Combined trademark registration upheld after rejection of confusion and bad faith claims

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 21.10.2021, sub nr. de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să anuleze marca individuală combinată "C. soluţii complete de pardoseli" nr. x, nr. depozit reglementar x, dată depozit 19.04.2019, înregistrată pentru clasele NISA 35, 37, ediţia 11, având ca titular pe societatea B. S.R.L., cu consecinţa radierii de către OSIM a acestei mărci din Registrul Naţional al Mărcilor. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea cererii, reclamanta a invocat motivele de anulare reglementate de art. 56 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b), respectiv, de art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 649/26.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, contestaţia.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 176A din data de 8 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta contestatoare A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 649/26.04.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatele B. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, şi a dispus obligarea apelantei reclamante la plata către intimata pârâtă B. S.R.L., a sumei de 6.175 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 176A din data de 8 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs contestatoarea A. S.R.L.

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, sub un prim aspect, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. b) (având corespondent în art. 47 lit. b) din Legea nr. 84/1998 în vigoare la data de depozit a mărcii a cărei anulare se solicită, respectiv 19.04.2019), coroborate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, referitoare la conflictul dintre două mărci identice sau similare, înregistrate pentru produse/servicii identice sau similare, atunci când există un risc de confuzie, incluzând riscul de asociere cu marca anterioară, precum şi cu încălcarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privitoare la etapele analizării riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, fiind indicate, în acest sens, hotărârile pronunţate în cauzele C-251/95, C-39/97, C-342/97, C-705/17.

Dezvoltând această critică, recurenta a solicitat să se constate că, în jurisprudenţa CJUE şi a Tribunalului s-a stabilit că, prealabil parcurgerii etapelor pentru analiza riscului de confuzie, este necesară stabilirea publicului relevant, din care se va extrage consumatorul mediu prezumat a fi normal informat şi suficient de atent şi de avizat, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie, pentru ca apoi să se realizeze examinarea comparativă a produselor/serviciilor, examinarea comparativă a mărcii anterioare cu semnul depus la înregistrare din punct de vedere vizual, fonetic şi conceptual, examinare finalizată prin aprecierea globală a riscului de confuzie, cu luarea în considerare a elementelor relevate în etapele anterioare, precum şi a altor factori pertinenţi în cauză.

Recurenta a invocat cauza SABEL/Puma, D., C-251/95, în care Curtea de Justiţie a subliniat că aprecierea globală trebuie, în ceea ce priveşte similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală a mărcilor în conflict, să se bazeze pe impresia generală produsă de mărci, ţinând seama, în special, de elementele lor distinctive şi dominante; în plus, percepţia mărcilor pe care consumatorul mediu o are în raport cu tipul de produs sau serviciu în cauză joacă un rol decisiv în evaluarea generală a riscului de confuzie, ţinând seama şi de faptul că un consumator mediu va percepe în mod normal o marcă ca un întreg şi nu va intra în diferitele sale detalii.

Or, în opinia recurentei, în speţă, Curtea de apel a aplicat în mod greşit prevederile legale care impun o riguroasă aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere întrucât, contrar prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în examenul său, Curtea de apel nu a analizat (şi nici nu a dat importanţa cuvenită) identităţii serviciilor pentru care cele două mărci au fost înregistrate, identitate care duce, implicit, la concluzia că şi publicul relevant căruia îi sunt adresate serviciile desemnate de cele două mărci coincide (se suprapune perfect), iar, pe de alt parte, în analiza similitudinii vizuale, fonetice şi conceptuale a mărcilor, Curtea de Apel nu a dat importanţă elementului verbal, principal şi dominant "A.", care, în marca contestată, se regăseşte foarte bine determinat coloristic sub forma "B.", simpla suprimare a literei "D" neaducând nicio schimbare în percepţia vizuală, sonoră şi conceptuală a mărcii.

Astfel, din punct de vedere vizual, admiţând că elementul verbal şi dominant "FLOOR" este unul descriptiv, ceea ce face ca marca să nu fie la fel de puternică precum în cazul unei mărci alcătuite dintr-un cuvânt/dintr-o combinaţie de cuvinte fantezist(e), Curtea de Apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia că elementul verbal A. este cel principal şi dominant şi, deci, elementul din marca combinată care va rămâne în mintea consumatorului mediu avizat şi care poate produce riscul de asociere între întreprinderi. Concluzia este, aşadar, aceea că mărcile sunt similare în grad mediu.

De altfel, simplul fapt că unul dintre elementele mărcii este considerat "slab" din cauza caracterului său descriptiv ori lipsit de distinctivitate nu poate conduce per se la concluzia că mărcile nu ar fi similare şi, deci, nu ar produce un risc de confuzie.

Recurenta a solicitat a se avea în vedere cele statuate de CJUE în cauza Hansson, C-705/17, cu privire la modul în care trebuie interpretat art. 4 alin. (1) lit. (b) din Directiva (CE) nr. 95/2008 [şi care corespunde art. 8 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1001/2017], în sensul că se opune ca legislaţia naţională să reglementeze o declaraţie de renunţare având ca efect excluderea din analiza factorilor importanţi pentru stabilirea riscului de confuzie a unui element dintr-o marcă complexă, ce face obiectul acestei declaraţii sau care atribuie unui astfel de element, de la bun început şi în mod permanent, o importanţă limitată în analiza acestui risc. Cu alte cuvinte, deşi Curtea a admis că elementul lipsit de distinctivitate sau descriptiv ce face obiectul declaraţiei de renunţare ar putea avea o importanţă redusă în aprecierea globală a mărcii şi, deci, să fie perceput ca atare de publicul relevant, această concluzie nu este general valabilă, ceea ce înseamnă că urmează a se aprecia, de la caz la caz, dacă elementul lipsit de distinctivitate din cadrul mărcii, care a făcut obiectul unei declaraţii de renunţare, reprezintă un factor important în examinarea riscului de confuzie sau nu. Curtea nu este, aşadar, de acord cu excluderea a priori din examinarea riscului de confuzie a elementului asupra căruia există aşa-numitul "disclaimer".

Recurenta a mai susţinut că, din punct de vedere fonetic/sonor, este de necontestat că un consumator mediu avizat, întrebat de unde a achiziţionat servicii de montaj pardoseli, va spune de la "A.", fără ca litera "D" să fie uşor de distins, iar nu de la "VEST" ori de la "A. cu picioarele pe pământ" sau de la "B. Soluţii complete de pardoseli". Un consumator mediu avizat va avea impulsul de a desemna o marcă ce conţine mai multe elemente verbale şi figurative, prin elementul principal şi dominant care îi rămâne în minte şi care, în cazul de faţă, se va pronunţa mai degrabă "B.", decât "A." întrucât combinaţia de consoane "ND" este greu de rostit şi afectează pronunţia celei de-a doua consoane, care se devocalizează. Concluzia este, aşadar, aceea că mărcile sunt similare în grad ridicat.

Din punct de vedere conceptual, este dincolo de orice dubiu că mesajul transmis de ambele mărci vizează pardoselile, dată fiind semnificaţia în limba română a cuvântului "FLOOR" care, fiind elementul principal şi dominant în marcă, este cel care transmite mesajul despre marcă oricărui consumator mediu avizat. Concluzia care se impune este aceea că mărcile sunt identice sub aspect conceptual.

În final, în ceea ce priveşte aprecierea globală a riscului de confuzie, incluzând riscul de asociere, apreciere pe care, potrivit opiniei recurentei, Curtea a efectuat-o lacunar şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, aceasta a solicitat să se constate că serviciile desemnate de mărci sunt similare în grad foarte ridicat, că, din punct de vedere fonetic şi vizual, mărcile sunt similare, iar din punct de vedere conceptual, mărcile sunt identice, că dacă intimata ar fi avut intenţia de a utiliza cuvântul "FLOOR" fără a produce risc de confuzie/risc de asociere, ar fi utilizat acest element verbal fără a-i alătura particula "In" (şi care determină, în final, confuzia/riscul de asociere: B./A.), existând o mulţime de variante fanteziste în care cuvântul FLOOR să poată fi inclus într-o marcă.

Recurenta a invocat cauza Canon Kabushiki Kaisha/Metro-Goldwyn-Mayer, C-39/97, în care Curtea a stabilit că examinarea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependenţă între factorii luaţi în considerare, în special, a similitudinii mărcilor în conflict şi a produselor şi/sau serviciilor desemnate de acestea, deoarece un grad scăzut de similitudine între produsele şi/sau serviciile desemnate de mărci poate fi compensat de un grad ridicat de similitudine între mărci şi invers.

