Cassation appeal dismissed, upholding order to pay triple remuneration for copyright infringement and execute phonogram license

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta CTG S.R.L., ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 65.988 RON (55.404 RON fără TVA), reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.07.2018-30.06.2021; obligarea pârâtei la plata sumei de 10.093,12 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la data de 31.05.2021, precum şi la plata în continuare a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1%, până la data achitării integrale a remuneraţiei de mai sus; obligarea pârâtei la încheierea autorizaţiei/licenţei neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiile administrate, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 38/13.01.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. – CREDIDAM şi a fost obligată pârâta CTG S.R.L. să plătească reclamantei suma de 65.988 RON (fără TVA), reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.07.2018-30.06.2021. Totodată, a fost obligată pârâtă să încheie autorizaţie/licenţă pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiile administrate. A fost respinsă, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată, şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.420 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1.300 RON onorariu avocat, 100 RON taxă timbru şi 20 RON RECOM.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 59A din data de 18 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă CTG S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 38/13.01.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, apelanta pârâtă fiind obligată la plata către intimata reclamantă a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 59A din data de 18 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L., invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta a contestat modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, susţinând că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, prin care este instituită regula potrivit căreia titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe dreptului de autor (ultima fiind situaţia din speţă) sau organismele de gestiune colectivă care îl reprezintă pot solicita repararea prejudiciului material cauzat prin încălcarea respectivelor drepturi, luând în considerare criterii cum sunt: consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului, şi nu prevederile art. 139 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, care permit acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, întrucât, acestea din urmă nu stabilesc decât o excepţie de la regula anterior menţionată, excepţie care devine operantă numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a), această concluzie rezultând neechivoc din chiar modul de redactare a textelor de lege în discuţie (prin utilizarea de către legiuitor a sintagmei fie...fie).

Pentru motivele arătate şi observând că reclamanta nu a invocat cauzarea unor prejudicii de altă natură decât câştigul nerealizat, câştig care, în speţă, este reprezentat de cuantumul remuneraţiilor cuvenite potrivit tarifelor menţionate în cuprinsul tabelelor din Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2005, recurenta a solicitat să se constate că instanţa nu putea să o oblige decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferenta, iar nu la plata triplului sumelor respective.

Sub un alt aspect, recurenta a solicitat să se constate că, pentru perioada analizată, respectiv 01.07.2018 - 30.06.2021, conform Deciziilor ORDA 399/2006, 120/2016 şi 26/2000, suma reprezentând câştigul nerealizat nu a fost calculată corect, aceasta fiind, în realitate, mult mai mică decât cea solicitată de către reclamantă şi admisă de către instanţa de fond.

Astfel, conform Deciziilor ORDA menţionate mai sus, prejudiciul pe cei trei ani de zile, raportat la unităţile nedeclarate şi administrate de către societatea pârâtă, este de 12.528 RON, respectiv (pentru C., 3* 1.512 RON, D. 1.512 RON, E."- 2.448 RON, F. 1.008 RON x 7 =7.055 Iei), şi nu de l/3 din 65.988 RON sau din 55.504 fără TVA, aşa cum ar rezulta din calculul reclamantei, validat atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel, fără a se dispune o expertiză contabilă în prezenta cauza, deşi administrarea probei era obligatorie, dar instanţa a respins-o.

Subsumat unui alt motiv de recurs, pârâta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia necompetenţei teritoriale a primei instanţe în soluţionarea cauzei, excepţie întemeiată pe dispoziţiile Deciziei nr. 21/27.09.2021 a ÎCCJ şi invocată de pârâtă în calea de atac, recurenta considerând că, atât timp cât în discuţie era o competenţă teritorială exclusivă, respectiv locul producerii prejudiciului, instanţa de apel era obligată, raportat la dispoziţiile art. 130 pct. 2 şi art. 131 pct. 1 C. proc. civ., să admită excepţia şi să trimită cauza instanţei competente, respectiv Tribunalului Bacău, invocarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în fundamentarea soluţiei de respingere a excepţiei, fiind nelegală.

