Conflict of property titles in revendication: prioritization by registration date versus material publicity accuracy of the land registry entry

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 13.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. si B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D., Oficul de Cadastru si Publicitate Imobiliară Constanţa, obligarea pârâţilor C. şi D. la a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul proprietatea reclamanţilor, compus din teren în suprafaţă de 376 mp şi construcţia aferentă (platformă betonată), din municipiul Constanţa, staţiunea Mamaia, zona E., situat la nord de aleea x, înscris în CF nr. x nr. cadastral x; constatarea nulităţii absolute a documentaţiei cadastrale nr. x/2004, aferente numărului cadastral x, şi a încheierii nr. x/18.11.2004, prin care s-a dispus deschiderea CF nr. x, pentru intabularea terenului intravilan în suprafaţă de 376 mp, situat în municipiul Constanţa, staţiunea Mamaia, zona E., emisă de OCPI Constanţa, în favoarea pârâţilor C. şi D.; plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480-481, art. 966 C. civ. 1864, Legea nr. 7/1996; Ordinul Directorului General al ANCPI nr. 700/2014; art. 194 si urm. C. civ.

Prin întâmpinare, pârâţii C. şi D. au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul OCPI Constanţa a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin precizările depuse la data de 08.09.2020, reclamanţii A. si B. au arătat că imobilul-chioşc F., achiziţionat prin contractul de vânzare-cumparare nr. x/05.10.1992, încheiat cu S.C. Mamaia S.A. Constanţa, nr. cadastral x, înscris în CF cu nr. x, conform extrasului CF din 23.03.2020, emis de OCPI Constanţa, a existat fizic până în anul 2016, când a fost distrus.

Prin prezenta acţiune au solicitat să se compare cele două titluri având ca obiect imobilul, aşa cum a fost identificat şi localizat în componenţa sa, conform înscrisurilor existente la dosarul cauzei, până în anul 2016, respectiv: teren, platformă betonată şi Chioşcul F..

Referitor la faptul că, din anul 2016, Chioşcul F. nu mai există, au susţinut că acţiunea trebuie să aibă în vedere şi această construcţie, întrucât pârâţii nu sunt străini de dispariţia ei şi odată cu intrarea în posesie şi statuarea că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat/preferabil faţă de cel al pârâţilor, vor putea să-l reconstruiască potrivit autorizaţiilor şi documentelor existente.

Cu privire la temeiul de drept, au arătat că dispoziţiile art. 480 C. civ. 1864 au în prezent corespondent în art. 555 C. civ., dispoziţii de drept material, iar temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.

Ulterior, verbal în şedinţă publică, au precizat că revendicarea vizează doar terenul în suprafaţă de 376 mp şi platforma betonată aferentă.

La data de 13.07.2021, reclamanţii au formulat noi precizări la acţiune, prin care au reluat petitele din cererea iniţială solicitând ca, în condiţiile admiterii primului capăt de cerere având ca obiect revendicare imobiliara, să se dispună şi rectificarea înscrierii din cartea funciară şi radierea menţiunii efectuate pe numele pârâţilor în ceea ce priveşte imobilul proprietatea reclamanţilor, conform art. 35 din Legea nr. 7/1996 (forma în vigoare la momentul emiterii încheierii nr. 14318/18.11.2004, prin care s-a dispus deschiderea CF nr. x).

Au apreciat că, în condiţiile admiterii acţiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată, este necesară punerea în acord a stării tabulare cu situaţia juridică reală a imobilului.

La 28.09.2021, reclamanţii A. şi B. au formulat din nou precizări scrise la acţiune, prin care au arătat că au formulat cerere de revendicare a imobilului în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., prin comparare de titluri, şi în subsidiar, în măsura admiterii cererii de revendicare, care ar conduce la stingerea dreptului real dobândit de pârâţi, au solicitat să se dispună radierea dreptului acestora înscris în CF nr. x şi implicit, anularea numărului cadastral x, în baza art. 885 alin. (2) şi (4) C. civ.

La termenul de judecată din 13.10.2021, reclamanţii au precizat că insistă doar asupra capetelor de cerere privind revendicarea şi rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii din cartea funciară a dreptului pârâţilor, ca efect al admiterii revendicării prin hotărâre judecătorească, fără a mai insista asupra cererilor subsidiare, privind constatarea nulităţii absolute a încheierii de carte funciară şi anularea numărului cadastral.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa

Prin sentinţa nr. 3724/27.10.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa, şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acţiunea precizată; a obligat pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul-teren intravilan în suprafaţă de 376 mp în acte (375,99 mp din măsurători), situat în municipiul Constanţa, Staţiunea Mamaia, zona E., jud. Constanţa, înscris în CF nr. x, cu număr cadastral x; a dispus radierea dreptului de proprietate intabulat în favoarea pârâţilor C. şi D. cu privire la terenul individualizat mai sus, în CF nr. x, cu nr. cadastral x.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa

Prin decizia nr. 209/C/04.10.2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul pârâţilor împotriva sentinţei, ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâţii C. şi D..

- Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au învederat următoarele aspecte:

I. Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prin reţinerea autorităţii de lucru judecat a considerentelor cuprinse în decizia civilă nr. 70/07.02.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2012.

Instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârii menţionate sub aspectul identităţii de obiect între contractul de vânzare din anul 2003, care reprezintă titlul înfăţişat de reclamanţi, şi contractul de vânzare din anul 2004, care reprezintă titlul înfăţişat de pârâţi.

Întreaga argumentaţie a aplicării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat se raportează la noul C. proc. civ., în timp ce legea incidentă în privinţa părţii din hotărâre asupra căreia se întinde autoritatea de lucru judecat şi condiţiile în care aceasta operează sunt impuse de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată respectiva hotărâre, respectiv C. proc. civ. de la 1865 şi C. civ. de la 1864.