Aşadar, recurenta consideră că, în aprecierea globală a riscului de confuzie, Curtea de apel trebuia să constate şi să dea importanţă inclusiv faptului că similitudinea conceptuală în mod ridicat neutralizează diferenţele vizuale, precum şi că, pentru tipul de servicii desemnate de mărci, marca recurentei mai degrabă se rosteşte prin desemnarea elementului principal şi dominant care atrage, implicit, identitatea conceptuală.

Recurenta a făcut referiri şi la cauza Lloyd Schuhfabrik MeyerLloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97, în care Curtea a subliniat că în această etapă se va analiza, spre exemplu, dacă există elemente ale mărcii de natură a neutraliza similitudinile constatate sau dacă, dimpotrivă, una sau mai multe similitudini ale semnelor sunt de natură a neutraliza diferenţele constatate şi mai ales, după cum s-a arătat în jurisprudenţă, gradul de cunoaştere a mărcii pe piaţă, asocierea care se poate realiza între semn şi marcă, gradul de similitudine între marcă şi semn, precum şi între produsele şi/sau serviciile desemnate.

Conchizând, recurenta a solicitat să se constate că, în contextul relaţiilor dintre părţi, devine evidentă dorinţa intimatei de a-şi asocia serviciile cu marca sa, cunoscută pe piaţă drept "A.", marcă ce se regăseşte şi în numele comercial al societăţii reclamante.

Subsumat aceluiaşi caz de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 56 alin. (1) lit. c) (având corespondent în art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 în vigoare la data de depozit a mărcii a cărei anulare se solicită, respectiv 19.04.2019), referitoare la reaua credinţă cu care a fost solicitată înregistrarea mărcii, precum şi cu încălcarea jurisprudenţei CJUE în materie de interpretare a relei credinţe.

Astfel, pornind de la Cauza C-529/07 Chocoladenfabriken Lindt&Sprungli AG vs. E., în care CJUE a stabilit că aprecierea relei-credinţe se va face cu luarea în considerare a tuturor factorilor importanţi (pertinenţi) ai cauzei şi care existau la momentul depunerii cererii de înregistrare a semnului, recurenta a solicitat să se constate că, în cauză, elementele de apreciere a relei credinţe sunt întrunite, contrar analizei lacunare realizate de Curtea de Apel cu privire la intenţia frauduloasă a intimatei, despre care Curtea a constatat că nu există.

În acest sens a arătat, pe de o parte, că, pârâta cunoştea existenţa mărcii anterioare a reclamantei, aspect ce rezultă cu prisosinţă din probele care atestă relaţia, începând cu anul 2012, dintre membrii organelor de conducere ale celor două societăţi aflate în conflict, iar, pe de altă parte, că existenţa unei identităţi sau similitudini a mărcii anterioare, pentru produse ori servicii identice sau similare, a fost demonstrată, conform celor deja arătate.

Recurenta consideră că intenţia pe care a avut-o solicitantul de a-l împiedica pe terţ să utilizeze acest semn în continuare rezidă, pe de o parte, din înregistrarea de către intimată a mărcii sale, care este identică, din punct de vedere conceptual, şi similară, din punct de vedere vizual şi fonetic, cu marca reclamantei şi, pe de altă parte, din conduita ulterioară, manifestată în pătrunderea cu această marcă în ariile teritoriale ale reclamantei, delimitate prin Contractul de cesiune de părţi sociale din 14.08.2015.

Pornind de la definiţia dată relei credinţe în literatura juridică, ca fiind incorectitudinea, atitudinea unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, ce se circumscrie fraudei în dauna terţilor, recurenta a solicitat să se constate că împrejurările mai sus prezentate se circumscriu relei-credinţe a intimatei, precum şi fraudei în dauna titularului de marcă anterioară.

Recurenta consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile privitoare la reaua-credinţă în raport de contractul din data de 14.08.2015 atunci când a reţinut că respectarea sau nerespectarea convenţiei reprezintă "chestiuni de drept contractual comercial, ce nu fac obiectul prezentei cauze, convenţia dintre foştii asociaţi, actualmente administratori ai societăţilor aflate în conflict, putând fi folosită doar ca mijloc de dovedire a existenţei vreunuia din elementele care conturează reaua credinţă la înregistrarea mărcii, astfel că numai în aceste limite va fi luată în considerare (...) ".

Recurenta consideră că această interpretare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este greşită întrucât neexecutarea obligaţiilor contractuale naşte o prezumţie de culpă în sarcina celui ce se obligă, aşa cum în mod expres prevede art. 1548 C. civ. "culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării", în speţă fiind vorba de nerespectarea de către intimată a obligaţiei de a-şi limita teritorial prestarea serviciilor la judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin şi Hunedoara, urmată de înregistrarea unei mărci având ca element principal şi dominant elementul principal şi dominant al mărcii reclamantei.

În opinia recurentei, reaua credinţă a intimatei la solicitarea de înregistrare a mărcii este evidentă având în vedere certitudinea cunoaşterii existenţei mărcii anterioare a reclamantei, faptul că părţile prestează aceleaşi servicii pe o piaţă delimitată teritorial, precum şi faptul că intimata, deşi avea în sarcină respectarea obligaţiilor contractuale, a încălcat principiul pacta sunt servanda.

În final, analizând ultimul criteriu pentru aprecierea relei-credinţe statuat jurisprudenţial de CJUE, respectiv, examinând comparativ protecţia juridică pe care o au, atât semnul terţului, cât şi semnul solicitat la înregistrare, recurenta a solicitat să se constate că marca sa este anterioară mărcii a cărei anulare o solicită, astfel că beneficiază de protecţie prin drepturi exclusive anterioare care se opun drepturilor dobândite de intimată ulterior.

În concluzie, faţă de motivele de fapt şi de drept prezentate, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul formulat de A. S.R.L., solicitând, în principal, constatarea nulităţii acestuia, în conformitate cu dispoziţiile at. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile invocate în motivarea căii de atac reprezintă doar reiterarea susţinerilor din cererea de chemare în judecată şi din cererea de apel, susţineri care deja şi-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, fiind pe larg analizate de instanţa devolutivă. Ca urmare, câtă vreme criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel iar, pe de altă parte, tind să conducă la reinterpretarea situaţiei de fapt şi a probatoriului.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi păstrarea în tot a deciziei atacate, decizie pe care o apreciază ca fiind legală, instanţa de apel aplicând corect normele de drept material incidente în speţă.

A solicitat, totodată, obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata reclamantă prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiaşi articol, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L., din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi probatoriul administrat, respectiv modul în care acestea au fost analizate şi interpretate de instanţa devolutivă, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Astfel, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susţinând încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998, din perspectiva nerespectării etapelor analizării riscului de confuzie, şi, respectiv, a neanalizării tuturor factorilor importanţi (pertinenţi) ai cauzei, care existau la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii şi care trebuie să fie luaţi în considerare în aprecierea relei-credinţe, aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţa CJUE.

Deşi este adevărat că, cel puţin în parte, susţineri similare au fost făcute şi în faza procesuală anterioară, nu poate fi reţinută nulitatea recursului câtă vreme recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceasta tinzând spre a combate argumentele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia.

Pe de altă parte, recurenta a invocat motivarea lacunară a deciziei atacate, această critică putând fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţii cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind unul apt a determina legala învestire a instanţe de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

Faţă de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale menţionate, urmează a respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L..

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurenta a circumscris criticile aduse deciziei instanţei de apel motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dispoziţie normativă care are în vedere situaţia în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Acestea au fost structurate pe două paliere, corespunzător celor două motive de anulare a mărcii, indicate în cererea de chemare în judecată, recurenta invocând, în fiecare caz în parte, atât aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 84/1998, cât şi încălcarea jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Din dezvoltarea motivelor de recurs, reiese inclusiv incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta a susţinut că motivarea deciziei recurate este lacunară, astfel că legalitatea hotărârii urmează a fi analizată şi din perspectiva acestui motiv de recurs.

Sub un prim aspect, se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. b) coroborate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, întrucât nu a avut în vedere dezlegările date în jurisprudenţa sa de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dezlegări care impun o riguroasă aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere, în sensul că, pe de o parte, nu a analizat şi nici nu a dat importanţa cuvenită identităţii serviciilor pentru care cele două mărci în conflict au fost înregistrate, identitate care conduce, implicit, la concluzia că şi publicul relevant căruia îi sunt adresate serviciile desemnate de cele două mărci coincide, iar, pe de altă parte, în analiza similitudinii vizuale, fonetice şi conceptuale a mărcilor, nu a dat importanţă elementului verbal, principal şi dominant A. care, în marca contestată, se găseşte foarte bine determinat coloristic, sub forma B., simpla suprimare a literei D nefiind de natură a aduce nicio schimbare în percepţia vizuală, sonoră şi conceptuală a mărcii.

