State's claim for restitution overpayment dismissed as time-barred under objective statute of limitations

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 28 iulie 2021, sub nr. x/202, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 130.567,57 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării şi până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 01 septembrie 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L., B., C., D., E. şi F..

Reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei, având în vedere data la care a luat cunoştinţă de faptele ilicite imputate, iar pe fond a solicitat înlăturarea apărărilor pârâtei şi a reluat argumentele din cererea introductivă.

Chemata în garanţie S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie ca inadmisibilă, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a cererii de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.

Chemaţii în garanţie B., C., E. şi F. au depus întâmpinare, prin care au arătat că cererea este inadmisibilă în principiu, iar D. nu are capacitate procesuală de folosinţă, fiind decedat din 20 februarie 2018.

Pe fond, au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că evaluarea realizată de către S.C. A. S.R.L. a respectat dispoziţiile Legii nr. 247/2005, iar, în situaţia în care s-ar reţine o vinovăţie a evaluatorului, eventuala atragere a răspunderii civile se poate realiza în contradictoriu cu acesta şi nu cu persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii.

La termenul din data de 11 noiembrie 2022, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chematului în garanţie D., a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâtă şi a unit excepţia prescripţiei cu fondul cauzei, din considerentele enunţate în încheierea de la acel termen.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 700 din 19 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi de chemaţii în garanţie, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematul în garanţie D., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta A.N.R.P., ca rămasă fără obiect; a obligat reclamantul la plata către chematul în garanţie S.C. A. S.R.L. a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu apărător ales; a respins cererea chemaţilor în garanţie B., C., E. şi F., de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 9A din 9 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepţia lipsei de interes a apelantului-reclamant în formularea apelului principal; a respins, ca nefondate, excepţia netimbrării şi excepţia inadmisibilităţii apelului incident; a admis apelul principal şi apelul incident formulate de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi apelanta-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 700 din 19 aprilie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi intimaţii-chemaţi în garanţie B., C., E. şi F.; a schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins cererea de chemare în judecată ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune; a obligat intimata-pârâtă A.N.R.P. la plata către intimata chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. a sumei de 500, cheltuieli de judecată efectuate în faţa primei instanţe; a menţinut restul dispoziţiilor; a obligat intimata-pârâtă A.N.R.P. la plata către intimaţii chemaţi în garanţie B., C., E. şi F. la plata sumei de 500 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 9A din 9 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 27 aprilie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 3 mai 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menţionat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, invocând dispoziţiile dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea şi intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.

Or, norma invocată de instanţa de apel în argumentarea respingerii excepţiei netimbrării apelului incident nu este aplicabilă în cauză, având în vedere că acţiunea cu care a fost învestită este întemeiată pe dispoziţiile de drept comun şi vizează răspunderea civilă delictuală a comitenţilor pentru faptele prepuşilor şi nu pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cum eronat a reţinut instanţa.

Interpretarea instanţei de apel în sensul că obiectul prezentei acţiuni ar avea legătură cu sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, deşi despăgubirile acordate în cauză beneficiarilor sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, are ca efect, prin scutirea unor astfel de cereri de la plata taxei de timbru, extinderea nepermisă a sferei regimului netaxabil stabilit de legiuitor.

Cum scutirile reprezintă o excepţie de la regula timbrării, acestea trebuie să fie expres prevăzute de lege, sens în care se impunea admiterea excepţiei netimbrării cererii reconvenţionale, cu consecinţa anulării acesteia.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurentul-reclamant a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţie, în sensul în care instanţa de apel a apreciat că momentul de la care partea ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 rezultă că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiuneare posibilitatea materială, dar şijuridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivăse caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data, judecătoreşte stabilită, când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiuneşi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Chiar dacă la momentul derulării procedurii administrative intimata-pârâtă s-a aflat în subordinea Ministerului Economiei, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că acestea au atribuţii diferite.

Pe de altă parte, la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

A considerat că nu putea cunoaşte existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa A.N.R.P. şi a C. civ..S.D, intimata-pârâtă fiind o persoană juridică distinctă de recurentul-reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor Publice şi A.N.R.P.

Nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data indicată de instanţa de apel, deoarece, la acel moment, se cunoştea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube, cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaştereaexistenţei pagubei.

Astfel, nu exista posibilitatea obiectivă ca recurentul să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire/de conversie, aşa cum în mod greşit a reţinutinstanţa de apel.

