectiv prevederile art. 1, art. 3 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, considerând eronat că termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la data de 21.12.2012, respectiv 25.01.2011.

În mod greşit instanţele anterioare au calculat termenul de prescripţie de 3 ani fără a lua în considerare faptul că părţile contractante au prelungit data până la care se putea încheia vânzarea în formă autentică până la 21.12.2009, conform actului adiţional încheiat în 08.09.2008.

Astfel, dacă ar fi interpretat corect prevederile legale incidente, instanţele inferioare ar fi trebuit să aprecieze că, în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007, termenul de prescripţie de 3 ani ar fi fost considerat împlinit la data de 21.12.2012, iar nu la data de 25.01.2011.

În ambele antecontracte de vânzare-cumpărare termenul de prescripţie a început de la data de 21.12.2009, conform actelor adiţionale încheiate pentru fiecare dintre cele două antecontracte, astfel încât atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au aplicat greşit prevederile legale referitoare la începerea curgerii termenului de prescripţie.

Tot în mod greşit au fost interpretate şi dispoziţiile legale privind întreruperea termenului de prescripţie (art. 16 din Decretul nr. 167/1958).

Aplicarea eronată, de către instanţa de apel, a normelor de drept referitoare la prescripţie a fost generată de faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a luat în considerare numai contractul de arendă încheiat de recurentul-reclamant în anul 2015, iar nu şi contractul de arendă încheiat de recurentul-reclamant la data de 02.02.2011.

Astfel, prin raportare la acest înscris, intitulat "contract de arendare din data de 02.02.2011", înregistrat la Consiliul Local al comunei Moara Vlăsiei sub nr. x/19.11.2012, încheiat între recurentul-reclamant A., în calitate de arendator, şi societatea comercială D. S.R.L., în calitate de arendaş, recurentul a transmis, pentru o perioadă de 5 ani, dreptul de exploatare a unui teren agricol cu o suprafaţă totală de 3,21 ha, situat în Moara Vlăsiei, judeţul Ilfov.

Întrucât doar cel care are folosinţa şi posesia efectivă a unui teren agricol poate transmite acest dreptul de folosinţă/exploatare asupra terenului către un arendaş, este evident că recurentul-reclamant a avut posesia şi stăpânirea terenurilor în litigiu, în toată perioada de 5 ani corespunzător duratei contractului de arendă precizat.

În acest sens, menţiunile de pe ultima filă a acestui înscris sunt relevante întrucât se referă la suprafeţele de teren care fac obiectul prezentului litigiu: "13.300 mp B. - C. prin A. şi 8.800 mp B. - C. prin A.".

În continuare, cu privire la aceleaşi terenuri agricole, care fac obiectul prezentului litigiu, recurentul-reclamant a încheiat contractul de arendare din anul 2015 privind transmiterea dreptului de exploatare a acestor terenuri în schimbul plăţii unei arende, pentru o perioadă de 11 ani, adică până în anul 2026, acest contract de arendare fiind valabil şi în curs de executare inclusiv la data soluţionării recursului.

Posesia utilă exercitată de către recurentul-reclamant asupra terenurilor în litigiu, prin contractele de arendă încheiate în interiorul termenului de prescripţie extinctivă, şi continuată inclusiv la data prezentei judecăţi este un element de natură a întrerupe termenul de prescripţie, prin raportare la prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, instanţele inferioare interpretând greşit prevederile legale referitoare la întreruperea termenului de prescripţie.

Instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, considerând că nu ar fi intervenit un element de natură a întrerupe prescripţia, respectiv posesia utilă pe care recurentul a exercitat-o asupra terenurilor, în interiorul termenului de prescripţie.

Aceeaşi critică, a greşitei interpretări a normei de drept reprezentate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, este invocată şi cu privire la efectele împrejurării că recurentul a achitat, în toată această perioadă de timp, impozitele datorate pentru terenurile în litigiu, pe toate aceste chitanţe de plată a impozitului figurând numele recurentului, A..

Proprietarii terenurilor, intimaţii din prezenta cauză, au beneficiat de aceste impozite plătite de către recurent, iar faptul că au fost efectuate aceste plăţi în beneficiul lor, atestă o recunoaştere, de către intimaţi, a dreptului recurentului de a dobândi proprietatea asupra acestor terenuri, iar mai ales, contrar interpretării greşite a instanţei de apel, are semnificaţia juridică a unei posesii utile exercitate de acesta.