Criticile astfel formulate sunt nefondate, Înalta Curte constatând, în primul rând, că au fost formulate cu neobservarea unei reguli care este de esenţa judecăţii în apel, şi anume aceea că reprezintă o judecată în cadrul căreia devoluţiunea este limitată la aspectele concret vizate de criticile pe care le conţine cererea/memoriul de apel.

În acest sens sunt prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., care stabilesc în mod explicit faptul că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu."

Astfel, deşi cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv, ce constă în reluarea judecăţii pricinii în fond, ceea ce înseamnă că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, totuşi acesta nu este absolut, ci este limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum şi tantum devolutum quantum judicatum.

Regulă restrictivă tantum devolutum quantum appellatum constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, care se aplică şi în faţa instanţei de control judiciar, ea exprimând ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel.

În acest sens, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Aşadar, limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanţa de apel să se raporteze doar la criticile apelantului şi nu să rejudece cauza dincolo de aceste limite.

În cauză, aşa cum rezultă cu evidenţă din analiza cererii de apel formulate de reclamantă şi cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel în considerentele deciziei atacate, în partea în care au fost prezentate criticile aduse sentinţei Tribunalului, reclamanta s-a limitat la a susţine că hotărârea primei instanţe nu corespunde, din punct de vedere al motivării, exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa a preluat în considerente susţinerile pârâtei OSIM din cadrul întâmpinării, redând chiar textual unele susţineri ale acestui pârât şi păstrând, chiar, aceeaşi structură a susţinerilor din întâmpinare.

Apelanta reclamantă a mai susţinut că, deşi în cuprinsul cererii de chemare în judecată a detaliat toate elementele distinctive şi dominante ale celor două mărci în conflict, iar probaţiunea administrată a fost una consistentă, instanţa de fond nu a analizat în niciun fel probele şi nu a arătat care sunt motivele care i-au creat convingerea în sensul soluţiei de respingere a acţiunii, din hotărâre nerezultând raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei adoptate.

Cu referire strict la motivul de anulare reglementat de art. 56 alin. (1) lit. b) în referire la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 a precizat că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a indicat şi analizat pe larg motivele de anulare a mărcii, motive pe care le menţine în totalitate.

Or, raportat la motivele de apel astfel formulate şi la dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., mai sus citate, este evident că instanţa de apel era ţinută să procedeze la evaluarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înţeles să le susţină în motivarea căii de atac, şi care, în esenţă, au vizat nemulţumirea acesteia faţă de maniera de motivare a hotărârii, împrejurare faţă de care, susţinerea reclamantei din cuprinsul cererii de recurs, în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere dezlegările date în jurisprudenţa sa de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dezlegări care impun o riguroasă aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere, apare ca fiind vădit nefondată, câtă vreme, în apel, nu au fost formulate critici din această perspectivă, respectiv critici a căror analiză să impună instanţei de apel raportarea punctuală la fiecare dintre elementele ce trebuie avute în vedere la examinarea comparativă a produselor şi serviciilor, respectiv a mărcilor aflate în conflict.

Cu alte cuvinte, câtă vreme, în apel, reclamanta nu a invocat nelegalitatea sentinţei primei instanţe pe considerentul lipsei analizei identităţii serviciilor pentru care cele două mărci au fost înregistrate, a omisiunii de a se stabili publicul relevant şi a greşitei examinări comparative a celor două mărci, prin raportare la criteriile, elementele şi etapele ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie, nu i se poate imputa instanţei de apel, în cadrul prezentei căi de atac, faptul că ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. b) şi pe cele ale art. 6 alin. (1) lit. b) întrucât nu ar fi avut în vedere dezlegările date în jurisprudenţa sa de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dezlegări care impuneau o riguroasă analiză şi aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere.

Înalta Curte constată că, în esenţă, instanţa de apel şi-a exercitat în mod corect atribuţiile de instanţă de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus judecăţii anterior realizate, prin sentinţa împotriva căreia se formulase respectiva calea de atac, în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel, potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Câtă vreme instanţa de apel avea de soluţionat un apel motivat, în cadrul căruia reclamanta a dezvoltat critici concrete pentru care a apreciat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, fără a combate, însă, în vreun fel motivele de fapt şi de drept reţinute de tribunal pentru a justifica respingerea acţiunii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. b) în referire la art. 6 alin. (1) lit. b) şi fără a invoca necesitatea examinării comparative a mărcilor în litigiu prin raportare la etapele şi elementele ce se desprind din jurisprudenţa CJUE, nu i se poate imputa Curţii de Apel faptul că nu a făcut ea însăşi această analiză şi, cu atât mai puţin, că a încălcat normele de drept material şi că a motivat lacunar soluţia pentru că, în fapt, această instanţă nu era ţinută să realizeze o judecată a cauzei în aceste coordonate, ci, aşa cum s-a arătat, avea a verifica legalitatea şi temeinicia judecăţii deja efectuate în primă instanţă, astfel cum se reflecta aceasta în sentinţa atacată cu apel, prin raportare la motivele de apel concrete cu analiza cărora fusese învestită.

Împrejurarea că, în cererea de apel, reclamanta a menţionat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a analizat pe larg motivele de anulare a mărcii, atât prin prisma similarităţii vizuale, fonetice, semantice şi conceptuale, precum şi raportat la produsele/serviciile cărora li se aplică, prin aprecierea riscului de confuzie la consumatori, motive pe care le menţine în totalitate îi impunea instanţei de apel, cel mult, obligaţia de a reanaliza cauza în aceleaşi coordonate în care cererea a fost analizată de instanţa fondului, stabilite ca atare, prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin raportare la aspecte care nu au fost invocate nici la fond, nici în apel, împrejurare faţă de care este evident că nu se poate susţine o aplicare a eronată a prevederile art. 56 alin. (1) lit. b) coroborate cu prevederile art. 6 alin. (1) lit. b), din perspectiva neparcurgerii etapelor pentru analiza riscului de confuzie/riscului de asociere, aşa cum rezultă ele din jurisprudenţa CJUE, şi nici încălcarea de către instanţa de apel a obligaţiei de a motiva hotărârea cu respectarea exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că, după ce a înlăturat critica referitoare la modul în care a fost motivată hotărârea primei instanţe, apreciind că aceasta este suficient motivată în condiţiile în care, fie şi într-o manieră mai succintă, permite înţelegerea raţiunilor pentru care tribunalul a constatat faptul că mărcile în discuţie nu sunt similare, împrejurarea că anumite argumente au fost preluate textual din întâmpinarea OSIM neechivalând cu absenţa analizei proprii a instanţei ci doar cu însuşirea de către instanţă a respectivelor argumente pe care le-a apreciat ca fiind judicioase, instanţa de apel, reţinând că, în ceea ce priveşte motivul de anulare reglementat de art. 56 alin. (1) lit. b) în referire la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, reclamanta, prin cererea de apel, nu a adus argumente suplimentare faţă de cele iniţiale a făcut, totuşi, propria analiză comparativă asupra celor două mărci, în raport de susţinerile formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, şi a prezentat considerentele cele mai relevante care au condus-o la concluzia inexistenţei similarităţii acestora şi a riscului de confuzie şi asociere şi, implicit, la menţinerea soluţiei Tribunalului de respingere a cererii de anulare întemeiate pe acest motiv, modul în care argumentaţia a fost structurată punând în evidenţă parcurgerea de către instanţa de apel a etapelor pentru analiza riscului de confuzie/asociere, potrivit jurisprudenţei CJUE.

Astfel, Înalta Curte notează că, prin acţiunea dedusă judecăţii, solicitând anularea mărcii individuale combinate "C. soluţii complete de pardoseli", aparţinând pârâtei B. S.R.L., din perspectiva dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. b), coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, reclamanta a susţinut că aceasta este similară mărcii individuale combinate "A. cu picioarele pe pământ", al cărei titular este, că există identitate sau similitudine între produsele şi serviciile pe care cele două mărci le desemnează, precum şi risc de confuzie, inclusiv risc de asociere cu marca anterioară, în percepţia publicului.