Pentru aceste motive, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bacău. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe fond, în urma analizării motivelor invocate, respingerea acţiunii.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata - reclamantă A. – CREDIDAM a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, constatarea nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor aduse deciziei atacate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, apreciind că niciuna dintre susţinerile formulate de recurentă prin cererea de recurs nu justifică o soluţie de casare a deciziei instanţei de apel.

Astfel, a solicitat să se constate, pe de o parte, că în mod corect instanţa de apel a apreciat că excepţia necompetenţei primei instanţe nu mai putea fi pusă în discuţie direct în calea de atac, câtă vreme nu a fost invocată în termenul legal, chiar în faţa instanţei de fond, iar, pe de altă parte, că, în ceea ce priveşte modalitatea de calculare a despăgubirilor la plata cărora a fost obligată pârâta, în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 188 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 (fostul art. 139 alin. (1) lit. a), în conformitate cu prevederile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiaşi articol, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a opera nulitatea recursului în condiţiile textului legal mai sus citat, este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susţineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, sancţiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 – 8 C. proc. civ., şi chiar dacă partea nu le-a încadrat în drept sau a procedat la o încadrare juridică eronată, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate.

Examinând cererea de recurs formulată de pârâta CTG S.R.L., din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri de fapt (cum ar fi, de exemplu, cele în cadrul cărora recurenta a contestat calculul despăgubirilor la plata cărora a fost obligată şi a prezentat propria viziune asupra modului în care acesta ar fi trebuit să fie făcut, prin raportare la perioada 01.07.2018 – 30.06.2021, defalcat pe fiecare unitate de cazare), susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, totuşi, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, deşi este adevărat că recurenta nu a încadrat în drept criticile de nelegalitate aduse deciziei atacate, indicând doar în finalul cererii de recurs, în mod generic, ca temei de drept al căii de atac promovate, dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 3, 6 şi 8 C. proc. civ., această omisiune nu atrage sancţiunea nulităţii recursului câtă vreme, raportat la modul în care criticile au fost expuse, acestea pot fi subsumate unuia sau altuia dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele cărora se poate exercita controlul de legalitate al deciziei atacate.

Astfel, criticând modalitatea de determinare de către instanţa de apel a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, prin raportare la prevederile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, şi susţinând că, în speţă, erau aplicabile, în realitate, dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ, recurenta invocă, practic, aplicarea greşită a normelor de drept material, critica astfel formulată circumscriindu-se cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Pe de altă parte, critica referitoare la greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, critică în cadrul căreia recurenta susţine că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., ignorând dispoziţiile art. 130 pct. 2 şi pe cele ale art. 131 pct. 1 C. proc. civ., se circumscrie cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Totodată, având în vedere că, în opinia recurentei, necompetenţa ce se pune în discuţie este de ordine publică, critica astfel formulată se impune a fi analizată şi din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 3 C. proc. civ., indicat, de altfel, de recurentă, ca temei de drept al recursului.

În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondată excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta CTG S.R.L., aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

Este adevărat că, deşi se indică de către recurentă şi cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pârâta nu a invocat şi nu a demonstrat incidenţa niciuneia dintre ipotezele mai sus arătate, ci s-a referit doar la greşita aplicare a art. 139 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996, precum şi la greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei instanţei de fond, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. fiind indicat, deci, în mod pur formal.

Această împrejurare nu atrage, însă, nulitatea recursului, singura consecinţă fiind aceea că, în lipsa unor critici concrete subsumate acestui motiv de recurs, el nu va fi analizat.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta pârâtă şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de a nu achita remuneraţia datorată artiştilor interpreţi şi executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, pentru mai multe unităţi nedeclarate, administrate de pârâtă.

Raportat la probele administrate şi la dispoziţiilor legale aplicabile, instanţele de fond au constatat că, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţii/licenţe neexclusive din partea CREDIDAM şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege, prejudiciul, reprezentând echivalentul remuneraţiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 şi normelor de aplicare a legii, metodologiile prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfăşurată de pârâtă în incinta unităţilor deţinute fiind de natură a cauza prejudicii artiştilor interpreţi, câtă vreme aceasta s-a desfăşurat în lipsa autorizaţiei/licenţei neexclusive din partea CREDIDAM şi fără a se achita remuneraţiile datorate, potrivit metodologiilor.