Faptul plăţii acestor impozite din fondurile recurentului, fără împotrivirea şi cu ştiinţa intimaţilor, nu poate avea altă semnificaţie decât recunoşterea, de către intimaţi, a dreptului la dobândirea proprietăţii asupra terenurilor, conform probatoriului cauzei, nefiind posibilă o altă interpretare.

Contrar interpretării greşite a instanţei de apel, prescripţia nu a operat, întrucât recurentul a exercitat permanent posesia asupra terenurilor care fac obiectul judecăţii.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Au arătat intimaţii că cel mai târziu, însă cu siguranţă ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul de a obţine executarea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007 era deja prescris.

Apreciază ca fiind inadmisibile pretinsele critici de nelegalitate cu privire la interpretarea eronată a prevederilor legale referitoare la calcularea termenului în care ar fi intervenit prescripţia extinctivă, prin raportare la începutul prescripţiei extinctive, dată atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, fiind formulate împotriva considerentelor Tribunalului Bucureşti pentru prima dată direct în recurs.

În cauză nu au fost formulate motive de apel cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie nici măcar în mod implicit, iar recurentul-reclamant, prin cererea de apel, nu a contestat considerentele primei instanţe, care a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că prescripţia dreptului material la acţiune, în ambele cazuri, începe să curgă cel mai târziu la data împlinirii termenului suspensiv stipulat în antecontractele de vânzare-cumpărare şi prin actul adiţional semnat personal de pârâţi, anume 21.12.2009 în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.05.2008 şi 25.01.2008 în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Prin cererea de recurs, reclamantul critică hotărârea instanţei de apel pentru pretinse motive de nelegalitate raportat la înscrisurile administrate în cauză deşi, în referire la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat asupra suprafeţei de teren de 8.800 mp, pretinde, în mod neîntemeiat, că părţile contractante ar fi prelungit data până la care se putea încheia vânzarea în formă autentică, conform actului adiţional încheiat în 08.09.2008, depus pentru prima dată în recurs şi care, astfel, nu poate fi avut în vedere, impunându-se respingerea probei solicitate.

O astfel de solicitare este, în principal, inadmisibilă, prin raportare la art. 492 C. proc. civ., care prevede că "în recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi", întrucât nu îndeplineşte condiţia de noutate (înscrisul existând în posesia recurentului-reclamant şi în judecarea celorlalte două cicluri procesuale), iar, în subsidiar, ca urmare a constatării intervenirii decăderii.

Dacă se va proceda, însă, la analizarea actului adiţional încheiat în 08.09.2008, intimaţii arată că acesta este întocmit pro causa şi solicită instanţei de recurs să pună în vedere recurentului-reclamant să semneze exemplarul depus în copie la dosarul cauzei, pentru conformitate cu originalul, iar, în caz contrar, să facă aplicarea dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ.

Actul adiţional la antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007, fiind un înscris sub semnătură privată prin care recurentul-reclamant a modificat termenul-limită stabilit pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, prin prelungirea acestuia până la data de 21.12.2009, nu poate avea un astfel de efect, întrucât este lovit, în primul rând, de nulitate absolută, pentru lipsa formei autentice, aceasta impunându-se întrucât actul modificator se află cu cel dintâi (cel pe care îl modifică) într-un raport de interdependenţă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, potrivit principiului mutuus consensus, mutuus dissensus, şi chiar dacă pentru încheierea ad validitatem a antecontractului în discuţie nu este prevăzută forma autentică, totuşi, părţile au înţeles să-1 încheie în atare formă.

Tot în referire la actul adiţional încheiat în 08.09.2008 la antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007, intimaţii arată că acest înscris nu le este opozabil, pentru aceleaşi considerente expuse în întâmpinările formulate de aceştia în cadrul celor două cicluri procesuale anterioare, şi pentru care Tribunalul Bucureşti a reţinut în cuprinsul sentinţei civile nr. 1386/30.09.2021 următoarele: "încheierea de către însuşi reclamant a actelor adiţionale în anul 2019, prin care prelungeşte termenul, nu constituie cauze de întrerupere a prescripţiei, care era deja împlinită, iar aceste acte adiţionale nu sunt opozabile pârâţilor pentru prelungirea termenului, astfel cum aceştia susţin întemeiat, mandatul acordat prin procura judiciară nr. 637/24.04.2009 şi procura specială nr. 2271/12.06.2008 nefiind acordat pentru încheierea de acte adiţionale, ci numai pentru vânzarea bunului în termenul stipulat iniţial, cum just se apără pârâţii, netemeinic însă în privinţa calificărilor ca oferte de mandat, fiind mandat cu termen, reţine tribunalul."