În esenţă, a arătat că:

- din punct de vedere vizual, mărcile în litigiu sunt similare întrucât au în componenţă un element central aproape identic, respectiv B., în marca pârâtei, şi A., în marca reclamantei, elemente care pot fi confundate din punct de vedere vizual, acest cuvânt fiind esenţial şi foarte important în mesajul către consumator deoarece este scris cu litere mult mai mari decât restul textului, de aproape 5 ori mai mare decât sloganul care completează elementul verbal al mărcilor, iar acest nucleu diferă doar prin lit. D);

- mărcile sunt aproape identice din punct de vedere fonetic, în ceea ce priveşte esenţa elementului verbal şi concepţia fonetică, întrucât, 7 din cele 8 litere ale cuvântului A. al mărcii anterioare, adică nucleul, coincid cu B., care este o parte importantă a mărcii a cărei anulare se solicită, lit. D) prin care diferă cele două elemente verbale fiind o consoană plasată între alte două consoane, N şi F, ceea ce face ca aceasta să nu se audă aproape deloc. Pe de altă parte, dacă se compară SOLUŢII COMPLETE DE PARDOSELI din marca a cărei anulare se solicită, cu CU PICIOARELE PE PĂMÂNT, din marca anterioară, se constată că ambele sunt formate din câte patru cuvinte a căror pronunţie respectă acelaşi ritm sonor, ca o cadenţă identică.

- din punct de vedere semantic şi conceptual, ambele mărci sunt concepute şi construite grafic în jurul nucleului format din cuvântul FLOOR, care provine din limba engleză şi înseamnă pardoseală, marca anterioară având adăugat sufixul IND, care sugerează industrie, adică procesare, în timp ce marca societăţii pârâte are adăugat sufixul IN şi particula VEST în faţă şi sugerează B. din vestul ţării, chiar dacă cuvântul B. nu poate fi tradus. Prin urmare, reclamanta consideră că mărcile pot fi considerate similare din punct de vedere semantic şi conceptual şi pot crea risc de confuzie în percepţia publicului din cauza cuvântului A. care diferă de B. numai printr-o literă, celelalte cuvinte fiind scrise cu caractere mult mai mici decât nucleul mărcii.

- mărcile sunt identice şi din punct de vedere al produselor şi serviciilor pe care le desemnează, orice încercare de deosebire fiind imposibilă (clasa 35 conţine servicii de publicitate şi comercializare a produselor din domeniul pardoselilor iar clasa 37 conţine servicii de montaj, reparaţii şi întreţinere în domeniul pardoselilor). Practic, ambele societăţi au acelaşi obiect de activitate în asociere cu marca, respectiv comercializare, montaj şi întreţinere în domeniul pardoselilor.

- în fine, reclamanta a invocat şi aspecte care justifică anularea mărcii, raportat la confuzia în rândul publicului, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară, şi anume: A. este chiar numele comercial al societăţii titulare şi este pe piaţa de pardoseli din România din anul 2006, folosirea denumirii A. ca marcă înregistrată timp de 8 ani, respectiv, din 2013, a creat un grad ridicat de recunoaştere în rândul consumatorilor iar apariţia unei denumiri aproape identice pe piaţă pentru exact aceeaşi categorie de produse/servicii creează risc de confuzie, societatea reclamantă deţine un nume de domeniu care conţine marca anterioară A., precum şi un cont de facebook A., marca anterioară este promovată pe youtube şi în reţeaua www.x.com, apare în comunicate de presă, apare cu articole pe diverse site-uri, pe formularele online de solicitări de oferte din partea clienţilor şi în ofertele societăţii reclamante către clienţi, marca este utilizată în corespondenţa de afaceri a societăţii reclamantei, în cadrul târgurilor la care participă, a diferitelor seminare organizate şi în cadrul schimburilor de afaceri.

Respingând acţiunea, prima instanţă a apreciat că, în cauză nu este incident cazul de anulare reglementat de art. 56 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b), între cele două mărci neexistând similaritate şi nici risc de confuzie sau de asociere.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a analizat comparativ semnele în conflict şi prin raportare la produsele pe care acestea le protejează, reţinând, în mod explicit, faptul că analiza similarităţii vizuale, fonetice sau conceptuale a mărcilor în discuţie trebuie să aibă în vedere impresia generală dată de mărci, ţinând cont, în special, de componentele lor distinctive şi dominante şi de faptul că "trebuie evaluată importanţa fiecărui tip de similitudine (respectiv vizuală, fonetică sau semantică) ţinând cont de categoria de produse sau servicii în cauză şi de modalitatea de comercializare"(C-342/97 Lloyd, C-251/95 Sabel).

Aplicând aceste principii generale la speţa dedusă judecăţii, instanţa a constatat că, vizual, mărcile nu sunt similare întrucât culorile sunt fundamental diferite, după cum şi emblemele caracteristice sunt diferite. Dacă marca solicitată conţine culoarea albastru/turcoaz, un element figurativ sub forma unui romb/pătrat aplatizat, marca anterioară foloseşte nuanţe de roşu/grena şi o emblemă fundamental diferită. De asemenea, grafica folosită este diferită.

Deşi ambele mărci conţin particula "FLOOR", care înseamnă podea/pardoseală în limba engleză, s-a apreciat că acest element general se referă strict la domeniul în care activează ambele societăţi (servicii din clasele 35, respectiv 37 – pardoseli, servicii de montaj, reparaţii şi întreţinere din domeniul pardoselilor), astfel că, în mod firesc, marea majoritate a societăţilor care activează în acest domeniu vor folosi acest element pentru a induce publicului ideea că furnizează respectivele produse.

Totodată, s-a apreciat că simpla alăturare a particulei "IN" de cuvântul "FLOOR" în marca solicitată, faţă de "IND" alături de "FLOOR" în marca anterioară, nu atrage o confuzie în mintea consumatorului mediu.

Fonetic, instanţa a considerat că mărcile nu sunt similare, pronunţiile în limba română sau în limba engleză fiind diferite.

Singurul element apropiat din acest punct de vedere al cele două mărci ar putea fi alăturarea "A." versus "B.", dar, ţinând cont de faptul că marca solicitată mai are adăugat elementul "VEST", iar marca anterioară foloseşte terminologia "A." s-a reţinut că există o distinctivitate suficientă, riscul de confuzie fiind rezonabil de scăzut, în special în raport de faptul că marca solicitată foloseşte şi sloganul "soluţii complete de pardoseli", faţă de sloganul mărcii anterioare "cu picioarele pe pământ".

Din punct de vedere conceptual, s-a constatat că marca a cărei anulare se solicită sugerează faptul că serviciile furnizate, legate de pardoseli provin dintr-o zonă de vest, iar marca opusă sugerează existenţa unui grup "cu picioarele pe pământ".

Curtea de apel a menţinut soluţia instanţei de fond, reţinând că, în litigiu sunt două mărci combinate, fiecare dintre acestea conţinând câte un element grafic fantezist şi un colorit diferit, că acestea conţin elemente verbale secundare "cu picioarele pe pământ", respectiv "Soluţii complete de pardoseli", care sunt explicative şi scrise cu fonturi de dimensiuni mai reduse, dar şi elementele dominante, "A.", respectiv "C.", a căror comparare nu evocă o similaritate, şi în nici un caz una care să provoace confuzie şi/sau asociere.

Instanţa de apel a mai reţinut că elementul comun al celor două mărci este cuvântul "FLOOR", element ce are caracter descriptiv în raport de produsele şi serviciile oferite, respectiv servicii de montaj, reparaţii şi întreţinere în domeniul pardoselilor ("floor" însemnând în limba engleză "podea", "pardoseală"), astfel că este mai slab distinctiv şi oferă o protecţie mai redusă.

În plus, s-a constatat că, faţă de poziţionarea acestui element în cadrul celor două mărci, respectiv, în partea finală a elementului verbal dominant, proeminenţa în marca pârâtei revine particulei "VEST", cu care aceasta începe şi care face ca elementele asemănătoare fonetic "B.", respectiv, "A." să nu conducă la o similaritate auditivă şi fonetică, fiind, astfel, exclusă o confuzie, mai ales în condiţiile în care, vizual, grafica şi coloritul diferă şi exclud asocierea între cele două mărci, chiar dacă se referă la produse similare.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că, deşi nu a făcut referiri exprese la criteriile şi etapele analizei riscului de confuzie/asociere statuate de jurisprudenţa CJUE, instanţa de apel, în analiza similarităţii şi la aprecierea riscului de confuzie şi de asociere, s-a raportat la acestea, analizând similaritatea mărcilor în litigiu, în plan vizual, fonetic şi conceptual, cu reţinerea impresiei de ansamblu şi a percepţiei consumatorului român.