A învederat recurentul-reclamant şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu şi pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenţei pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare, nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/26.03.2021, emisă de autoritatea intimată, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 8 iunie 2023, în termen legal, intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că, în mod temeinic, instanţa de apel a respins excepţia netimbrării apelului incident invocată de către Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, reţinând incidenţa prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul invocat în fundamentarea acesteia.

Totodată, a menţionat că, în mod legal, instanţa de apel a admis apelul incident formulat de către S.C. A. S.R.L. şi a schimbat sentinţa apelată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive.

În considerarea faptului că recurentul a reluat susţinerile din etapele anterioare, prin care a relevat imposibilitatea de a cunoaşte existenţa pagubei anterior înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x/26.03.2021, intimata-chemată în garanţie a reiterat argumentele deduse judecăţii apelului incident.

La aceeaşi dată, respectiv 8 iunie 2023, intimaţii-chemaţii în garanţie B., C., E. şi F. au depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Privitor la modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra incidenţei dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, au susţinut că instanţa de apel a reţinut caracterul netimbrabil al apelului incident prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013, iar potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate legate de aplicarea prevederilor acestei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.

În dezvoltarea raţionamentului potrivit cu care litigiul pendinte este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei de timbru în faţa primei instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, în considerarea calităţii reclamantului şi a faptului că reprezintă o cerere care este legată de aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât obiectul său priveşte recuperarea de către reclamant a unor despăgubiri plătite în plus în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor formulate de către persoanele îndreptăţite pentru imobilele ce fac obiectul actului normativ anterior menţionat, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Relativ la interpretarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, a considerat că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu poate fi valorificată susţinerea potrivit căreia recurentul a fost reprezentat de data recepţionării adresei nr. x/26.03.2021, prin care A.N.R.P. a adus la cunoştinţa Ministerului Finanţelor constatarea diferenţelor de evaluare a imobilului care a format obiectul dosarului administrativ potrivit raportului de reevaluare întocmit de S.C. G. S.R.L., în condiţiile în care, pentru începutul termenului de prescripţie, nu interesează stabilirea sau cunoaşterea exactă a cuantumului prejudiciului, legea făcând referire la cunoaşterea pagubei şi a celui ce a cauzat-o, fiind suficient din acest punct de vedere ca prejudiciul să fie unul determinabil, rămânând ca în interiorul termenului de prescripţie păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

În mod judicios, instanţa de apel a reţinut că cel păgubit trebuie să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului şi a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege, întrucât, în caz contrar, operează prezumţia de culpă a victimei, putându-se reţine că acesta nu a depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Nu se poate aprecia că termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data emiterii adresei nr. x/26.03.2021, având în vedere că recurentul-reclamant putea şi avea posibilitatea să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului anterior acestui moment, respectiv de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului şi de la momentul la care titlul de conversie, emis în baza acesteia, a fost comunicat şi Fondului Proprietatea, unde Statul Român deţinea la acel moment calitatea de acţionar unic, potrivit art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 247/2005 în forma de la momentul emiterii actelor administrative respective.

Întreaga procedură reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013 a fost concepută în vederea finalizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, iar statul participă în mod activ prin organele speciale create în acest scop, cărora le-a delegat atribuţiile sale prin acte normative de înfiinţare şi funcţionare a respectivelor instituţii şi autorităţi publice şi asupra cărora are obligaţia de a exercita supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite.

Prin urmare, Statul Român nu poate invoca faptul că nu a cunoscut că imobilul ar fi fost supraevaluat, câtă vreme activitatea de evaluare este realizată în cadrul A.N.R.P. în exercitarea atribuţiilor stabilite în sarcina acestei instituţii, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În plus, în mod corect, s-a reţinut că prin O.U.G. nr. 25/2007, A.N.R.P. a trecut în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, potrivit art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 34/2009 şi menţinută până la data de 30.07.2013, când prin H.G. nr. 572 a trecut din subordinea M.E..F în subordinea Guvernului şi coordonarea Primului-Ministru.

Aşadar, în perioada săvârşirii faptei ilicite imputate intimatei-pârâte (întocmirea raportului de evaluare), cât şi a producerii prejudiciului (emiterea deciziei de despăgubire), aceasta a fost în subordinea MEF, reprezentantul Statului, astfel că au existat toate premisele ca recurentul-reclamant să poată cunoaşte prejudiciul şi persoana culpabilă de producerea acestuia şi să declanşeze mecanismul în vederea cuantificării exacte a acestuia şi a recuperării.