Mai arată intimaţii că procura specială a fost dată "pentru ca în numele meu şi pentru mine să vândă oricui va crede de cuviinţă şi la preţul cel mai avantajos nouă - terenul în suprafaţă totală de 8.800 mp (...)", iar nu şi pentru încheierea vreunui alt tip de contract.

Procura specială nu suportă analogii şi interpretări şi pe cale de consecinţă, în baza unei procuri speciale, nu se poate încheia un alt contract decât cel pentru care s-a dat mandat şi nu se poate vinde un alt bun decât cel prevăzut în procură. Astfel, recurentul-reclamant nu este şi nu a fost niciodată împuternicit de către intimaţi pentru a încheia acte adiţionale la antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate cu aceştia.

Actul adiţional la antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007 nu este opozabil intimaţilor, fiind încheiat fără mandat, întrucât reclamantul nu era autorizat la încheierea unui astfel de contract, de natura juridică a unui act de dispoziţie, iar după efectele produse, a unui act declarativ.

Este fără putere de tăgadă că procura specială reprezintă o ofertă de mandat doar cu privire la perfectarea contractului de vânzare pentru suprafaţa de teren de 8.800 mp, iar nu şi pentru încheierea altor acte juridice, în speţă pentru încheierea unui act adiţional.

În ceea ce priveşte pretinsa critică de nelegalitate în sensul că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au aplicat greşit prevederile legale referitoare la începerea curgerii termenului de prescripţie, intimaţii arată că şi aceasta este, în principal, inadmisibilă, în subsidiar, nefondată.

Instanţa de apel a procedat la soluţionarea apelului, prin analizarea împrejurărilor de fapt şi de drept, cu corecta aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, arătând că legal şi întemeiat reţine instanţa de control judiciar că "(...) apelantul reclamant a justificat exercitarea posesiei prin încheierea şi executarea unor contracte de arendă asupra terenurilor. Aceste contracte, care se regăsesc la dosar CAB au fost încheiate de apelantul reclamant, în nume propriu, în anul 2015, aşadar ulterior termenului de prescripţie extinctivă."

În realitate, recurentul critică faptul că instanţa de apel nu ar fi dat eficienţă unui înscris care însă a fost depus o dată cu cererea de recurs, neexistând la dosarul cauzei la momentul soluţionării apelului.

Critica nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de legiuitor în art. 488 C. proc. civ., astfel încât s-ar impune anularea, în parte, a cererii de recurs, cu aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Intimaţii apreciază ca fiind inadmisibile aceste critici, de vreme ce în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, ale raporturilor dintre părţi ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Contrar celor susţinute de către recurentul-reclamant, Curtea de Apel Bucureşti a făcut corecta aplicare a prevederilor referitoare la prescripţie atunci când a considerat că în speţa dedusă judecăţii nu a intervenit nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie.

Instanţa de apel a apreciat că a curs termenul de prescripţie neîntrerupt, iar împrejurarea pretinsă de reclamant, că ar avea posesia juridică, prin încheierea contractului de arendă din 2015, nu este de natură a întrerupe termenul de prescripţie, câtă vreme întreruperea trebuie să opereze în interiorul acestuia.

Nici contractul de arendă pretins încheiat la nivelul anului 2015 şi nici contractul de arendă încheiat la nivelul anului 2011 nu sunt opozabile intimaţilor.

Recurentul-reclamant nu poate face dovada posesiei juridice pretins exercitate asupra terenurilor ce fac obiectul derivat al antecontractelor de vânzare-cumpărare în discuţie, de vreme ce, în contractele de arendă, terenurile asupra cărora se pretinde a fi fost transmis dreptul de exploatare nu au fost identificate, acesta nefiind determinat sau cel puţin determinabil.