Ca urmare, reţinând calculul efectuat de reclamantă, în conformitate cu dispoziţiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, instanţa de fond a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 65.988 RON fără TVA (21.966 RON x 3), reprezentând remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.07.2018-30.06.2021, soluţia fiind menţinută şi în apel.

Pe calea prezentului recurs, recurenta contestă modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, susţinând, pe de o parte, că, în cauză, erau aplicabile criteriile reglementate de dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, şi nu cele de la lit. b) a aceluiaşi text legal, care devin operante numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a), iar, pe de altă parte, că, atât timp cât reclamanta nu a invocat cauzarea unor prejudicii de altă natură decât câştigul nerealizat, câştig care, în speţă, este reprezentat de cuantumul remuneraţiilor cuvenite potrivit tarifelor menţionate în cuprinsul tabelelor din Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2005, instanţa nu putea să o oblige decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective.

Criticile sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, devenit art. 188 alin. (2), după republicarea actului normativ, instituie modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanţa de judecată, pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe, şi anume: prin utilizarea unor criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului [art. 188 alin. (2) lit. a)]; şi, în mod subsidiar, atunci când nu se pot aplica criteriile mai sus enumerate, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite [art. 188 alin. (2) lit. b)].

Modalitatea de despăgubire instituită de art. 188 alin. (1) lit. a) din lege este similară celei instituite de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Astfel, aşa cum art. 1.385 din C. civ. instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, prin luarea în calcul a pierderii efectiv suferite, a beneficiului nerealizat, precum şi a cheltuielilor pe care victima faptei ilicite le-a făcut în îndeplinirea obligaţiei legale de a evita sau limita prejudiciul, prevederile art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 reglementează evaluarea prejudiciului prin raportare la consecinţele economice negative suferite de partea prejudiciată (în special câştigul nerealizat de către titularul dreptului, precum şi beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor), precum şi la prejudiciul moral cauzat titularului dreptului.

Dat fiind caracterul specific al drepturilor de proprietate intelectuală, ce poartă asupra unor bunuri necorporale (opere audiovizuale sau programe pentru calculator), precum şi modalitatea facilă de utilizare ilegală, prin intermediul mijloacelor moderne de comunicaţie electronică, este evident că, în domeniul proprietăţii intelectuale, dovedirea întinderii exacte a prejudiciului este o veritabilă probatio diabolica, având în vedere numărul imposibil de cuantificat al încălcărilor produse prin intermediul mijloacelor de comunicaţie electronică.

Din acest motiv, atunci când nu se pot aplica criteriile de evaluare cuprinse la lit. a), iar prejudiciul nu poate fi cuantificat, instanţa de judecată ia în considerare modalitatea subsidiară de evaluare a acestuia, reglementată de lit. b) a art. 188 alin. (2) din lege, procedând la acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Este şi cazul speţei de faţă în care se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţie sau licenţă exclusivă şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege, faptă ce s-a perpetuat pe o perioadă îndelungată de timp, 01.07.2018-30.06.2021, la nivelul mai multor unităţi administrate de pârâtă şi nedeclarate, fiind evident că o cuantificare a prejudiciului concret suferit de reclamantă, prin raportare la criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, este imposibil de realizat.

În aceste circumstanţe, este pe deplin justificată instituirea unei despăgubiri, apelând la criteriul redevenţei legale datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, instanţa de fond şi cea devolutivă făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, astfel că, susţinerile în sens contrar formulate de recurenta pârâtă urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Nefondată este şi susţinerea potrivit căreia, pentru câştigul nerealizat invocat de reclamantă, câştig care, în speţă, este reprezentat de cuantumul remuneraţiilor cuvenite potrivit tarifelor menţionate în cuprinsul tabelelor din Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2005, instanţa nu putea să o oblige pe pârâtă decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că referirea recurentei la Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2005 este greşită întrucât, pentru perioada supusă analizei în speţă, pe parcursul căreia au fost comise faptele ilicite, 01.07.2018 – 30.06.2021, metodologiile în temeiul cărora se colectează tarifele fixe lunare sunt cele aprobate prin deciziile ORDA nr. 120/2016 şi 60/2019.