Sub imperiul acestor prevederi legale, autoritatea de lucru judecat asupra considerentelor nu era reglementată în mod expres, fiind o creaţie a doctrinei şi a jurisprudenţei, limitele acesteia fiind trasate de acestea.

Este drept că anterior noului C. proc. civ. se recunoştea efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (sub termenul de "putere de lucru judecat"), însă aplicabilitatea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat era limitată la efectele considerate de doctrină drept "decisive" sau "decizorii".

Considerentele "decisive" erau cele care indispensabile dispozitivului, cele fără de care dispozitivul hotărârii nu ar fi putut fi justificat şi înţeles.

Aceasta pentru că, în regimul anterior noului C. proc. civ., autoritatea considerentelor se deducea din autoritatea dispozitivului şi prin urmare, numai cele în absenţa cărora dispozitivul era de neînţeles intrau în sfera autorităţii (acestea făcând corp comun cu dispozitivul).

Or, considerentele referitoare la identitatea de obiect dintre cele două contracte de vânzare nu au reprezentat un considerent "decisiv" în stabilirea dispozitivului hotărârii judecătoreşti.

"Decisive" au fost considerentele referitoare la buna-credinţă a pârâţilor şi aplicabilitatea în cauză a principiului "aparenţei în drept", care este de natură a împiedica nulitatea, deoarece în considerarea acestora instanţa a ajuns la soluţia de păstrare a hotărârii de respingere a cererii în nulitate.

În privinţa identităţii de obiect între cele două contracte de vânzare, decizia civilă nr. 70/2020 a stabilit numai că nu este de resortul instanţei de recurs a analiza împrejurările de fapt şi că această chestiune este circumscrisă situaţiei de fapt.

Din analiza instanţei de apel asupra acestei chestiuni de fapt, deşi se afirmă identitatea de obiect, se deduce că, în realitate, pentru instanţă a fost determinant mai curând faptul că obiectul contractului de vânzare din 2003 (titlul reclamanţilor) îl reprezintă cel pe care era amplasată construcţia - chioşc, decât identitatea de obiect dintre cele două contracte.

Oricum, identitatea factuală nu reprezintă o "chestiune dezlegată", căreia să i se poată ataşa efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

O "chestiune dezlegată" trebuie să aibă în componenţa sa o aplicare sau o interpretare a unui raport juridic sau a unei probleme de drept, iar nu o stare de fapt, care este mai degrabă supusă principiului nemijlocirii probelor.

De altfel, din conţinutul hotărârii opuse cu autoritate de lucru judecat rezultă că, în realitate, terenurile nu au fost identificate cu exactitate, posibila identitate fiind dedusă pe cale de prezumţii judecătoreşti şi, oricum, nu prin raportare la o anumită tehnică de măsurare şi identificare, care ar putea fi depăşită tehnologic în prezent.

II. Instanţa de apel a interpretat greşit legea, întrucât nu a luat în considerare efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 70/2020 sub aspectul impactului "aparenţei în drept" asupra acţiunii în revendicare.

Instanţa de apel trebuia să aplice în mod direct efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în privinţa considerentelor cu adevărat decisive ale deciziei nr. 70/2020, prin care s-a reţinut în favoarea pârâţilor G. "principiul validităţii aparenţei în drept".

În acest sens, prin decizia amintită, s-a reţinut nu numai "buna-credinţă" a pârâţilor, ci şi faptul că aceştia s-au aflat "într-o eroare comună şi invincibilă".

Or, în mod diferit de simpla bună-credinţă (care este prezumată şi implică simpla necunoaştere a faptului titlului părţii adverse), "eroarea comună şi invincibilă" reprezintă o figură juridică distinctă, cu efecte mult mai energice, care conduc nu numai la evitarea sancţiunii nulităţii, ci şi la paralizarea acţiunii în revendicare.

Este drept că decizia nr. 70/2020 a valorificat acest concept juridic numai în contextul nulităţii contractului din 2004, deoarece numai cu aceasta a fost învestită, dar instanţa de apel trebuia să observe că instituţia a cărei incidenţă a fost validată irevocabil este în egală măsură producătoare de efecte şi în privinţa revendicării.

Cu toate acestea, instanţa de apel s-a limitat la a constata că buna-credinţă reţinută în cauza anterioară nu i-ar putea salva pe pârâţi în faţa unei acţiuni în revendicare, fără a observa că aceştia aveau deja în favoarea lor reţinută nu numai "buna-credinţă", ci şi "eroarea comună şi invincibilă", creatoare de drept şi care produce efecte extinctive şi în materie de revendicare.

III. Instanţa de apel a interpretat greşit legea în privinţa criteriilor utilizate pentru compararea titlurilor opuse de părţi.

Pentru a stabili preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi (contractul de vânzare din 2003), instanţa de apel a utilizat principiul qui prior tempore, potior iure, iar, în acest mod, a ajuns la concluzia că titlul anterior (cel din 2003) este preferabil celui ulterior (din 2004).

Principiul aplicat trebuia însă adaptat şi corelat cu regimul publicităţii, aplicabil deja în temeiul Legii nr. 7/1996.

Qui prior tempore trebuie raportat nu la data încheierii contractului de vânzare, ci la data efectuării operaţiunilor de carte funciară care asigură publicitatea şi opozabilitatea dobândirii dreptului real.

Aceasta pentru că, sub regimul publicităţii materiale, esenţial este ca titlul anterior să poată fi opus celui ulterior, iar, pentru aceasta, nu este suficientă anterioritatea datei actului, ci a realizării formelor de publicitate.