Potrivit acestor înscrisuri, recurentul-reclamant pretinde că a exercitat posesia juridică asupra terenului în suprafaţă de 3,21 ha "situat în extravilanul/intravilanul localităţii/satului Moara Vlăsiei, comuna Moara Vlăsiei, tarlaua x, 121", fără a fi identificat prin indicarea parcelei, prin număr cadastral, prin număr topografic sau măcar prin indicarea vecinătăţilor.

Totodată, recurentul-reclamant nu putea sa transmită dreptul de folosinţă asupra terenurilor în discuţie, întrucât nu este titularul unui drept de folosinţă asupra terenurilor ce fac obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare.

Conform jurisprudenţei, însuşi faptul predării posesiei (materiale) unui bun imobil, care trebuie să emane de la promitenţii-vânzători, se constituie într-o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, dispoziţii care prevăd: "prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curse prescripţia".

Contrar susţinerii recurentului-reclamant (de altfel şi nedovedită), intimaţii nu au procedat niciodată la punerea în posesie a acestuia asupra terenurilor ce fac obiectul derivat al antecontractelor în discuţie.

Chiar dacă s-ar aprecia că recurentul-reclamant ar fi intrat la un moment dat în posesia materială a terenurilor, urmare a faptei sale ilicite, având în vedere situaţia terenurilor arabile, neîmprejmuite, anterior "predării" de către acesta din urmă, în calitate de arendator, arendaşului, rezultă că cererea introductivă de instanţă, formulată la data de 23.07.2020, a fost introdusă ulterior împlinirii termenului de prescripţie.

Nu se poate reţine că recurentul-reclamant, prin încheierea contractelor de arendă, a avut şi exercitat posesia terenurilor din cauză, întrucât, pentru ca posesia să fie utilă, aceasta nu trebuie să fie viciată, reţinând, în acest sens, clandestinitatea.

Recurentul-reclamant mai susţine că ar deţine o posesie utilă asupra terenului în suprafaţă totală de 13.300 mp, însă Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 (judeţul Ilfov - Consiliul Local Moara Vlăsiei), prin Hotărârea nr. 60/1/20.02.2009, a dispus exproprierea pentru terenul în suprafaţă de 3.306 mp, situat în Com. Moara Vlăsiei, Tarla 121, Parcela A, 484, judeţul Ilfov, având număr cadastral x.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat să se constate caracterul nefondat al apărărilor conţinute în actul procedural şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul formulat, Înalta Curte reţine caracterul său întemeiat în limitele şi potrivit celor ce urmează:

- Nu pot fi primite, întrucât sunt formulate omisso medio (cu eludarea controlului de legalitate din apel) criticile reclamantului privitoare la interpretarea eronată de către instanţele de fond a prevederilor legale (art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958) relative la calcularea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune ce decurge din încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007.

Subsumat acestei critici, reclamantul susţine, în realitate, că instanţele de fond au avut eronat în vedere, ca moment de început al termenului de prescripţie, data convenită de părţi prin acest antecontract pentru perfectarea actului de vânzare-cumpărare, respectiv 25.01.2008, fără a lua în considerare faptul că între aceleaşi părţi data respectivă fusese prelungită până la 21.12.2009, conform actului adiţional încheiat la 08.09.2008, act pe care însă partea l-a administrat abia în recurs.

Or, prin apelul formulat împotriva hotărârii de primă instanţă – ce a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune a reclamantului, cât priveşte drepturile izvorâte din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.12.2007, a început să curgă la 25.01.2008 şi s-a împlinit la 25.01.2011- reclamantul a criticat doar o nesocotire a prevederilor art. 248 alin. (4) C. proc. civ., pentru că tribunalul nu ar fi dat curs solicitării sale de unire cu fondul a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, şi o soluţionare greşită a cauzei prin admiterea acestei excepţii, în pofida cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie pe care el le-a invocat.

Însă, pe lângă faptul că o critică privitoare la calculul şi cursul termenului de prescripţie a dreptului la acţiune nu a fost dedusă judecăţii în calea de atac a apelului, se constată că ceea ce se invocă sub aparenţa unei greşite interpretări şi aplicări a art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, este, în realitate, o chestiune ce ţine de stabilirea situaţiei de fapt, şi anume că instanţele de fond nu ar fi avut în vedere în analiza lor şi existenta actului adiţional la antecontractul de vânzare.-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007, act adiţional datând din 08.09.2008 (administrat abia în recurs) prin care părţile ar fi prelungit data încheierii vânzării-cumpărării în formă autentică la 21.12.2009.

