Stat claim for compensation for inflated property valuations barred by three-year prescription under Decree No. 167/1958

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.203.053 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 2.508.930 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare şi valoarea de 305.877 RON reprezentând preţul stabilit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului în suprafaţă de 2.000 m.p. situat în str. 14 octombrie, nr. 182, Târgu Jiu, judeţul Gorj, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

La data de 8 martie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a A. S.R.L. şi B..

La termenul din data de 24 martie 2022, Tribunalul a constatat decăzută pârâta din dreptul de a formula cerere de chemare în garanţie.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 505 din 7 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1509 A din 1 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 505 din 07 aprilie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1509 A din 1 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 14 martie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 15 martie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menţionat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel prin decizia atacată, deşi a modificat considerentele sentinţei civile nr. 505 din 07 aprilie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, totuşi a menţinut, ca legale şi temeinice aceste dispoziţii ale sentinţei, şi a respins, ca nefondat, apelul promovat pe această chestiune.

În această privinţă, recurentul-reclamant a susţinut că judecătorul fondului a stabilit că momentul când reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, trebuia să cunoască paguba este cel mai târziu data emiterii titlurilor de conversie, în schimb, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie nu este cel de la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (30.06.2009) sau cel la care au fost emise titlurile de conversie de către A.N.R.P. (19.10.2009, respectiv 03.08.2010), ci cel de la care apelanţii-reclamanţi trebuiau să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate.

Cum în considerentele sentinţei apelate, instanţa de fond nu a reţinut ca dată de început pentru curgerea termenului de prescripţie finalizarea raportului de control nr. x/26.04.2013 de către Curtea de Conturi, instanţa de apel a ignorat prevederile legale aplicabile cu privire la determinarea momentului de curgere a termenului de prescripţie, încălcând, totodată, şi puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin nerecurare, prin care s-a respins contestaţia formulată de A.N.R.P. împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, prin care s-a stabilit măsura de a verifica modalitatea de evaluare imobiliară în dosarele administrative de despăgubire soluţionate de A.N.R.P. în perioada 01.01.2007-31.12.2011.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a menţionat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţie, respectiv a celor ale în art. 2528 alin. (1) C. civ., în sensul în care instanţa de apel a apreciat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, însă de la momentul indicat nu se putea stabili existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Preşedintele A.N.R.P. a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale de evaluare.

Aşadar, măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor iniţiale de evaluare la standardele internaţionale de evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului.

Or, la acel moment, nu se poate vorbi de existenţa unui prejudiciu în condiţiile în care raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de standardele internaţionale de evaluare, aspect confirmat prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate şi regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar, în absenţa unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. C. S.R.L.

În consecinţă, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea intimată, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 7 aprilie 2023, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu referire la istoricul litigiului, a susţinut că motivele de recurs formulate de reclamant, prin prezentarea unei situaţii de fapt şi de drept identice cu cea expusă în faţa instanţei de fond, nu sunt de natură a aduce noi argumente care să justifice temeinicia căii de atac.

A precizat că susţinerile reclamantului sunt nefondate, hotărârea fiind suficient motivată şi întocmită în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ., judecata asupra fondului cauzei este una corectă, rezultat al analizei tuturor probelor de la dosar.

De asemenea, sunt nefondate argumentele recurentului, potrivit cărora hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa s-a pronunţat cu respectarea dispoziţiilor legale reţinând în mod corect că termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii, având în vedere decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu valoare de principiu că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control, însă recurentul-reclamant nu a adus argumente de natură a contrazice cele reţinute de instanţă.

Totodată, recurentul a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A din 31 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în sensul în care s-a apreciat că indiferent la care moment se produce raportarea, obiectiv sau subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 23 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 24 aprilie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 3 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţiaşi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În cadrul criticilor de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut contradictorialitatea motivării hotărârii atacate relativ la dezlegarea dată chestiunii prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de considerentele pe care se sprijină soluţia pronunţată de prima instanţă, validată în urma respingerii apelului, ca nefondat.

Dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. dau valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ţinându-se seama de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat de art. 9 C. proc. civ.

Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate şi dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Astfel, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanţa de apel a avut drept reper dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prin prisma cărora a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască că despăgubirile au fost supraevaluate şi nu de la data emiterii deciziei nr. 5705/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (titlul de despăgubire) sau, cel mai târziu, de la data emiterii titlurilor de conversie nr. 1172/19.10.2009 şi nr. 928/03.08.2010 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Poprietăţilor.