La data de 12 iunie 2023, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii formulării prezentei căi de atac, arătând că partea adversă înţelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a depus răspuns la întâmpinări.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 28 iulie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 19 septembrie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 3 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţiaşi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate este indicat formal de către recurentul-reclamant, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existenţa unor argumente străine de natura cauzei, recurentul-reclamant limitându-se să se prevaleze doar de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), sub aspectul caracterul nelegal al deciziei atacate, prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, normă invocată de instanţa de apel în argumentarea respingerii excepţiei netimbrării apelului incident, având în vedere că acţiunea cu care a fost învestită este întemeiată pe dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală a comitenţilor pentru faptele prepuşilor, iar nu pe cele ale Legii nr. 10/2001.

Ţinând cont că scutirile de la plata taxei de timbru reprezintă o excepţie de la regula timbrării şi că trebuie prevăzute în mod expres de lege, prin exonerarea unei astfel de cereri de la plata taxei de timbru, instanţa de apel a extins nepermis sfera regimului netaxabil stabilit de legiuitor.

Critica pe chestiunea supusă analizei este nefondată.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut caracterul netimbrabil al apelului incident declarat de S.C. A. S.R.L., prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la orice alte acţiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru.

Dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd că cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate legate de aplicarea prevederilor acestei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.

Din analiza prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013, rezultă că scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru este instituită în considerarea obiectului cauzei şi operează indiferent de calitatea persoanei care formulează acţiuni în justiţie legate de aplicarea Legii nr. 10/2001.

Or, cererea recurentului este o acţiune legată de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât obiectul său priveşte obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata unor despăgubiri rezultate din încălcarea de către această instituţie a obligaţiilor prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite pentru imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.

De altfel, în fundamentarea cererii de chemare în judecată, cu referire la presupusa faptă ilicită săvârşită de către prepuşii Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, recurentul a invocat prevederile art. 10 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 10/2001, care reglementează stabilirea valorii imobilelor preluate în mod abuziv, dar şi prevederile art. 10.9 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin care sunt precizate standardele internaţionale de evaluare.

Chiar dacă temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl constituie dispoziţiile care antrenează răspunderea civilă delictuală, pretenţiile reclamate îşi au izvorul în procedura administrativă de acordare de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, după cum s-a arătat în cele ce preced.

Din perspectiva aceluiaşi motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Criticile, în formă expusă, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului teren în suprafaţă de 710,5 m.p. situat în Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 4778/23.04.2009 (conţinând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarilor B., C., D., E. şi F., în temeiul căreia, apoi, au fost eliberat titlurile de conversie în acţiuni nr. 828/05.08.2009, nr. 829/05.08.2009, nr. 830/05.08.2009, nr. 831/05.08.2009 şi nr. 867/10.08.2009 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Poprietăţilor, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Fiind vorba de un dreptul de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este acela în care reclamantul trebuia să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului produs prin supraevaluarea imobilului.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi a celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit săarmonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţiiprescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/26.03.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestui imobil a cărui reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Nu poate fi primită nici critica ce reclamă interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 sub aspectul răspunderii directe a Statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu şi pentru fapte ce aparţin instituţiilor faţă de care nu se află într-un raport de dependenţă.

În această privinţă, instanţa de apel a reţinut că Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparaţie, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare şi funcţionare, şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, Statul, în raport cu proprii săi agenţi, trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă în desfăşurarea procedurii de evaluare şi acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilităţii de a obţine protecţia juridică prin exercitarea dreptului material la acţiune.

Cum în cazul particular al speţei în care se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că: "nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).

Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului constatate în privinţa raportul de evaluare întocmit în 2009.

De altfel, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Or, momentul obiectiv ce coincide cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul nr. x/29.04.2009 al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, sens în care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluării imobilului.

În acest context, se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreaptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2020).

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 9A din 9 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fiind în culpă procesuală, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-chemaţi în garanţie B., C., E. şi F., reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei seria x nr. x din 30 mai 2023 aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 9A din 9 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-chemaţi în garanţie B., C., E. şi F..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2023.