Or, o atare critică, ce tinde în realitate la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţele devolutive, nu ar putea fi primită şi pentru acest al doilea argument, mai ales că nu poate fi criticat ca omis din analiză, ceea ce însăşi partea a omis să administreze, respectiv actul adiţional la care se referă.

- Cu toate acestea, chiar raportat la situaţia de fapt avută în vedere de instanţele de fond, sunt deplin îndreptăţite criticile recurentului prin care a susţinut o greşită interpretare şi aplicare în cauză a normelor de drept material care cârmuiesc prescripţia extinctivă, respectiv a celor regăsite în cuprinsul art. 16 al Decretului nr. 167/1958, de către instanţa de apel care a considerat eronat, validând soluţia primei instanţe, că la data introducerii acţiunii era împlinit termenul de prescripţie extinctivă atât pentru a cere rezoluţiunea parţială a antecontractului autentificat sub nr. x/20.05.2008, cât şi pentru a cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare în baza antecontractului menţionat (cu privire la diferenţa de 9.994 mp) şi a celui autentificat sub nr. x/27.12.2007.

Apărându-se faţă de această excepţie, ce i-a fost opusă de pârâţi încă din faţa primei instanţe (prin întâmpinare), reclamantul a invocat mai multe situaţii juridice, relevante sub efectul cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie, niciuna dintre acestea nefiind recunoscute ca atare de către instanţele de fond.

Astfel, o primă cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului la acţiune a fost invocată de reclamant cu trimitere la situaţia posesiei terenurilor ce au făcut obiectul celor două antecontracte de vânzare-cumpărare, despre care a afirmat că îi aparţine şi pentru dovedirea căreia a invocat existenta unor contracte de arendă în baza cărora a asigurat exploatarea suprafeţelor de teren.

Deşi pârâţii au negat faptul că reclamantul ar fi exercitat posesia terenurilor, instanţa de apel nu a primit apărarea reclamantului valorificabilă pe tărâmul dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece a considerat că pentru a putea fi reţinută drept cauză întreruptivă de prescripţie, posesia exercitată trebuie să se situeze în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani (care curge de la împlinirea termenului suspensiv stipulat prin fiecare din antecontracte, respectiv 21.12.2009 în cazul celui autentificat sub nr. x/20.05.2008 şi 25.01.2008 în cazul celui autentificat sub nr. x/27.12.2007). Or, în faţa instanţei de apel, reclamantul administrase doar contractul de arendă încheiat în nume propriu în anul 2015, apreciat de curtea de apel ca fiind situat ulterior împlinirii termenului de prescripţie extinctivă.

Pe acest aspect, prin înscrisul nou administrat în recurs în temeiul art. 492 C. proc. civ., reclamantul a dovedit însă ceea ce se întrevedea oricum, pornind de la contractul de arendă din 2015 (şi care, pentru a fi încheiat presupunea preexistenţa de dată anterioară a posesiei terenurilor), anume că aceasta deţinea anterior posesia celor două terenuri pe care le-a exploatat pe bază de contract de arendă încă din anul 2011. Astfel, reclamantul a depus la dosar contractul de arendă nr. x/19.11.2012 înregistrat la Consiliul local Moara Vlăsiei din conţinutul căruia rezultă că a încredinţat pentru o durată de 5 ani, începând cu 2011, exploatarea agricolă a mai multor terenuri către aceeaşi societate D. prod S.R.L. cu care a fost încheiat şi contractul similar din 2015 (depus în apel), cu o durată de valabilitate de 11 ani.

Nu vor putea fi reţinute obiecţiunile pârâţilor nici în legătură cu administrarea acestei probe – aşa cum s-a argumentat prin practicaua prezentei decizii faţă de înţelesul şi sensul art. 492 C. proc. civ., în special a noţiunii de "înscrisuri noi" - şi nici în legătură cu conţinutul său. Nu se poate nega valoarea probatorie a înscrisului pe aspectul dovedirii exercitării posesiei de către reclamant, sub motiv că prin acesta nu ar fi individualizate terenurile la care se referă, cât timp în cuprinsul său sunt menţionate suprafeţele de teren la care se aplică, identificate ca fiind situate în T121 şi T137, între acestea regăsindu-se şi suprafeţele de 13.300 mp şi 8.800 mp de la B. şi C. (care sunt situate T121, potrivit indicaţiilor din antecontractele de vânzare-cumpărare), contractul fiind înregistrat la Consiliul local Moara Vlăsiei şi depus la dosar în copie semnată pentru conformitate.