Or, din decizia nr. 70/2020, precum şi din hotărârile instanţelor de fond pronunţate în cauza soluţionată anterior în mod irevocabil, rezultă că reclamanţii H. au realizat o publicitate asupra altui teren decât cel care a făcut obiectul contractului de vânzare pentru ca, abia în anul 2005, în temeiul unei operaţiuni de "actualizare a cărţii funciare", să realizeze publicitatea, în sensul ca în cartea funciară să fie înscris terenul pe care îl pretind prin prezenta acţiune în revendicare.

Se reţine că în "evidenţele cadastrale imobilul reclamanţilor era identificat la sud de aleea betonată" (pagina 17 primul alineat din decizia nr. 70/2020).

Prin urmare, la data titlului pârâţilor G., titlul opus de reclamanţi nu era înscris în cartea funciară sub aspectul obiectului pe care îl revendică astăzi, iar, din acest punct de vedere, nu putem vorbi de un veritabil şi efectiv qui prior tempore în favoarea primilor dobânditori.

Dimpotrivă, principiul qui prior tempore este în favoarea pârâţilor, care sunt primii care au înscris în cartea funciară terenul ce face obiectul contractului de vânzare din anul 2004, dată la care reclamanţii H. aveau înscris un teren diferit.

Este esenţial că, prin decizia nr. 70/2020 şi prin hotărârile instanţelor de fond pronunţate în cauza soluţionată anterior în mod irevocabil, s-a reţinut faptul că eroarea comună şi invincibilă în care s-au aflat pârâţii G. decurge tocmai din faptul că, la momentul dobândirii prin licitaţie publică a terenului (în anul 2004), publicitatea contractului din 2003 era defectuos realizată pe un alt teren şi că abia în anul 2005 reclamanţii H. au pus în acord documentaţia cadastrală cu obiectul contractului de vânzare.

La aceasta s-a adăugat şi realizarea unei licitaţii publice, fără a exista opoziţii la această procedură.

- Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurenţii au învederat următoarele:

Instanţa de apel a respins "excepţia autorităţii de lucru judecat", invocată de pârâţi, pentru neîntrunirea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Instanţa de apel, în pofida formulării utilizate de pârâţi, care s-au referit la "excepţia autorităţii de lucru judecat", a observat că, din dezvoltarea acesteia, rezultă că se referă în realitate la efectul pozitiv al lucrului judecat, adică nu la o "excepţie", ci la o "apărare de fond".

Cu toate acestea, nu a analizat în mod complet chestiunea efectului pozitiv al autorităţii din perspectiva tuturor considerentelor decisive incidente, ci a făcut numai o analiză (altfel, corectă sub aspect teoretic) asupra lipsei identităţii de obiect şi cauză între cele două procese.

În cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat (pentru care sub imperiul vechiul C. proc. civ. şi a vechiul C. civ. s-a utilizat şi denumirea de "puterea lucrului judecat") nu se impune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, fiind suficient să se constate identitatea de părţi şi de chestiune juridică dezlegată printr-un considerent "decisiv" al hotărârii iniţiale.

Or, în cauză, condiţiile de operabilitate ale efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat erau pe deplin întrunite, deoarece: în legătură cu identitatea de părţi nu există vreo discuţie, fiind evidentă şi necontestabilă; nu este necesară identitatea de obiect şi cauză; sunt cu adevărat "decisive" pentru soluţia din litigiul anterior considerentele referitoare la aplicabilitatea, în favoarea pârâţilor G., a principiului "aparenţei în drept", a faptului că aceştia s-au aflat într-o "eroare comună şi invincibilă", precum şi considerentul că atitudinea subiectivă a pârâţilor împiedica aplicarea regulii nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.

Considerentele decisive se impun a fi translatate în sfera acţiunii în revendicare, deoarece dezleagă chestiunea efectului "aparenţei în drept" asupra lui nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, iar acest principiu este cel în virtutea căruia s-a dat preferabilitate titlului anterior ca dată.

Or, prin decizia nr. 70/2020 s-a reţinut că "principiul validităţii aparenţei în drept se constituie ca o excepţie de la efectul sancţiunii civile a nulităţii, în sensul că actul juridic civil nul absolut produce efectul păstrării bunului şi a dreptului de proprietate de către dobânditorul oneros de bună-credinţă, dacă acesta s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă".

Prin urmare, considerente decisive indicate dezleagă o problemă de drept care este în egală măsură aplicabilă nu numai nulităţii actului juridic civil, ci şi în materia revendicării.

Efectul "aparenţei în drept" este mai energic decât cel al bunei-credinţe şi se produce nu numai asupra salvgardării actului juridic de la sancţiunea nulităţii, ci este şi extinctiv în privinţa unei revendicări ce şi-ar avea cauza în principiul nemo plus iuris.

Pe de altă parte, recurenţii-pârâţi au invocat autoritatea de lucru judecat prin raportare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, având în vedere că, prin decizia civilă nr. 4029/A/26.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin decizia nr. 70/07.02.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.06.2004, ceea ce nu justifică anularea înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului în CF nr. x, instanţa de apel considerând-o ca fiind o excepţie de fond.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia de tardivitate, respectiv de nulitate pentru neîncadrare, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la excepţia de tardivitate, intimaţii au arătat că recursul a fost promovat de pârâţi la datele de 05.12.2022 şi respectiv, 07.12.2022, prin avocat I., după împlinirea termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziei recurate, câtă vreme hotărârea judecătorească a fost comunicată, la Bucureşti, în data de 02.11.2022, fiind evident că pârâţilor, în Constanţa, le-a fost comunicată anterior acestei date.