Prin motivele de apel a fost contestat momentul de la care curge termenul de prescripţie apreciat de prima instanţă ca fiind data emiterii titlurilor de conversie, reclamantul susţinând, în esenţă, că paguba nu putea fi cunoscută mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021, emisă de către intimata-pârâtă, prin care i s-a adus la cunoştinţă existenţa unei diferenţe între valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestui imobil, conform criteriilor impuse de standardele internaţionale de evaluare, argumente preluate şi în cadrul criticilor deduse judecăţii recursului ce urmează a fi examinate în partea rezervată analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reaminteşte că motivarea contradictorie la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când priveşte considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este nefondată, sau că există o contrarietate flagrantă între dispozitiv şi considerente, cum ar putea fi cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Or, în acord cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură, niciuna dintre aceste împrejurări nu se identifică în conţinutul deciziei recurate.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii în limitele în care apelantul-reclamant a înţeles să-şi argumenteze susţinerile şi să învestească instanţa de control judiciar, aceasta din urmă a expus pertinent considerentele deduse din interpretarea, potrivit propriei sale convingeri, a probelor administrate în cauză, precum şi din aplicarea dispoziţiilor legale incidente - art. 8 din Decretul nr. 167/1958 la situaţia de fapt dedusă judecăţii, şi a deciziei nr. 19/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate reprezintă momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripţie al dreptului la acţiunea fundamentată de către reclamant pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie şi pentru fapta prepusului, reglementată de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, şi nu cel al emiterii titlului de despăgubire (decizia nr. 5705/30.06.2009) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca urmare a omologării raportului de evaluare a imobilului, sau al emiterii titlurilor de conversie pe numele beneficiarului (19.10.2009, respectiv 03.08.2010).

Chiar dacă în evaluarea începutului termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii s-a pornit de la un alt moment decât cel reţinut de tribunal, raţionamentul instanţei de apel caracterizat de claritate şi coerenţă relevă aceeaşi concluzie la care a ajuns prima instanţă, aceea a prescrierii acţiunii promovate la data de 23 august 2021, care sprijină soluţia dată, de respingere a apelului, ca nefondat.

Aşadar, faptul că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, prin înlocuirea unora dintre considerentele sentinţei apelate, nu relevă existenţa unor motive contradictorii apte a se circumscrie cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât ipoteza sancţionată de acest text de lege trebuie să vizeze chiar considerentele deciziei atacate cu recurs şi nu cele existente în cuprinsul unei alte hotărâri pronunţate într-o etapă procesuală anterioară în soluţionarea aceluiaşi litigiu.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentul-reclamant, prin cererea de recurs, s-ar putea reţine că partea a invocat, eventual, o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate şi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar conţine motive contradictorii nu poate fi primită.

Decizia instanţei de apel a fost criticată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), în raport de care a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al supraevaluării despăgubirilor, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului în suprafaţă de 2.000 m.p. situat în str. 14 octombrie, nr. 182, Târgu Jiu, judeţul Gorj, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 5705/30.06.2009 (conţinând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarului B., în temeiul căreia, apoi, au fost eliberat titlurile de conversie în acţiuni nr. 1172/19.10.2009 şi nr. 928/03.08.2010 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Poprietăţilor, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiar.

Fiind vorba de un dreptul de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este acela în care reclamantul trebuia să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului produs prin supraevaluarea imobilului.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi a celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit săarmonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţiiprescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestui imobil a cărui reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Cum în cazul particular al speţei în care se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că: "nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).

Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului constatate în privinţa raportul de evaluare întocmit în 2009.

De altfel, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Or, momentul obiectiv ce coincide cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul nr. x/29.04.2009 al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, sens în care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluării imobilului.

În acest context, se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreaptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2021).

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Faţă de cele ce preced, nu este aptă să conducă la nelegalitatea soluţiei din apel şi susţinerea recurentului-reclamant cu privire la inexistenţa prejudiciului în contextul măsurilor dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, validată prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, în condiţiile în care pentru determinarea momentului de început al cursului termenului de prescripţie nu interesează cunoşterea cuantumului pagubei, ci momentul în care reclamantul trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, stabilirea de către legiuitor a acestui moment obiectiv având la bază ideea culpei prezumate a celui păgubit constând în aceea de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Totodată, se observă că afirmaţia privind aplicarea greşită a art. 2528 din noul C. civ. aplicabil prescripţiei acţiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită nu îşi găseşte corespondent în motivele deduse judecăţii apelului şi nici în raţionamentul instanţei de apel, astfel că această chestiune nu poate forma obiectul unei analize în recurs, întrucât este invocată omisso medio, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi act normativ privind ordinea exercitării căilor de atac, iar analiza pe fondul excepţiei a presupus verificări jurisdicţionale cu trimitere exclusiv la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru a stabili momentul de început al prescripţiei extinctive, ţinând cont de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cu care: "prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1509A din 1 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1509A din 1 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2023.