Deşi recurenta apreciază că motivarea deciziei este lacunară, Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite. În condiţiile în care instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care a menţinut soluţia Tribunalului, analizând fiecare element al mărcilor în litigiu, pe toate palierele mai sus menţionate, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Aşadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de faţă nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază, astfel încât, va înlătura ca nefondate susţinerile în sens contrar formulate de reclamantă prin motivele de recurs.

Revenind la motivele de nelegalitate circumscrise de recurentă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., în cadrul cărora aceasta susţine că, neluând în considerare jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu există similaritate şi nici risc de confuzie între mărcile în litigiu, considerând, astfel, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 pentru a se dispune anularea unei mărci, Înalta Curte reţine următoarele:

Analiza comparativă, în vederea determinării similarităţii între mărci şi a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, impune, de principiu, analiza şi interpretarea situaţiei de fapt şi a probelor, ceea ce înseamnă că instanţa de recurs nu poate cenzura însuşi rezultatul comparării, dat fiind că atribuţiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, respectiv a reevaluării situaţiei de fapt.

Prin urmare, faţă de invocarea, prin motivele de recurs, a cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, Înalta Curte va verifica doar criteriile aplicate de către instanţa de apel în examinarea comparativă a celor două mărci pentru determinarea similarităţii şi a riscului de confuzie, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Potrivit acestor criterii, aprecierea trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă de cele două mărci în percepţia consumatorului mediu, dat fiind că publicul relevant percepe o marcă, în mod normal, ca pe un tot şi nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale mărcii sau ale unui semn utilizat ca marcă (de exemplu, hotărârile pronunţate în Cauzele C - 251/97 Sabel, C- 193/06 Nestlé, C - 334/05 Shaker, C - 591/12 Bimbo), cu atât mai mult cu cât consumatorul nu are întotdeauna posibilitatea să studieze semnele concomitent.

Determinarea impresiei de ansamblu, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ţinând cont de toţi factorii relevanţi din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcii şi a ponderii lor în percepţia publicului vizat (C - 591/12 Bimbo, pgf. 34 şi 35), luându-se în considerare elementele distinctive şi dominante. Aşadar, în examinarea comparativă, se ţine cont de componente, chiar dacă nu sunt dominante, cu condiţia să nu fie neglijabile.

Compararea mărcilor, în integralitatea lor, se realizează pe trei niveluri: vizual, fonetic şi semantic sau conceptual, comparaţie care se realizează luându-se în considerare forma în care acestea sunt protejate.

Pe de altă parte, pentru examinarea comparativă, nu este necesar ca una sau mai multe componente ale mărcii pretins încălcate să fie reproduse într-un mod identic în celălalt semn, dacă impresia de ansamblu produsă în percepţia publicului conduce la concluzia existenţei similarităţii semnelor.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi ignorat criteriile de determinare a similarităţii semnelor şi a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, sau că ar fi aplicat criterii greşite, câtă vreme, din considerentele deciziei recurate, mai sus prezentate, rezultă, dimpotrivă, că acestea au fost valorificate în analiza similarităţii celor două mărci, Curtea de apel menţinând şi suplimentând, chiar, argumentaţia primei instanţe, argumentaţie care, aşa cum s-a arătat deja, relevă parcurgerea etapelor pentru analiza riscului de confuzie aşa cum rezultă ele din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea regulamentului privind marca comunitară şi a directivei vizând armonizarea legislaţiilor naţionale referitoare la mărci.

Potrivit art. 56 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului Bucureşti de către orice persoană interesată, dacă înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 din acelaşi act normativ, lit. b) a art. 6 alin. (1) din legea mărcilor stabilind că o marcă este susceptibilă a fi anulată dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară şi din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepţia publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară.

În cauză, în evaluarea acestui motiv de anulare a mărcii pârâtei, instanţa de apel, verificând soluţia dată de tribunal, a constatat că aceasta este temeinică şi legală, dar a suplimentat analiza efectuată de prima instanţă, analizând comparativ ea însăşi elementele ce compun mărcile în litigiu, pentru a confirma concluzia lipsei similarităţi acestora.

Astfel, reţinând că, în conflict, sunt două mărci combinate, A. cu picioarele pe pământ, respectiv, C. Soluţii complete de pardoseli", ce conţin elemente grafice şi verbale, instanţa de apel a procedat la individualizarea fiecărui element în parte şi, apoi, la analiza comparativă a acestora, constatând, sub un prim aspect, că, din punct de vedere vizual, elementele grafice sunt fanteziste şi au colorit diferit, astfel că, din această perspectivă, nu există similaritate şi nici risc de confuzie.

Pe de altă parte, cu referire la elementele verbale, a constatat, că fiecare dintre cele două mărci cuprinde atât elemente secundare (cu picioarele pe pământ, respectiv, soluţii complete de pardoseli), care sunt explicative şi scrise cu fonturi de dimensiuni mai reduse, cât şi elemente dominante (A., respectiv C.), care, supuse comparaţiei, nu evocă nicio similaritate şi nici risc de confuzie sau asociere.

Totodată, instanţa de apel a constatat, în acord cu judecătorul fondului, că mărcile supuse analizei conţin un element comun, respectiv, cuvântul FLOOR, care, în limba engleză, înseamnă podea, pardoseală, dar că, având caracter descriptiv în raport de produsele şi serviciile oferite, respectiv servicii de montaj, reparaţii şi întreţinere în domeniul pardoselilor, acesta este mai slab distinctiv şi, deci, oferă o protecţie mai scăzută, întrucât, în mod firesc, societăţile care activează în acest domeniu vor folosi de regulă acest element pentru a induce publicului ideea că furnizează astfel de produse.

Procedând la analiza comparativă a mărcilor din punct de vedere fonetic, instanţa de apel a apreciat că, deşi acestea conţin elemente asemănătoare (fonetic), A., respectiv, B., totuşi, în raport de poziţionarea elementului FLOOR în cadrul mărcii pârâtei, respectiv, la finalul elementului verbal dominant (C.), accentul cade pe particula VEST, cu care acesta începe şi care face ca elementele asemănătoare fonetic B. şi A. să nu conducă la o similaritate auditivă şi fonetică, tocmai pentru că atenţia cade asupra primei particule VEST.

Deşi, din punct de vedere conceptual, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate nu există o analiză concretă a mărcilor în litigiu, este cert că s-a constatat similitudinea celor două mărci, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că elementul verbal comun al acestora FLOOR, fiind un element descriptiv, face referire la produsele/serviciile pentru care cele două mărci sunt destinate să fie folosite.

Înalta Curte constată că acest mod de analiză relevă aplicarea corespunzătoare a criteriilor indicate în jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, de stabilire a similarităţii mărcilor comparate, în vederea aprecierii globale a riscului de confuzie, instanţa de apel analizând toate elementele care contribuie la crearea impresiei de ansamblu a acestora, susţinerile în sens contrar formulate de recurentă fiind neîntemeiate.

Prin motivele de recurs, reclamanta a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia că elementul verbal dominant şi principal este A., acesta fiind elementul din marca combinată care va rămâne în mintea consumatorului mediu avizat şi care poate produce riscul de asociere între întreprinderi.

Dincolo de împrejurarea că această susţinere este făcută pentru prima dată în recurs, în condiţiile în care, în apel, potrivit celor deja arătate, reclamanta nu a formulat nicio critică cu privire la soluţia dată cererii de anulare întemeiate pe art. 56 în referire la art. 6, necontestând, deci, calificarea pe care instanţa de judecată a dat-o încă de la fond elementului FLOOR ca fiind elementul principal şi dominant al mărcilor în litigiu, ea nu poate fi primită întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, câtă vreme recurenta nu a indicat şi, cu atât mai puţin, nu a demonstrat încălcarea de către instanţa de apel, atunci când a făcut această apreciere, a vreunei norme de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, critica astfel formulată vizează aprecierea instanţei devolutive asupra unei chestiuni de fapt, ce nu poate fi reevaluată de către instanţa de recurs, deoarece nu constituie un aspect de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei recurate, presupunând o nouă analiză a similarităţii mărcilor şi a semnului în conflict, precum şi a riscului de confuzie şi de asociere şi nu o verificare a legalei aplicări a criteriilor statuate de jurisprudenţa naţională şi comunitară.