În plus, aşa cum se menţionează pe portalul Curţii de Apel Constanţa, recursul a fost promovat pentru pârâţi de avocat I., iar motivele de recurs, care au fost comunicate intimaţilor, sunt dezvoltate de alţi avocaţi, J. şi K., fiind evident că acestea au fost depuse la dosar ulterior promovării recursului, după împlinirea termenului de recurs.

Referitor la excepţia de nulitate, intimaţii au învederat următoarele:

Prin primul motiv de recurs, pârâţii au invocat greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, fără ca această critică să se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme, din considerentele deciziei civile nr. 209/C/2022, nu rezultă că instanţa de apel ar fi avut în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2012, prin raportare la Noul C. proc. civ.

Puterea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2012 a fost invocată în cauză în temeiul Noului C. proc. civ., însă efectele acestor hotărâri judecătoreşti au fost apreciate de instanţa de apel potrivit C. civ. şi C. proc. civ. de la 1865.

Instanţa de apel a stabilit că respectiva chestiune litigioasă tranşată de instanţe în acest dosar, a identităţii de obiect a celor două contracte de vânzare-cumpărare, a stat la baza pronunţării deciziilor civile nr. 4029/A/2018 şi nr. 70/2020, fiind decisivă la pronunţarea acestora, astfel încât această chestiune are putere de lucru judecat în prezentul dosar, în care a fost ridicată de pârâţi din nou.

De asemenea, este neîncadrabilă critica pârâţilor în sensul că instanţa de apel nu ar fi luat în considerere o apărare, adică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub aspectul impactului aparenţei în drept asupra acţiunii în revendicare, care însă nu a fost invocată de părţi.

La fel, în cauză nu poate fi vorba despre o greşită interpretare a legii, câtă vreme modalitatea de comparare a titlurilor de proprietate provenind de la acelaşi autor, într-o acţiune în revendicare, nu a fost reglementată de C. civ./ C. proc. civ. de la 1865.

Totodată, greşita interpretare a principiului qui prior tempore, potior iure de către instanţa de apel nu se susţine decât la modul declarativ, întrucât instanţa a aplicat justul criteriu care conduce la o mai bună caracterizare a titlului de proprietate, respectiv data cea mai veche a încheierii actului translativ de proprietate şi intabularea prioritară a dreptului de proprietate în CF.

Acest motiv de recurs vizează o critică de netemeinicie a deciziei recurate, pârâţii dezvoltând, prin acesta, nemulţumirile asupra modului şi probelor pe care instanţa de apel le-a avut în vedere când a stabilit care dintre părţi şi-a înscris prima dreptul de proprietate în CF.

Prin urmare, motivul de recurs este nul şi nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii au arătat că în mod corect instanţele anterioare au apreciat că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat decât al pârâţilor, având în vedere că actul acestora a fost încheiat anterior celui al pârâţilor (contractul intimaţilor a fost autentificat sub nr. x/15.05.2003, iar al pârâţilor sub nr. x/14.06.2004) şi că intimaţii au înscris primii dreptul de proprietate în CF.

Pârâţii, prin înscrierea terenului în CF nr. x, nu au făcut niciodată opozabil dreptul lor de proprietate (teren fără construcţii) faţă de terţi, având în vedere că, pe terenul achiziţionat de aceştia prin contractul nr. x/2004, era edificată o construcţie anterior acestui act, în speţă platforma betonată şi Chioşcul F., ce se afla, încă din anul 1992, în proprietatea intimaţilor.

Intimaţii au actualizat în anul 2005 documentaţia cadastrală cu nr. x/2001, prin documentaţia nr. x/2005, în sistem sprijin coordonate Stereo 1970, fiind, astfel, notat în CF noul nr. cadastral x, conform schiţelor actualizate înregistrate la OCPI sub nr. x, aşa cum se menţionează în mod expres în cartea funciară a terenului, însă, la momentul actualizării cărţilor funciare, documentaţia cadastrală nr. x/2004, nr. cad. x, aferentă înscrierii terenului pe numele pârâţilor în CF nr. x, a fost respinsă de OCPI Constanţa pe motiv că "nu conţine inventar de coordonate".

În ce priveşte "greşita respingere a autorităţii de lucru judecat invocată de apelantii-pârâţi G., deşi pârâţii susţin că instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată, pentru neîntrunirea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, se observă din hotărârea pronunţată că, la data de 04.10.2022, când instanţa a rămas în pronunţare, pârâţii nu au mai susţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4029/A/2018 ca excepţie, ci ca apărare de fond, aspect reţinut şi de instanţa de apel (pag. 7 alin. (6) a hotărârii).

Pe de altă parte, potrivit art. 431 alin. (2) din Noul C. proc. civ., doar părţile pot opune lucrul anterior judecat într-un alt ligiu, nu şi instanţa din oficiu, iar, în măsura în care există o astfel de apărare în cauză, instanţa o va avea în vedere în limitele în care este formulată şi motivată.

Din motivele de apel depuse de pârâţi la dosar rezultă cu evidenţă că autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 70/2020 a fost invocată exclusiv cu privire la obiectul celor două titluri de proprietate, pârâţii susţinând că instanţa ar fi stabilit că obiectul celor două titluri de proprietate îl reprezintă două terenuri distincte, iar nu acelaşi teren.