Pe de ală parte, Înalta Curte reţine că despăgubirea constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite îşi găseşte corespondent deplin în dispoziţiile legale aplicabile litigiului, atât art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cât şi art. 3.12 din Metodologia de calcul aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/20016 instituind-o ca atare.

Prin urmare, instanţa nu putea apela la o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea reglementată de lege astfel că, şi din această perspectivă decizia instanţei de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate.

Dincolo de acest aspect, opinia pârâtei în sensul că ar trebui să plătească doar contravaloarea câştigului nerealizat de reclamantă, respectiv cuantumul remuneraţiilor datorate potrivit legii şi nu triplul acestora, este de neacceptat, întrucât autorul faptei ilicite nu este în situaţia unui debitor contractual, ţinut să răspundă numai pentru prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, posibilitatea acordării de către instanţa de judecată a unei despăgubiri reprezentând triplul sumei ce ar fi fost legal datorată pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite reprezentând, de fapt, chiar transpunerea legală a dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv regula răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, atât pentru pagubele previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile.

Este evidentă funcţia preventivă a acestei modalităţi de stabilire a despăgubirii, constând în triplul sumelor care ar fi fost datorate în mod legal, cu rol de combatere a pirateriei în domeniu, dat fiind faptul că eventuala obligare doar la plata redevenţei legal datorate l-ar favoriza pe autorul faptei ilicite, care ar fi, practic, în situaţia de a plăti aceeaşi sumă de bani, indiferent de utilizarea legală sau ilegală a dreptului de proprietate intelectuală, ceea ce ar fi neechitabil.

De altfel, Curtea reţine că prevederile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, reprezintă transpunerea în legislaţia internă a dispoziţiilor Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. În conformitate cu art. 13 din această directivă, la stabilirea daunelor-interese, autorităţile judecătoreşti: a) "iau în considerare toate aspectele necesare, cum ar fi consecinţele negative suferite de partea prejudiciată, inclusiv câştigul nerealizat, orice beneficiu fără justă cauză realizat de contravenient şi, dacă este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului prin încălcarea drepturilor sale" - [reglementare identică cu cea cuprinsă în art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996], sau, ca alternativă, b) "pot hotărî, dacă este cazul, să fixeze o sumă forfetară pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin valoarea redevenţelor sau a drepturilor care ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv" - [similar art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996].

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia un titular de drepturi patrimoniale de autor încălcate poate impune autorului faptei ilicite să îl despăgubească pentru prejudiciul cauzat prin plata unei sume echivalente cu dublul valorii unei redevenţe/taxe ipotetice, în cazul în care legislaţia naţională aplicabilă prevede o astfel de posibilitate. S-a reţinut că, în cazul în care a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală, simpla plată a unei redevenţe/taxe ipotetice nu poate garanta despăgubirea pentru întreg prejudiciul real suferit, dat fiind faptul că plata redevenţei respective nu ar asigura, în sine, rambursarea niciunui cost legat de cercetarea şi identificarea eventualelor fapte de încălcare, despăgubirea pentru posibilul prejudiciu moral sau plata de dobânzi pentru sumele datorate (Hotărârea Curţii din 25 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza C-367/15 - OTK, paragrafele 26, 30 şi 32, precum şi, de asemenea, Hotărârea Curţii din 17 martie 2016, pronunţată în Cauza C-99/15 Liffers, paragraful 18).

De asemenea, s-a reţinut că utilizarea metodei forfetare înseamnă, în mod inerent, că este posibil ca daunele-interese astfel stabilite să nu fie exact proporţionale cu prejudiciul real suferit şi că cerinţă de cauzalitate nu trebuie interpretată şi aplicată într-o manieră excesiv de strictă în această privinţă.