Pe de altă parte, recurenta a mai susţinut că, şi în situaţia în care s-ar admite că elementul verbal şi dominant este FLOOR, simplul fapt că acesta este considerat slab, din cauza caracterului descriptiv, ori lipsit de distinctivitate nu poate conduce per se la concluzia că mărcile în litigiu nu ar fi similare şi deci nu ar produce risc de confuzie, ceea ce înseamnă că urmează să se aprecieze de la caz la caz dacă elementul lipsit de distinctivitate din cadrul mărcii reprezintă un factor important în examinarea riscului de confuzie sau nu. Recurenta a invocat, în acest sens, cauza Hansson C-705/17, din care rezultă că instanţa europeană nu este de acord cu excluderea a priori din examinarea riscului de confuzie a elementului asupra căruia există un disclaimer.

Critica este nefondată întrucât, din considerentele deciziei atacate rezultă cu evidenţă faptul că, deşi a reţinut caracterul mai slab distinctiv al elementului FLOOR, instanţa de apel nu l-a considerat ca fiind lipsit de importanţă şi nu l-a eliminat din analiză, ci, dimpotrivă, pentru a concluziona cu privire la inexistenţa similarităţii şi a riscului de confuzie, a procedat la analiza fonetică a celor două mărci în cadrul căreia, având în vedere poziţionarea elementului FLOOR în cadrul celor două mărci, respectiv în partea finală a elementului verbal dominant, a constatat că, proeminenţa în marca pârâtei revine particulei VEST cu care aceasta începe şi care face ca elementele asemănătoare fonetic din cele două mărci B. şi A., care includ această particulă, FLOOR, să nu conducă la similaritate auditivă şi fonetică, mai ales în condiţiile în care din punct de vedere vizual, grafica şi coloritul diferă şi exclud orice asociere între cele două mărci.

Prin urmare, instanţa a stabilit că, deşi este comun celor două mărci, elementul FLOOR nu este de natură a conduce la concluzia că mărcile sunt similare, dar nu pentru că, fiind descriptiv şi lipsit de distinctivitate, are un caracter mai slab, ci pentru că, în examinarea riscului de confuzie, el nu este un factor important, câtă vreme, ca urmare a poziţionării sale în cuprinsul elementului verbal al mărcii pârâtei, accentul nu cade pe el, ci pe particula VEST.

Aşadar, nu se poate susţine că instanţa de apel a exclus a priori din examinarea riscului de confuzie, elementul descriptiv, astfel încât critica de nelegalitate formulată de recurentă, din această perspectivă, urmează a fi înlăturată.

Este adevărat că, în contextul criteriilor de apreciere a similarităţii şi a riscului de confuzie, recurenta-reclamantă, reluând susţinerile formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a contestat şi modul în care instanţa de apel a analizat similaritatea din punct de vedere fonetic a celor două mărci, expunând propria viziune asupra acesteia.

Însă, susţinerile astfel formulate nu pot fi analizate întrucât vizează aprecierea unor aspecte de fapt ce nu pot fi reevaluate de către instanţa de recurs, ele excedând cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi analizată legalitatea deciziei atacate, câtă vreme nu relevă aspecte de aplicare eronată a normelor de drept material sau a criteriilor de evaluare rezultate din jurisprudenţa CJUE, ci doar nemulţumirea recurentei cu privire la concluziile instanţei de apel.

Neîntemeiate sunt şi susţinerile în cadrul cărora recurenta a criticat modul în care instanţa de apel a apreciat riscul de confuzie/asociere.

Astfel, pe de o parte, susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să constate că serviciile desemnate de mărcile în litigiu sunt similare în grad foarte ridicat, că, din punct de vedere fonetic şi vizual, mărcile sunt similare, iar din punct de vedere conceptual, mărcile sunt identice, iar, pe de altă parte, invocând cauza Canon Kabushiki Kaisha/Metro-Goldwyn-Mayer, C-39/97, şi cauza Lloyd Schuhfabrik MeyerLloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97, susţine că, în aprecierea globală a riscului de confuzie, Curtea de apel ar fi trebuit să constate şi să dea importanţă faptului că similitudinea conceptuală în mod ridicat a mărcilor neutralizează diferenţele vizuale, precum şi că, pentru tipul de servicii desemnate de mărci, marca recurentei mai degrabă se rosteşte prin desemnarea elementului principal şi dominant care atrage, implicit, identitatea conceptuală.

Înalta Curte constată că, şi din această perspectivă, recurenta-reclamantă a formulat susţineri care critică valoarea dată de către instanţa de apel elementelor verbale analizate, reiterând, practic, susţinerile potrivit cărora elementul principal şi dominant ce ar trebui luat în considerare este A. şi nu cel reţinut de instanţa de apel, respectiv FLOOR.

Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la concluzia la care a ajuns instanţa de apel nu poate reprezenta o critică de nelegalitate a hotărârii recurate, aptă a fi analizată prin prisma vreunuia dintre motivele de casare reglementate de lege, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat mai sus, constatările instanţei de apel sunt pe deplin justificate.

Cât priveşte similaritatea din punct de vedere conceptual a celor două mărci, deşi este evident că aceasta există, fiind reţinută ca atare de instanţele de fond, nu este suficientă pentru a permite concluzia existenţei riscului de confuzie/asociere. Prin urmare, deşi susţinerile recurentei cu privire la similaritatea conceptuală sunt întemeiate, ele nu pot atrage incidenţa cazului de anulare reglementat de art. 56 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b), întrucât criteriul clasei de produse nu este relevant doar prin el însuşi, analiza similarităţii mărcilor şi a riscului de confuzie trebuind să se raporteze şi la celelalte criterii.

Or, având în vedere că examinarea globală a acestui risc implică o interdependenţă între toţi factorii ce trebuie luaţi în considerare şi, câtă vreme, în cauză, instanţa de apel a stabilit, în urma analizei comparative a celor două mărci, că nu există niciun element care să conducă la similaritatea vizuală, auditivă şi fonetică a acestora, simplul fapt că ele privesc aceeaşi clasă de produse nu este suficient pentru a impune concluzia existenţei riscului de asociere sau a riscului de confuzie, similitudinea conceptuală ridicată a celor două mărci nefiind de natură a neutraliza diferenţele constatate pe celelalte paliere ale analizei.

Cu alte cuvinte, deşi mărcile au un grad ridicat de similaritate conceptuală, acesta nu este în măsură să neutralizeze diferenţele vizuale şi fonetice, neexistând riscul de confuzie sau asociere.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte, constată că, în aprecierea globală a similarităţii şi a riscului de confuzie, în mod corect instanţa de apel, în acord cu jurisprudenţa CJUE, s-a bazat pe impresia de ansamblu creată, luând în considerare, prioritar, deosebirile dintre cele două semne şi, fără a nega existenţa unor asemănări, a apreciat în mod corect că acestea sunt nesemnificative în imaginea de ansamblu şi nu sunt de natură a atrage riscul de confuzie, raportat la percepţia consumatorul român, soluţia dată cererii de anulare a mărcii pârâtei, întemeiată pe art. 56 alin. (1) lit. b) în referire la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fiind, astfel, legală.

În consecinţă, din această perspectivă, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat aceluiaşi caz de casare, recurenta a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 56 alin. (1) lit. c) (având corespondent în art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998), referitoare la reaua credinţă cu care a fost solicitată înregistrarea mărcii, precum şi cu încălcarea jurisprudenţei CJUE în materie de interpretare a relei credinţe.

În concret, invocând acest caz de anulare a mărcii, reclamanta a susţinut, prin cererea de chemare în judecată, că reaua-credinţă a pârâtei rezultă, pe de o parte, din aceea că, anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, aceasta avea cunoştinţă de faptul că denumirea A. aparţine societăţii reclamante şi că aceasta îşi desfăşura activitatea de 18 ani, iar, pe de altă parte, din contextul relaţiilor existente între cele două societăţi, pârâta cunoscând faptul că reclamanta deţine marca încă din anul 2013.

Societatea pârâta s-a numit, până în anul 2019, A. S.R.L., iar, în urma notificărilor de contrafacere expediate de reclamantă, aceasta a depus la OSIM cerere de înregistrare a mărcii B. Soluţii complete de pardoseli şi şi-a schimbat numele în B. S.R.L., renunţând la lit. D) din cuvântul A. şi adăugând 2012.

Respingând cererea de anulare întemeiată pe motivul ce vizează reaua credinţă a solicitantului la înregistrarea mărcii în litigiu, instanţa de fond a considerat că acesta nu este incident, pentru că nu s-a dovedit că scopul urmărit de pârâtă ar fi fost unul pur şicanatoriu sau de a-i crea reclamantei un prejudiciu, pârâta urmărind, de fapt, realizarea unor activităţi comerciale în domeniul în care activează reclamanta, aspect care nu îi este interzis.