Prin acest motiv de recurs, pârâţii critică hotărârea instanţei de apel pentru că nu a aplicat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 4029/A/2018, constând în "aplicarea, în favoarea pârâţilor G., a principiului aparenţei în drept, a faptului că aceştia s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă, precum şi considerentul că atitudinea subiectivă a pârâţilor împiedică aplicarea regulii nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet", deşi pârâţii nu au invocat/susţinut în cauză aceste apărări nici la fond şi nici în apel, ceea ce atrage nulitatea motivului de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, susceptibile de încadrare în motive de nelegalitate – contrar susţinerii intimaţilor şi deci, fără incidenţa nulităţii pretinse de către aceştia –, dar potrivit nuanţărilor şi în sensul considerentelor ce vor fi arătate, Înalta Curte constată următoarele:

- Critica referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material şi incidenţa, astfel, a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează o greşită "reţinere a autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 70/2020 a Curţi de Apel Bucureşti –Secţia a III-a civilă sub aspectul identităţii de obiect între contractul de vânzare-cumpărare din 2003, care reprezintă titlul de care se prevalează reclamanţii şi contractul de vânzare-cumpărare din 2004, opus de către pârâţi".

În primul rând, se va reţine, sub aspectul încadrării criticii în reglementarea dată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – care vizează viciul de nelegalitate al hotărârii determinat de încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material – că ea este eronată, câtă vreme se pretinde o greşită aplicare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat unor considerente fără caracter decisiv din conţinutul deciziei nr. 70/2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă, care a tranşat litigiul anterior al părţilor vizând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 2004.

Or, chiar dacă decizia menţionată a finalizat un litigiu început anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ. şi rămas, ca atare, sub vechea reglementare procedurală (conform art. 24 N. C. proc. civ.), aceasta nu înseamnă că aspectul nesocotirii autorităţii de lucru judecat, în manifestarea efectului pozitiv al acesteia, are semnificaţia încălcării unei norme de drept material.

Un asemenea efect, ataşat considerentelor decisive, care sprijineau în mod necesar dispozitivul hotărârii îşi găsea – contrar susţinerii recurenţilor – o reglementare legală în dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ., chiar dacă aceasta era defectuoasă, în sensul că puterea de lucru judecat a unei hotărâri era considerată o prezumţie legală (prezumţie de lucru judecat) care, în relaţia dintre părţi, avea valoare irefragabilă, neputându-se primi nicio dovadă împotriva ei.

Împrejurarea că sediul materiei se afla, cum s-a menţionat, în C. civ., în capitolul referitor la probaţiune (secţiunea despre prezumţii) nu înseamnă că normele care reglementau acest aspect erau de drept material, ci doar că era vorba, urmare a unei opţiuni greşite a legiuitorului anterior, de o situare greşită a puterii lucrului judecat în materia probelor şi de aşezarea unor norme de procedură, în mod inadecvat, în C. civ.. Astfel, exista în vechea reglementare o partajare, improprie, a materiei probelor, între C. civ., care cuprindea, prin dispoziţiile art. 1169-1206, reglementări cu privire la admisibilitatea şi forţa probantă a înscrisurilor, mărturiei, mărturisirii şi prezumţiilor, în timp ce în C. proc. civ. erau reglementate alte trei mijloace de probă, referitoare la expertiză, probele materiale şi cercetarea la faţa locului.

De aceea, invocarea aplicării sau reţinerii eronate a efectului pozitiv al lucrului judecat, chiar sub vechea reglementare, nu poate fi considerată ca o nesocotire a unor norme de drept material, ci una de natură procedurală, astfel încât din punct de vedere formal, critica recurenţilor este încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ce priveşte fondul acestei critici, se constată că aspectele deduse judecăţii au caracter neîntemeiat.

Astfel, recurenţii pretind eronat că instanţa de apel a valorificat greşit efectul pozitiv al lucrului judecat în ce priveşte statuarea instanţei anterioare – din litigiul vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare – potrivit căreia există identitate de obiect între cele două contracte, din 2003 şi respectiv, din anul 2004, deţinute de părţi.

Contrar susţinerii recurenţilor, analiza pe care a realizat-o instanţa anterioară pe acest aspect, a fost una esenţială şi determinantă în adoptarea soluţiei, având în vedere că ceea ce se dedusese judecăţii, invocându-se ca motiv de nulitate, a fost vânzarea bunului altuia.

Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, era necesar să se stabilească, în mod prioritar, ca premisă de analiză, dacă cele două contracte aveau acelaşi obiect şi deci, dacă se punea problema înstrăinării bunului altuia, pentru că în situaţia contrară, demersul reclamanţilor ar fi fost lipsit de interes juridic.

De aceea, analiza realizată se circumscrie unor considerente având caracter necesar. În absenţa acestor statuări, instanţa n-ar fi putut trece la verificarea bunei-credinţe a părţilor, atitudine subiectivă căreia, dându-i-se eficienţă, a dus la păstrarea valabilităţii actului.

Stabilirea identităţii obiectului celor două contracte nu reprezintă, astfel cum greşit arată recurenţii, doar determinarea unei "identităţi factuale" care nu s-ar constitui într-o "chestiune dezlegată", pentru a i se ataşa astfel, efectul pozitiv al lucrului judecat.

În realitate, aspectul menţionat se constituia chiar în chestiunea litigioasă dedusă judecăţii, câtă vreme se pretindea, de către reclamanţi, că pârâţilor le-a fost vândut un bun care nu aparţinea înstrăinătorului (cu încălcarea principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest) ci, dimpotrivă, reclamanţilor, iar pârâţii se apărau susţinând că au dobândit un alt bun decât cel aflat în patrimoniul reclamanţilor.

Ca atare, considerentele sub acest aspect, circumscrise analizei referitoare la cauza de nulitate invocată şi la fundamentul juridic al acţiunii, au avut caracter necesar sau decisiv, fiind deci înzestrate cu autoritate de lucru judecat şi fără posibilitatea de a fi readuse în dezbaterea judiciară din cadrul acţiunii în revendicare, ci doar supuse valorificării, în modalitatea în care, corect, a realizat-o instanţa de apel.