Deşi, prin apărările lor pârâţii au contestat continuu exercitarea de către reclamant a posesiei terenurilor, aceştia nu au putut lămuri instanţa de recurs asupra modului în care ar exercita ei înşişi posesia, afirmând că terenurile sunt cultivate dar nu ştiu de către cine.

Pornind de la realitatea că potrivit celor două antecontracte, a actului adiţional autentificat sub nr. x/12.06.2008 şi a încheierii de dată certă 892/25.01.2008, pârâţii au încasat integral preţul terenurilor şi în considerarea înscrisului nou administrat – contractul de arendă nr. x/19.11.2012 -, se reţine ca fiind demonstrată în speţă intervenirea unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, constând în posesia exercitată de reclamant asupra terenurilor.

Cauza de întrerupere operează cu privire la ambele termene de prescripţie ce curg pentru drepturile de creanţă izvorâte din cele două antecontracte, fiind demonstrată posesia terenurilor exercitate de reclamant, prin ipoteză, anterior anului 2011 pentru care, cel mai devreme şi-a produs efecte contractul de arendă mai sus menţionat. Or, cum prescripţia se împlinea cel mai devreme la 25.01.20011 pentru antecontractul autentificat sub nr. x/27.12.2007, se reţine ca fiind satisfăcută inclusiv cerinţa ca intervenirea cauzei de întrerupere a termenului de prescripţie să aibă loc mai înainte de împlinirea acesteia.

- Tot valoare de cauză întreruptivă de prescripţie, sub forma recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia (art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958) are, în mod netăgăduit, şi participarea reclamantului în procedurile administrative şi judiciare ocazionate de exproprierea unei părţi a terenului în suprafaţă totală de 13.300 mp ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.05.2008, participare care a avut loc (şi) în nume propriu, alături de pârâţi, şi care a presupus exhibarea în cursul acestor proceduri a însuşi antecontractului în cauză încheiat de părţi.

Hotărârea nr. 60/1 din 20.02.2009 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004, în baza căreia s-a dispus exproprierea şi acordarea despăgubirii pentru terenul în suprafaţă de 3306 mp situat în Comuna Moara Vlăsiei, Tarlaua 121, P A 484, judeţul Ilfov, cu nr. cadastral x, care îi menţionează ca beneficiari atât pe pârâţi, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului, dar şi pe reclamant, ca promitent-cumpărător, a fost urmată de iniţierea litigiului nr. x/2009* finalizat prin decizia civilă nr. 2035/26.10.2016 a ÎCCJ în care cei trei au acţionat pentru contestarea despăgubirii acordată în schimbul exproprierii terenului.

Această cauză întreruptivă de prescripţie a fost invocată raportat la soluţia adoptată în privinţa capătului de cerere vizând rezoluţiunea parţială a antecontractului autentificat sub nr. x/2008 în limita suprafeţei de 3306 mp expropriată prin Hotărârea nr. 60/1/20.02.2009 şi nu a fost acceptată de instanţa de apel, care s-a rezumat la a valida ca legală aprecierea tribunalului în sensul că participarea reclamantului alături de pârâţi în procedura judiciară ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 nu reprezintă o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei extinctive în sensul art. 13, art. 14 (reclamantul nefiind mandatarul pârâţilor în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti) şi nici al art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Or, o atare interpretare nu ar putea fi primită, observându-se că prin justificările date, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă (care a mai arătat, în plus, că situaţia invocată nu corespunde unui tipar în care reclamantul sa-i fi chemat în judecată pe pârâţi, ci că acesta a acţionat în proces alături de ei) au omis a recunoaşte semnificaţia cea mai elocventă a împrejurării invocate de reclamant, respectiv cea recunoaşterii drepturilor şi intereselor sale de către pârâţi prin permisiunea dată acestuia de a participa (şi) în nume propriu în procedura exproprierii şi de a exhiba însuşi antecontractul autentificat sub nr. x/20.05.2008, act juridic din care s-au născut drepturile şi interesele sale.