Pentru aceste motive, criticile recurentei vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

Susţinerile pârâtei din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la cuantumul concret al despăgubirilor la plata cărora consideră că ar fi trebuit să fie obligată, susţineri în cadrul cărora îşi exprimă nemulţumirea cu privire la corectitudinea operaţiunii de determinare a acestora, efectuate de instanţele de fond, şi care includ propriul calcul făcut de recurentă, pe fiecare unitate administrată şi nedeclarată, nu vor fi analizate întrucât presupun verificarea unor aspecte de fapt, ce nu ţin de nelegalitatea deciziei atacate ci, cel mult, de netemeinicia acesteia, ele nepunând problema încălcării de către instanţa de apel a unor norme de drept material sau procesual, astfel că excedează cadrului restrictiv impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate în cadrul prezentei căi extraordinare de atac.

Cât priveşte referirea recurentei la proba cu expertiza contabilă solicitată în apel, probă respinsă de instanţa devolutivă, Înalta Curte constată că, prin criticile formulate prin motivele de recurs, pârâta invocă, practic, încălcarea normelor de procedură referitoare la admisibilitatea, încuviinţarea şi aprecierea probelor, acestea putând fi subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Din verificarea deciziei atacate rezultă că, într-adevăr, în apel, pârâta a solicitat efectuarea unei expertize contabile, probă respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea din data de 18.01.2023, cu motivarea că nu a fost indicată de către parte o teză probatorie concretă.

În opinia recurentului, această probă a fost în mod greşit respinsă, câtă vreme era utilă cauzei şi chiar obligatorie.

Criticile sunt nefondate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 258 alin. (1) în referire la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele se încuviinţează numai în măsura în care sunt admisibile potrivit legii şi dacă pot duce la soluţionarea procesului.

Înainte de a fi încuviinţate, probele propuse în condiţiile reglementate de C. proc. civ. trebuie puse în discuţia părţilor, pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, reguli fundamentale ale procesului civil, înscrise în art. 13 şi art. 14 C. proc. civ.

Asupra încuviinţării probelor instanţa se pronunţă printr-o încheiere preparatorie, conform art. 258 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul putând admite sau respinge probele propuse de părţi, după cum apreciază cu privire la concludenţa, utilitatea şi necesitatea acestora în proces.

Potrivit textului legal menţionat, încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.

În egală măsură, dat fiind faptul că nicio măsură nu poate fi dispusă de instanţă fără a fi argumentată, respingerea unei probe solicitate trebuie, la rândul ei, motivată, prin raportare la cerinţele impuse de art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

În contextul reperelor enunţate, Înalta Curte constată că, în speţă, cererea de administrare de probe formulată de apelanta pârâtă în calea devolutivă de atac a fost discutată la termenul din data de 18.01.2023, fiind respinsă motivat de către instanţa de apel, care s-a raportat, în analiza sa, la cerinţele impuse de prevederile art. 255, 258 şi 479 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că proba cu expertiza contabilă nu se impune a fi administrată câtă vreme nu a fost indicată nicio teză probatorie concretă.

Aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probei de a conduce la soluţionarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, şi nu nelegalitatea hotărârii atacate, aşa încât criticile recurentei prin care se tinde la reaprecierea caracterului util al probei solicitate în apel, respinse de instanţă, nu vor fi analizate.

În raport de aceste considerente, se constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Cu referire la motivul de recurs ce vizează modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a instanţei de fond, Înalta Curte reţine următoarele:

Excepţia a fost invocată de pârâtă, în calea de atac a apelului, în considerarea deciziei nr. 21/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, instanţa devolutivă reţinând tardivitatea invocării ei, în raport de dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Pe calea prezentului recurs, pârâta susţine că, atât timp cât în discuţie era o competenţă teritorială exclusivă, respectiv locul producerii prejudiciului, instanţa de apel era obligată, raportat la dispoziţiile art. 130 pct. 2 şi art. 131 pct. 1 C. proc. civ., să admită excepţia şi să trimită cauza instanţei competente, respectiv Tribunalului Bacău, invocarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în fundamentarea soluţiei de respingere a excepţiei, fiind nelegală.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că necompetenţa, fiind generată de încălcarea normelor de competenţă prescrise de lege, este, în funcţie de caracterul normelor încălcate, de ordine publică sau de ordine privată.