Faptul că după statuarea asupra identităţii de obiect, instanţa a trecut la analiza apărării pârâţilor G., vizând buna lor credinţă în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare şi că a reţinut această atitudine subiectivă, ceea ce a avut drept consecinţă păstrarea actului juridic (şi respingerea acţiunii în nulitate), nu înseamnă că doar aceste considerente, referitoare la buna-credinţă, ar avea caracter decisiv, fiind de natură a împiedica nulitatea.

În realitate, aceste considerente se înscriu în ordinea şi în silogismul juridic necesar al hotărârii, întrucât buna-credinţă, care să salveze actul de la nulitate, putea fi invocată în apărare doar dacă exista situaţia premisă, a vânzării bunului altuia, pentru că altminteri, în ipoteza contrară, în care înstrăinătorul era proprietarul bunului, nu s-ar fi pus problema vicierii contractului pentru încălcarea regulii nemo dat quod non habet.

În consecinţă, instanţa de apel a procedat corect atunci când a constatat că respectivelor considerente le este ataşat efectul pozitiv al lucrului judecat. Chiar dacă nu a făcut referire la vechea reglementare, la dispoziţiile art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ. şi la prezumţia de lucru judecat, conţinutul instituţiei juridice este acelaşi, după cum acelaşi este rezultatul: imposibilitatea readucerii acestei chestiuni în dezbaterea judiciară ulterioară, din acţiunea în revendicare.

- Este, de asemenea, lipsită de fundament, critica referitoare la nevalorificarea (încălcarea) efectului pozitiv al lucrului judecat ataşat deciziei civile nr. 70/2020, sub aspectul impactului "aparenţei în drept" asupra acţiunii în revendicare, critică despre care recurenţii arată că poate fi încadrată formal în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 7 C. proc. civ., în funcţie de interpretarea instanţei de recurs asupra dispoziţiilor art. 497 alin. (1) C. proc. civ., care "par a avea în vedere efectul negativ al autorităţii de lucru judecat" şi consecinţele peremptorii ale acestuia asupra judecăţi.

În primul rând, din punct de vedere al încadrării formale a criticii menţionate, se constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sancţionează nelegalitatea hotărârilor prin care "s-a încălcat autoritatea de lucru judecat", fără a distinge între efectul negativ şi cel pozitiv al acesteia.

Dimpotrivă, pentru înţelegerea conţinutului acestui motiv de casare, trebuie făcută corelaţia necesară cu dispoziţiile art. 430 C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat, ataşată deopotrivă, dispozitivului, precum şi considerentelor pe care se sprijină şi celor prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. La fel, corelaţia trebuie făcută cu dispoziţiile art. 431 şi 432 C. proc. civ. întrucât acestea dau dimensiunea instituţiei autorităţii de lucru judecat, ca efect principal al actului jurisdicţional, care trebuie să se bucure de imutabilitate şi stabilitate juridică, indiferent de faptul că este vorba despre reiterarea chiar a aceluiaşi litigiu (art. 431 alin. (1) şi art. 432 C. proc. civ.) sau doar de o chestiune litigioasă tranşată în relaţia dintre părţi şi readusă în dezbaterea judiciară ulterioară (art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).

Împrejurarea că în dispoziţiile art. 497 alin. (1) teza finală C. proc. civ. se arată care este soluţia – respectiv, aceea a respingerii cererii ca inadmisibilă – în cazul încălcării autorităţii de lucru judecat, iar aceasta nu poate viza decât situaţia nesocotirii efectului negativ, extinctiv al lucrului judecat, nu poate avea consecinţa potrivit căreia ar fi vizată doar această latură a autorităţii lucrului judecat, câtă vreme soluţia pentru cealaltă formă de manifestare (respectiv, de încălcare prin hotărârea supusă recursului, a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat) se regăseşte în prima teză a textului (casarea cu trimitere spre rejudecare).

Indicarea, în mod particular, în conţinutul textului art. 497 C. proc. civ., a soluţiei de adoptat pentru ipoteza nesocotirii efectului negativ al lucrului judecat îşi are explicaţia (la fel ca în ipoteza depăşirii puterii judecătoreşti) în aceea că, în asemenea situaţii, în care demersul la instanţă nu putea fi primit – pentru că părţile se judecaseră deja sau pentru că exceda atribuţiilor jurisdicţionale ale instanţei – pronunţarea unei soluţii de casare, pentru ca instanţa de trimitere să adopte doar formal o hotărâre, era nejustificată.

În cealaltă ipoteză însă, în care a fost nesocotit efectul pozitiv al lucrului judecat, soluţia de casare (din art. 497 alin. (1) C. proc. civ.) este justificată prin aceea că instanţa de trimitere trebuie să reia judecata cu luarea în considerare a aspectelor litigioase tranşate anterior.

De aceea, se constată că aspectul referitor la încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat constând în "impactul aparenţei în drept asupra acţiunii în revendicare" este încadrabil formal în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., dar critica are caracter nefondat.