Instanţa de fond a apreciat că lipsa relei-credinţe este cu atât mai evidentă cu cât, din propriile susţineri ale reclamantei, rezultă că pârâta este o societate condusă de un fost asociat al reclamantei care s-a desprins din societate şi şi-a înfiinţat propria companie în acelaşi domeniu de activitate, ceea ce denotă reala intenţie a societăţii pârâte de a-şi desfăşura activitatea, acesta fiind motivul pentru care şi-a înregistrat marca.

Declarând apel împotriva acestei hotărâri, reclamanta a reluat argumentele dezvoltate în faţa primei instanţe în sprijinul solicitării de anulare a mărcii pârâtei pe motivul relei credinţe la înregistrare, insistând pe relaţiile existente între administratorii celor două societăţi în conflict, anterior înregistrării mărcii pârâtei, sens în care a arătat că aceştia au fost asociaţi până în anul 2015 în cadrul societăţii pârâte, care se numea la acea dată A. S.R.L., că marca A. cu picioarele pe pământ" aparţinea reclamantei, din anul 2013, ca marcă înregistrată, dar era utilizată în activitatea sa comercială încă de la înfiinţarea societăţii, din anul 2004 şi că, la retragerea din societate a asociatului F. (administratorul reclamantei), părţile au încheiat un contract de cesiune a părţilor sociale, prin care administratorul societăţii pârâte a recunoscut că sintagma "A." este marca înregistrată proprietatea A. şi s-a obligat să renunţe la folosirea acestei sintagme în anumite condiţii. De asemenea, s-a convenit ca fiecare din cele două societăţi să activeze doar pe raza anumitor judeţe, pârâta asumându-şi în mod expres obligaţia ca, în cazul în care va desfăşura activităţi comerciale în afara razei teritoriale convenite, să renunţe la sintagma "A.", aceasta marcă fiind proprietatea reclamantei A..

Începând cu anul 2019, pârâta nu a mai respectat convenţia, demarând inclusiv procedura de înregistrare a propriei mărci, "B. Soluţii complete de pardoseli", la care a renunţat în urma opoziţiei reclamantei, depunând, ulterior, la înregistrare marca ce face obiectul prezentului litigiu, respectiv "C. Soluţii complete de pardoseli", toate aceste aspecte fiind de natură a pune în evidenţă reaua credinţă a pârâtei.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a menţinut soluţia judecătorului fondului, reţinând că, ceea ce trebuie stabilit în cauză, din perspectiva acestui motiv de anulare, este scopul pe care l-a avut pârâta la înregistrarea mărcii, respectiv, dacă aceasta a urmărit fraudarea intereselor reclamantei ce decurg din marca proprie, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că aceasta a respectat sau nu clauzele contractului de cesiune a părţilor sociale cu privire la modul de împărţire a sferei teritoriale a activităţii comerciale şi la utilizarea drepturilor asupra termenului "A.", acestea fiind chestiuni de drept contractual comercial şi nu fac obiectul prezentei cauze.

Curtea a subliniat că respectiva convenţie poate fi folosită doar ca mijloc de dovedire a existenţei vreunuia dintre elementele care conturează reaua credinţă la înregistrarea mărcii, astfel că numai în aceste limite va fi luată în considerare.

Or, strict din perspectiva relei credinţe la înregistrarea mărcii, Curtea a notat că, deşi este cert că pârâta cunoştea existenţa mărcii anterioare a reclamantei, nu rezultă de nicăieri că scopul înregistrării propriei sale mărci a fost acela de a şicana, parazita sau bloca utilizarea mărcii reclamantei.

Împrejurarea că pârâta, după ce şi-a schimbat denumirea, prin eliminarea literei "D" din interiorul denumirii "A.", devenind "B.", a demarat procedura de înregistrare a unei mărci parţial diferite de cea a reclamantei, "B. Soluţii complete de pardoseli" – elementul de diferenţa fiind "Vest Soluţii complete de pardoseli", cu grafică distinctă – dar care păstrase o anumită similaritate în privinţa elementului verbal dominant "B.", şi-a retras apoi această marcă de la înregistrare, imediat ce reclamanta a formulat opoziţie, pentru ca ulterior să depună la înregistrare o formă modificată şi mult mai bine diferenţiată de cea a reclamantei, a fost apreciată de către instanţa de apel ca fiind, mai degrabă, o dovadă de bună credinţă a pârâtei, o dovadă a intenţiei de a-şi promova propria activitate comercială, într-o formă apropiată de numele comercial sub care această activitate a fost desfăşurată în timp, dar care, în acelaşi timp, să difere şi să nu afecteze marca reclamantei.

În fine, instanţa de apel a apreciat că, în condiţiile în care s-a constatat inexistenţa similarităţii şi a riscului de confuzie între cele două mărci, ideea de rea credinţă este exclusă, tocmai pentru că utilizarea de către pârâtă a mărcii sale nu este de natură a afecta marca reclamantei.

În recurs, reclamanta a reiterat susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond în raport de care consideră că se impune reţinerea relei credinţe la momentul înregistrării mărcii, şi, invocând Cauza C-529/07 Chocoladenfabriken Lindt&Sprungli AG vs. E., în care CJUE a stabilit că aprecierea relei-credinţe se va face cu luarea în considerare a tuturor factorilor importanţi (pertinenţi) ai cauzei şi care existau la momentul depunerii cererii de înregistrare a semnului, a solicitat să se constate că, în cauză, elementele de apreciere a relei credinţe sunt întrunite, având în vedere certitudinea cunoaşterii existenţei mărcii anterioare a reclamantei, faptul că părţile prestează aceleaşi servicii pe o piaţă delimitată teritorial, precum şi faptul că intimata, deşi avea în sarcină respectarea obligaţiilor contractuale, a încălcat principiul pacta sunt servanda.

În opinia recurentei, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile privitoare la reaua-credinţă, în raport de contractul din data de 14.08.2015, atunci când a reţinut că respectarea sau nerespectarea convenţiei nu are relevanţă în speţă, întrucât, în realitate, neexecutarea obligaţiilor contractuale naşte o prezumţie de culpă în sarcina celui ce se obligă, aşa cum în mod expres prevede art. 1548 C. civ., în speţă fiind vorba de nerespectarea de către intimată a obligaţiei de a-şi limita teritorial prestarea serviciilor la judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin şi Hunedoara, urmată de înregistrarea unei mărci având ca element principal şi dominant elementul principal şi dominant al mărcii reclamantei.

Criticile formulate sunt nefondate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, în hotărârea pronunţată la data 11.09.2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că, în analiza relei credinţe, instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoaşterea faptului relevant – elementul obiectiv); intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.

Aşadar, reaua credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte ce vizează, pe de o parte, cunoaşterea faptului relevant, respectiv, existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă (elementul subiectiv).

Niciuna dintre aceste condiţii nu se substituie celeilalte, ceea ce înseamnă că, dacă se apreciază că există elementul obiectiv, instanţa de judecată trebuie să analizeze cu aceeaşi rigoare şi existenţa elementului subiectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă.

Astfel concepută, reaua credinţă ce interesează dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) este asimilabilă întotdeauna fraudei, care presupune săvârşirea unor acte de atingere a drepturilor altora pentru a obţine foloase injuste sau, cel puţin, intenţia neloială a celui care a înregistrat marca.

Analizând decizia atacată prin prisma susţinerilor recurentei circumscrise motivului de recurs ce vizează modul de soluţionare a cererii de anulare a mărcii în litigiu pentru înregistrarea acesteia cu rea credinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în analiza relei credinţe, s-a raportat întocmai la criteriile stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea mai sus menţionată, susţinerile recurentei referitoare la încălcarea acestora şi, deopotrivă, la aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, fiind nefondate.

Astfel, în speţă, este certă cunoaşterea de către pârâtă a mărcii reclamantei, date fiind relaţiile existente între administratorii celor două societăţi în conflict, anterior înregistrării mărcii pârâtei, şi faptul că părţile prestează aceleaşi servicii, aspecte reţinute în mod judicios de instanţele de fond şi necontestate de pârâtă.

În ceea ce priveşte intenţia frauduloasă a celui care a înregistrat marca, recurenta, invocând reaua credinţă a pârâtei, a susţinut că aceasta rezultă din înregistrarea de către societatea pârâtă a mărcii sale care este identică din punct de vedere conceptual şi similară din punct de vedere vizual şi fonetic cu marca reclamantei, precum şi din conduita ulterioară a pârâtei, constând în pătrunderea cu această marcă în ariile teritoriale ale reclamantei, delimitate prin contractul de cesiune de părţi sociale din data de 14.08.2015.