Art. 129 C. proc. civ. prevede expres şi limitativ cazurile de necompetenţă de ordine publică, respectiv: când litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti şi se încalcă competenţa generală; când acţiunea este de competenţa unei instanţe de alt grad decât cea sesizată şi se încalcă competenţa materială; când cauza este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura şi se încalcă competenţa teritorială exclusivă. Necompetenţa este de ordine privată în celelalte situaţii decât cele trei strict şi limitativ menţionate mai sus.

În materia competenţei teritoriale, regula de drept comun este înscrisă în dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

În speţă, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi de temeiul de drept invocat, respectiv acţiune în răspundere delictuală, sunt incidente nu numai dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., care reglementează regula generală de competenţă teritorială, ci şi prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin art. 113 C. proc. civ. este stabilită o competenţă teritorială alternativă, în alin. (1) pct. 9 stipulându-se că, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, pentru soluţionarea cererii cu care a fost învestită instanţa de judecată - acţiune în răspundere delictuală - nu a fost instituită o competenţă teritorială exclusivă, cum în mod eronat susţine recurenta, ci, în temeiul dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., o competenţă alternativă.

În cauză sunt incidente şi prevederile cuprinse în art. 116 C. proc. civ., potrivit cărora reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor C. proc. civ. menţionate anterior, în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct de vedere teritorial, mai multe instanţe, alegerea între acestea revenind reclamantului care, prin opţiunea justificată legal de dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., stabileşte pe deplin competenţa teritorială a instanţei.

Raportat la aceste dispoziţii legale, având în vedere că necompetenţa teritorială exclusivă vizează situaţia în care litigiul este dat în competenţa exclusivă a unei anumite instanţe expres prevăzută de lege, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, Înalta Curte reţine că necompetenţa ce se invocă de către recurenta pârâtă este de ordine privată.

În ceea ce priveşte mijloacele procesuale de invocare a necompetenţei, Înalta Curte reţine că acestea sunt: excepţia de necompetenţă, atunci când necompetenţa instanţei sesizate cu o cerere de chemare în judecată sau cu o cale de atac se invocă în cursul judecăţii, respectiv, căile de atac formulate împotriva hotărârii, când instanţa se dezînvesteşte prin pronunţarea uneia dintre hotărârile prevăzute de art. 424 C. proc. civ.

Sub aspectul procedurii de invocare a excepţiei, art. 130 C. proc. civ. indică sfera persoanelor şi a momentelor până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, iar, potrivit art. 130 alin. (3), necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Raportat la aceste dispoziţii legale, coroborate cu cele ale art. 131 C. proc. civ., potrivit cărora la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece cauza, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate (încheierea are caracter interlocutoriu), rezultă că neinvocarea excepţiei în termenul stabilit atrage decăderea părţii din dreptul de a mai invoca necompetenţa în calea de atac a apelului, recursului, contestaţiei în anulare sau a revizuirii.

În speţă, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamanta a învestit în mod legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea ei, câtă vreme aceasta nu a fost contestată de pârâtă, chiar în faţa acelei instanţe, prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în mod legal instanţa de apel a constatat caracterul tardiv al formulării excepţiei necompetenţei Tribunalului, direct în calea de atac.

Aşadar, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., decizia Curţii de Apel este legală, susţinerile în sens contrar formulate de recurenta pârâtă neputând fi primite.

În cauză nu se pune problema incidenţei motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 3 C. proc. civ., întrucât acesta vizează exclusiv situaţia hotărârilor date cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv a necompetenţei materiale şi a celei teritoriale absolute a instanţei de fond, invocată în condiţiile legii. Or, în speţă, potrivit celor mai sus arătate, necompetenţa ce se invocă este de ordine privată şi, mai mult decât atât, ea nu a fost invocată în termenul procedural, astfel că nu se impune nicio analiză suplimentară.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de recurenta pârâtă prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta.

Totodată, constatând că recurenta pârâtă este partea care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia către intimata-reclamantă A., la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezii existente la 34 din dosarul instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 59A din data de 18 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON, către intimata-reclamantă A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.