Astfel, contrar susţinerii recurenţilor, instanţa anterioară, soluţionând acţiunea în nulitate, a considerat că nu poate opera această sancţiune întrucât pârâţii G. au fost de bună-credinţă la momentul încheierii actului. Aceasta nu doar pentru că nu a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă, ci pentru că toate elementele factuale ale cauzei au condus la această concluzie (respectiv, faptul că la momentul încheierii contractului din 2004, pârâţii cunoşteau angajamentul reclamanţilor de a modifica amplasamentul terenului lor cu 7 metri la sud de aleea betonată; în documentaţia aferentă organizării licitaţiei publice pentru dobândirea bunului de către pârâţi se regăsea adresa nr. x/27.05.2003, conform căreia amplasamentul chioşcului reclamanţilor a fost mutat, iar restituirea sumei primite în vederea schimbării amplasamentului a avut loc la doi ani de la încheierea contractului; pârâţii au dobândit bunul în urma unei proceduri publice, transparente, de natură a înlătura orice suspiciune cu privire la situaţia juridică a imobilului; pârâţilor nu li s-a putut imputa nicio eventuală omisiune de consultare a cărţii funciare, cât timp, până în 2005, dreptul de proprietate dobândit de reclamanţi era intabulat în CF nr. x, nr. cadastral x, schiţa aflată în evidenţele OCPI Constanţa individualizând terenul apelanţilor la sud de aleea betonată şi liber de construcţii").

În acest sens, al existenţei bunei-credinţe, care salvează actul de la nulitate, au fost statuările ambelor instanţe, de fond şi de control judiciar devolutiv, din litigiul anterior, vizând acţiunea în nulitate (conform sentinţei nr. 1960/2009 a Judecătoriei Constanţa respectiv, deciziei civile nr. 4029/A/26.10.2018 a Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă).

Împrejurarea că în decizia civilă nr. 70/2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă, prin care, respingându-se recursul reclamanţilor H., se face referire şi la principiul validităţii aparenţei în drept, nu înseamnă, aşa cum susţin recurenţii-pârâţi din prezenta cauză, că ar fi fost vorba despre un considerent determinant în adoptarea soluţiei anterioare, înzestrat ca atare cu autoritate de lucru judecat, care să-şi repercuteze efectele în prezenta cauză.

Pe de o parte, pentru că în recurs elementele factuale au rămas neschimbate, nu puteau fi oricum reevaluate, iar pe baza lor instanţele de fond stabiliseră atitudinea subiectivă a bunei-credinţe a pârâţilor, iar nu eroarea comună şi invincibilă. În acest sens, chiar instanţa de recurs arată în conţinutul considerentelor deciziei nr. 70/2020 că "nu poate analiza criticile reclamanţilor referitoare la greşita apreciere a probatoriului în susţinerea concluziei bunei-credinţe a pârâţilor G.", reluând şi redând doar elementele probatorii care conduseseră instanţele fondului la reţinerea acelei poziţii subiective a pârâţilor.

Pe de altă parte, pentru că judecata a avut loc în recursul declarat de către reclamanţi, cei care contestaseră reţinerea bunei-credinţe, astfel încât nu se putea ca în calea de atac a acestora, instanţa să stabilească existenţa unei situaţii cu consecinţe negative mai energice împotriva lor (nu doar buna-credinţă, ci eroarea comună şi invincibilă a pârâţilor).

De aceea, referirea pe care instanţa de recurs o face, în conţinutul deciziei nr. 70/2020, la principiul validităţii aparenţei în drept, trebuie înţeleasă, pe lângă caracterul generic al considerentului, şi prin raportare la întreg contextul juridic în care este inserată această apreciere a instanţei – respectiv, fără a se corobora în vreun fel cu celelalte considerente care nu fac decât să valideze raţionamentul instanţelor anterioare, de constatare a bunei-credinţe, ca excepţie de la aplicarea sancţiunii nulităţii actului, arătându-se totodată, că nu se poate proceda la o reevaluare a probatoriului pentru a se stabili altă poziţie subiectivă a intimaţilor.

Astfel fiind, contrar susţinerii recurenţilor, considerentul vizând eroarea comună şi invincibilă sau principiul validităţii aparenţei în drept nu s-a constituit într-unul decisiv în adoptarea soluţiei pentru a fi înzestrat cu autoritate de lucru judecat aşa încât să se opună ulterior şi să producă efecte în acţiunea în revendicare.

- Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la greşita "respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat" invocată de pârâţi (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Subsumat acestei critici, s-a arătat că instanţa de apel a respins "excepţia" autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi pentru neîntrunirea triplei identităţi de elemente, observând însă că dezvoltarea argumentelor părţii nu se referă la excepţia procesuală, ci la o apărare de fond. Cu toate acestea, instanţa nu ar fi dat eficienţă considerentelor decisive din litigiul anterior referitoare la aplicabilitatea principiului aparenţei în drept, care trebuia să producă efecte nu doar pe planul nulităţii, ci şi în cadrul acţiunii în revendicare.

În primul rând, se constată că susţinerea părţii nu are corespondent în conţinutul deciziei recurate, care nu se pronunţă asupra vreunei excepţii a autorităţii lucrului judecat ci, dimpotrivă, aşa cum recurenţii înşişi arată, constată că aceştia au indicat impropriu, în motivele lor de apel, că ar fi incidentă respectiva excepţie şi că, în realitate, argumentele au vizat valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat anterior.

Pe de altă parte, în ce priveşte modalitatea de valorificare a acestui efect pozitiv, recurenţii pârâţi reiau criticile expuse în cadrul motivului anterior, în care au arătat că nu s-a dat eficienţă principiului validităţii aparenţei în drept, care ar fi trebuit să aibă consecinţe favorabile pârâţilor nu doar pe planul nulităţii actului, ci şi în cadrul acţiunii în revendicare, prin paralizarea demersului reclamanţilor.

Conform considerentelor expuse anterior şi care nu vor mai fi reluate, această critică nu poate fi primită.

- Are însă caracter întemeiat critica recurenţilor pârâţi în legătură cu modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea principiului qui prior tempore potior in iure pentru a da dezlegare disputei judiciare referitoare la revendicarea bunului imobil.