Cu referire la primul aspect, instanţa de apel a apreciat în mod corect că, în condiţiile în care s-a constatat că nu există similaritate şi nici risc de asociere între cele două mărci, ideea de rea credinţă este exclusă, tocmai pentru că utilizarea de către pârâtă a mărcii sale nu este de natură a afecta marca reclamantei.

Având în vedere şi statuările din cuprinsul prezentei decizii, privind inexistenţa similitudinii şi a riscului de asociere/confuzie dintre cele două mărci aparţinând părţilor, care confirmă soluţia dată de instanţele de fond cererii de anulare a mărcii pe motivul reglementat de art. 56 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, Înalta Curte apreciază că nu se impune nicio analiză suplimentară.

Instanţa de apel a mai reţinut că nu rezultă de nicăieri că scopul înregistrării de către pârâtă a propriei sale mărci a fost acela de a şicana, parazita sau bloca utilizarea mărcii reclamantei.

Argumentul este corect întrucât simpla împrejurare că pârâta a înregistrat o marcă, pe care reclamanta o apreciază ca fiind similară cu cea a cărei titulară este, nu poate fi asimilată relei credinţe şi nu echivalează cu fraudarea intereselor legitime ale reclamantei, câtă vreme nu există nicio dovadă că scopul înregistrării a fost acela de a crea confuzie între marcă şi semnul deja utilizat de reclamantă, de a o şicana pe reclamantă, de a o împiedica în folosirea normală a propriei mărci sau de a-i crea un prejudiciu.

Cu referire la conduita pârâtei rezultată din încălcarea de către aceasta a obligaţiilor contractuale asumate prin convenţia de cesiune a părţilor sociale din 14.08.2015, în mod corect instanţa de apel a subliniat că actul de cesiune a părţilor sociale, invocat de reclamantă poate fi folosit doar ca mijloc de dovedire a existenţei vreunuia dintre elementele care conturează reaua credinţă la înregistrarea mărcii, astfel că numai în aceste limite poate fi luat în considerare, modalitatea concretă în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile rezultate din acesta şi împrejurarea afirmată de reclamantă în sensul că pârâta nu ar fi respectat clauzele contractului cu privire la modul de împărţire a sferei teritoriale a activităţii comerciale şi la utilizarea drepturilor asupra termenului "A.", fiind chestiuni de natură a atrage, cel mult, răspunderea contractuală a pârâtei şi care excedează analizei în prezenta cauză, ţinând strict de executarea contractului şi de răspunderea ce le revine părţilor în temeiul acestuia.

Înalta Curte notează că, de principiu, existenţa unor relaţii directe sau indirecte între părţi, anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, poate fi un indiciu de rea-credinţă din partea titularului mărcii. Într-o astfel de situaţie, înregistrarea unui semn similar sau identic de către titularul mărcii a cărei anulare se cere, în nume propriu, poate fi considerată, în funcţie de împrejurări, o încălcare a uzanţelor comerciale cinstite.

Este necesar, însă, să se probeze circumstanţele obiective existente la data depunerii spre înregistrare a mărcii din care se deduce elementul subiectiv al intenţiei neloiale, element subiectiv care nu poate fi dovedit, de regulă, în mod direct, întrucât ţine de voinţa internă a unei persoane.

Deşi, de regulă, verificarea existenţei relei credinţe se face în raport cu data depunerii cererii de înregistrare, totuşi, şi faptele şi dovezile anterioare datei de depunere pot fi luate în considerare pentru a interpreta intenţia titularului la data depunerii cererii de înregistrare, după cum şi cele ulterioare datei de depunere pot avea relevanţă, din perspectiva analizării relei credinţe, în special atunci când trebuie să se stabilească dacă titularul a utilizat marca de la data înregistrării.

Însă, în cauză, nu s-a făcut dovada unor astfel de circumstanţe obiective din care să poată fi dedusă existenţa elementului subiectiv al relei-credinţe.

Astfel, faptul că administratorii societăţilor în litigiu au fost, vreme îndelungată, asociaţi şi că, după ieşirea din societate a administratorului pârâtei, părţile au încheiat o convenţie cu privire la marca A., aparţinând reclamantei, în sensul că administratorul pârâtei s-a obligat să renunţe la folosirea acesteia, în anumite condiţii, că părţile au convenit să îşi împartă ariile teritoriale în care cele două societăţi urma să desfăşoare activităţi comerciale, că societatea pârâtă şi-a asumat în mod expres obligaţia ca, în cazul în care va desfăşura activităţi comerciale în afara razei teritoriale stabilită de comun acord cu reprezentantul societăţii A. S.R.L., să renunţe la sintagma A., aceasta fiind marca înregistrată, proprietatea societăţii A., dar că, după înregistrarea propriei mărci, respectiv marca a cărei anulare se cere în cauza de faţă, pârâta a pătruns cu marca proprie în judeţele ce intrau în aria de activitate a reclamantei, nu pot fi calificate ca fiind astfel de circumstanţe obiective, întrucât nu relevă niciun element din care să poată fi dedusă reaua credinţă a pârâtei la înregistrarea mărcii sale.

Convenţia se referă exclusiv la modul de folosire a mărcii A., neavând, deci, nicio legătură cu marca pe care pârâta a înţeles să şi-o înregistreze, astfel că presupusa încălcare de către pârâtă a clauzelor acestei convenţii, poate atrage, cel mult, răspunderea contractuală a părţii, fără niciun fel de consecinţe în aprecierea bunei sau relei credinţe a pârâtei la înregistrarea mărcii sale.

Prin urmare, este lipsită de relevanţă împrejurarea că pârâta foloseşte propria marcă chiar şi în judeţele care se află în aria de activitate convenită de părţi prin contractul din 2015, dispoziţiile art. 1548 C. civ., invocate de recurentă, precum şi principiul pacta sunt servanda a cărui încălcare se reclamă, neavând legătură cu cauza.

Înalta Curte reţine, în acord cu opinia instanţei de apel, că, ceea ce este esenţial de stabilit este atitudinea subiectivă a titularului mărcii a cărei anulare se cere, intenţia, scopul urmărit prin înregistrarea mărcii.

Întrucât intenţia titularului mărcii supuse anulării nu poate fi dovedită direct, ci trebuie dedusă din anumite circumstanţe obiective, pentru stabilirea acesteia, se poate recurge la presupunerea scopului pentru care a fost înregistrată marca.

Dacă acesta este unul nelegitim, nu este necesar să se şi concretizeze pentru a se dispune anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă.

Scopul înregistrării unei mărci este acela de a distinge propriile produse şi servicii de cele ale concurenţilor. Denumirea unei societăţi individualizează un profesionist, în timp ce marca individualizează produsele şi serviciile oferite de un comerciant de cele ale concurenţei.

În speţă, pârâta a înregistrat marca pentru clasele de produse şi servicii 35 şi 37, şi, pornind de la prezumţia de bună credinţă, instanţele de fond au reţinut că scopul înregistrării mărcii a fost acela al desfăşurării unor activităţi comerciale specifice, în domeniul în care activează şi reclamanta, lucru care nu îi este interzis, al promovării propriei activităţi comerciale într-o formă apropiată de numele comercial sub care această activitate a fost desfăşurată în timp, dar care, în acelaşi timp să difere şi să nu afecteze marca reclamantei.

Deşi a afirmat reaua-credinţă a pârâtei, iar sarcina probei îi revenea, reclamanta nu a reuşit să aducă dovezi concludente în acest sens, din nicio probă administrată în cauză nerezultând că scopul urmărit ar fi fost unul pur şicanatoriu sau de a-i aduce prejudicii reclamantei.

Dimpotrivă, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, împrejurarea că pârâta şi-a retras de la înregistrare o primă marcă, ce prezenta elemente de similaritate cu marca reclamantei, modificând-o în aşa fel încât aceasta să se diferenţieze suficient de mult de marca reclamantei, pentru a nu exista niciun risc de confuzie, demonstrează buna credinţă a pârâtei şi lipsa oricărei intenţii de fraudare a intereselor reclamantei, justificând o dată în plus concluzia inexistenţei relei credinţe şi, implicit, a legalităţii soluţiei de respingere a cererii de anulare a mărcii întemeiate pe dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

În consecinţă, constatând că nici din perspectiva criticilor ce vizează această soluţie nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea recurentei reclamante, ca parte care a pierdut procesul, la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 8.824,86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisurilor doveditoare depuse la dosarul de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 176A din data de 8 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-contestatoare A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 8.824,86 RON, către intimata B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.