Nici justificarea instanţei de apel, în sensul că, oricum, această cauză întreruptivă de prescripţie ar fi produs efecte până în anul 2016 (moment de la care începând au trecut mai mult de 3 ani până la introducerea acţiunii) nu constituie un argument legal de a nu recunoaşte valenţele specifice proprii împrejurărilor relevate de reclamant, având în vedere că, aşa cum rezultă din analiza de faţă, partea a invocat şi alte cauze de întrerupere ori de neoperare a prescripţiei extinctive (una dintre acestea fiind chiar posesia terenului de 13.300 mp, pentru care instanţa de apel a reţinut existenţa de dovezi începând cu anul 2015, pe baza contractului de arendă a cărui durată este de 11 ani şi care produce, deci, efecte inclusiv la data promovării acţiunii pendinte).

- În sfârşit, printr-o a doua apărare, reclamantul a susţinut că prescripţia dreptului la acţiune nu era împlinită la data introducerii acţiunii, în raport cu niciunul dintre antecontractele încheiate cu pârâţii şi întrucât, mandatat fiind de aceştia cu încheierea vânzării-cumpărării înseşi în numele şi pe seama lor, a încheiat mai multe acte adiţionale la antecontracte prin care, în baza aceloraşi procuri, a prelungit termenele limită convenite iniţial pentru perfectarea vânzărilor, indicându-se în acest sens actul adiţional la antecontractul nr. x, autentificat sub nr. x/9.08.2017 şi actul adiţional la antecontractul nr. x/2007, autentificat sub nr. x/9.08.2017 (prin ambele acte adiţionale termenul pentru perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare fiind prelungite până la 9.08.2019). Or acceptând că prescripţia începe să curgă de la această dată, ea nu era însă împlinită la 23.07.2020, data înregistrării acţiunii.

Răspunzând acestor apărări, instanţa de apel le-a înlăturat cu argumentul eronat că actele adiţionale indicate de reclamant nu ar putea constitui cauze de întrerupere a prescripţiei, în condiţiile în care prescripţia era împlinită la data încheierii acestora.

Argumentul este eronat deoarece acte juridice a căror semnificaţie nu poate fi decât aceea de a modifica momentul de început al termenului de prescripţie (prin stabilirea unui alt termen suspensiv pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare), nu ar putea fi invocate (şi nici nu au fost) drept cauze de întrerupere a termenului de prescripţie.

Cu aceeaşi argumentare au fost respinse apărările reclamantului şi de către prima instanţă, care a reţinut, în plus, că actele adiţionale nici nu ar fi opozabile pârâţilor deoarece prin procurile autentificate sub nr. x/24.04.2009 şi sub nr. x/12.06.2008, în baza cărora reclamantul a acţionat pentru încheierea actelor adiţionale, el ar fi fost mandatat numai pentru vânzarea celor două terenuri, iar nu şi pentru încheierea de acte adiţionale la antecontractele de vânzare-cumpărare.

Or, nici măcar un astfel de argument nu ar putea fi opus în mod valabil de vreme ce, aşa cum a susţinut reclamantul, "qui potest plus, potest minus", iar actele adiţionale încheiate în baza celor două procuri apar, în economia întregii cauze, ca acte juridice făcute în vederea îndeplinirii cu succes a mandatelor date reclamantului de către pârâţi, respectiv de a asigura încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Reţinând, pentru toate aceste motive, că în mod greşit acţiunea dedusă judecăţii a fost soluţionată prin respingerea sa ca prescrisă, într-o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prin nesocotirea apărărilor reclamantului care a invocat o serie de cauze de întrerupere a prescripţiei ori de neoperare a acesteia, ceea ce a condus la o finalizarea procesului fără o judecată asupra fondului, în temeiul art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi, făcând aplicare dispoziţiilor art. 497 şi 480 alin. (3) teza a 2-a (la solicitarea recurentului-reclamant), va casa decizia atacată şi sentinţa primei instanţe, cauza urmând a fi trimisă la rejudecare aceluiaşi tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1079A/2022 din 30 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi sentinţa nr. 1386 din 30 septembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi trimite cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.