Astfel, pe acest aspect, instanţa de apel reţine că, prin aplicarea criteriilor corespunzătoare comparaţiei titlurilor deţinute de părţi, pentru a se determina care este mai caracterizat, trebuie avut în vedere cine deţine actul translativ de proprietate cu data mai veche şi cine a realizat intabularea prioritară în cartea funciară.

Constatând că reclamanţii au contractul de vânzare-cumpărare încheiat anterior şi, totodată, că aceştia s-au intabulat în cartea funciară în anul 2003 (conform încheierii nr. 10155/20.06.2003), pe când pârâţii au realizat o astfel de intabulare în anul 2004 (încheierea de CF nr. x/2004), instanţa de apel a concluzionat că titlul reclamanţilor este "în mod absolut evident‚ preferabil".

Or, analiza pe care o face instanţa are la bază o determinare formală a criteriilor de comparare a titlurilor de proprietate aflate în conflict, limitându-se la a observa data intabulărilor în cartea funciară, fără să procedeze însă la valorificarea conţinutului respectivelor înscrieri – mai exact, ce a făcut obiectul acestora şi care dintre drepturile de proprietate, nu doar că a fost făcut opozabil terţilor ca urmare a înscrierii, ci a fost definitivat în patrimoniul dobânditorului prin efectul publicităţii imobiliare.

În acest sens, recurenţii arată corect că principiul qui prior tempore trebuie corelat cu regimul publicităţii imobiliare, operabil în speţă potrivit dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, ceea ce înseamnă că, pentru a acorda prioritate titlului de dobândire a bunului nu este suficientă anterioritatea datei perfectării actului, ci şi opozabilitatea dreptului prin realizarea formelor de publicitate care să poarte chiar asupra obiectului actului translativ.

Aceasta întrucât, în sistem de carte funciară, tocmai în ideea asigurării securităţii dinamice a circuitului civil, principiul priorităţii – care stă la baza rezolvării conflictului dintre terţii care au dobândit drepturi concurente asupra aceluiaşi bun de la un autor comun – presupune luarea în considerare nu a datei dobândirii bunului, ci a celei privind asigurarea publicităţii asupra acestei dobândiri.

Ca atare, preferabilitatea va funcţiona în favoarea aceluia care a solicitat primul înscrierea (mai exact, a înregistrat cererea în registrul de intrare, conform art. 25 din Legea nr. 7/1996).

În acelaşi timp însă, principiul publicităţii materiale a cărţii funciare (adică, al forţei probante absolute a înscrierii) presupune ca înscrierea să fie exactă, adică să privească dreptul şi bunul asupra căruia poartă acesta, conform actului translativ cu titlu oneros.

Potrivit art. 30 (devenit art. 33, la republicare) din Legea nr. 7/1996, "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul".

Prezumţia de existenţă a dreptului real, conform dispoziţiilor legale menţionate, poartă asupra imobilului înscris în cartea funciară.

Or, sub acest aspect, recurenţii-pârâţi au arătat corect că instanţa de apel nu a ţinut seama de statuările definitive ale instanţei anterioare (din litigiul definitivat prin decizia nr. 70/2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă) conform cărora reclaamnţii H. au realizat publicitatea asupra altui teren decât cel care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 2003, întrucât în evidenţele cadastrale acesta a figurat la sud de aleea x, iar nu la nord, cum se află situat imobilul revendicat. Abia în anul 2005, ulterior dobândirii terenului de către pârâţi şi îndeplinirii publicităţii imobiliare de către aceştia, s-a realizat o "actualizare" a cărţii funciare, punându-se de acord documentaţia cadastrală cu obiectul contractului.

Asemenea dezlegări jurisdicţionale nu puteau fi ignorate, câtă vreme ele se constituiseră în considerente determinante adoptării soluţiei salvgardării actului juridic de la nulitate pe principiul bunei-credinţe (alături de cele privitoare la vânzarea bunului la licitaţie şi respectiv, cunoaşterea de către pârâţi a convenţiei de mutare a amplasamentului chioşcului de pe teren asumată de către reclamanţi).

În consecinţă, se va constata că în aplicarea regulilor comparării titlurilor opuse de părţi în acţiunea în revendicare, instanţa de apel a dat eficienţă principiului potior iure, raportându-se strict la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare şi a realizării publicităţii imobiliare, fără să verifice însă, cu respectarea dispoziţiilor legale specifice materiei, ce anume a constituit obiectul înscrierii în cartea funciară, pentru a face dreptul reclamanţilor opozabil şi mai eficient faţă de al pârâţilor întrucât ar fi protejat de principiul publicităţii materiale (al forţei probante absolute a înscrierii de carte funciară).

Această aplicare formală, eronată a unor principii de drept material pe temeiul cărora ar fi trebuit să se dea dezlegare raporturilor substanţiale dintre părţi atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, conform art. 497 alin. (1) teza I C. proc. civ., soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare.

La reluarea judecăţii, instanţa de apel va stabili aplicabilitatea principiului prior tempore potior in iure ţinând seama nu doar de prioritatea înscrierii în cartea funciară, ci şi de exigenţele principiului publicităţii materiale, din perspectiva dispoziţiilor incidente ale Legii nr. 7/1996, conform considerentelor din conţinutul prezentei decizii, urmând să fie făcute verificări în legătură cu obiectul concret al înscrierilor în cartea funciară, inclusiv prin valorificarea statuărilor irevocabile ale deciziei nr. 70/2020 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, evaluând buna-credinţă, ca excepţie de la nulitatea actului, a reţinut şi aspecte determinante privind modalitatea în care părţile şi-au înscris drepturile în cartea funciară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei nr. 209/C din 4 octombrie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 Cod procedură civilă.