State claim for overvaluation damages against property restitution authority; sufficiency of evidence for tort liability and limits of cassation review

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 11 august august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la pata sumei de 4.277.385 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 6.515.769 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.01.2011 şi valoarea de 2.238.384 RON reprezentând preţul pentru respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă totală de 7.917 m.p. situat în str. x, Arator la Rotaţia I, Cluj Napoca, judeţul Cluj, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

La data de 3 decembrie 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La data de 29 aprilie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a PFA A. şi a numiţilor B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., cerere respinsă ca tardiv formulată, prin încheierea de la termenul din 6 mai 2022.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 868 din 20 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă; a respins acţiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1938A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 868 din 20 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă; a anulat sentinţa civilă nr. 868 din 20 mai 2022 şi, evocând fondul în apel, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1938A din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 16 februarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 22 februarie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menţionat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, invocând incicdenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidenţa prevederilor art. 269-2701 C. proc. civ., prin înscris înţelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă şi transmise Ministerului Finanţelor, relevante sub aspectul informaţiilor pe care le deţin, necontestate anterioare ivirii litigiului, care oferă garanţii de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei-pârâte) şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restiturea Proprietăţilor, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înţelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul verificator L./evaluator S.C. M. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.

Totodată, a precizat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. M. S.R.L. şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi cu încălcarea art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, a precizat că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/12.01.2011 întocmit în dosarul nr. x C. civ. de către PFA A.; raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare nr. x/12.01.2022; raportul de evaluare întocmit de către S.C. M. S.R.L. la data de 28.11.2019; titlurile de conversie reprezentate de deciziile nr. 1476.1/24.05.2011, nr. 1476.2/24.05.2011, nr. 1476.3/24.05.2011, nr. 1476.4/24.05.2011, nr. 1476.5/24.05.2011, nr. 1476.5/24.05.2011, nr. 1476.6/24.05.2011, nr. 1476.7/24.05.2011, nr. 1475.1/24.05.2011, nr. 1475.2/24.05.2011, nr. 1475.3/24.05.2011, nr. 1896/10.06.2010 emise de pârâta A.N.R.P.; decizia nr. 9355/19.01.2011 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; corespondenţa prin care A.N.R.P. a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. şi la cuantumul sumei de recuperat, şi anume 4.277.385 RON, reprezentând diferenţa dintre evaluarea iniţială şi cea finală.

Atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condiţiile în care intimata-pârâtă A.N.R.P. nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurre ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 24 martie 2023, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilora depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu referire la istoricul litigiului, a susţinut că motivele de recurs formulate de reclamant, prin prezentarea unei situaţii de fapt şi de drept identice cu cea expusă în faţa instanţei de fond, nu sunt de natură a aduce noi argumente care să justifice temeinicia căii de atac.

A precizat că argumentele reclamantului sunt nefondate, hotărârea fiind suficient motivată şi întocmită în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ., chiar dacă instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei, judecata asupra fondului cauzei este una corectă fiind rezultatul analizei tuturor probelor de la dosar.

De asemenea, sunt nefondate susţinerile reclamantului cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., dar şi încălcarea art. 1241 C. civ., ţinând cont de intervalul lung de timp după care a înţeles reclamantul să invoce neregularităţile rapoartelor de evaluare şi omologarea lor de A.N.R.P nu se poate stabili existenţa unei executări defectuoase din partea acesteia în condiţiile în care reclamantul a acceptat executarea la acel moment, prin plăţile făcute beneficiarilor deciziei nr. 9355/19.01.2011.

Cel prejudiciat trebuie să facă dovada condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii pârâtei, caz în care sarcina probei revine reclamantului, conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ.

Or, reclamantul nu a făcut dovada existenţei şi întinderii prejudiciului suferit, cum de altfel nu a dovedit nici vinovăţia pârâtei, fapta ilicită, precum şi legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat şi fapta pârâtei.

Indiferent de momentul de început al termenului de prescripţiei, înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ., dispoziţiile legale prevăd aceeaşi soluţie, termenul este de 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2517 C. civ., iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.

Raportându-se la decizia RIL nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intimata-pârâtă a menţionat că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2021 (adresa nr. x/18.01.2021) şi nu de la data de 18 februarie 2020, nuanţând faptul că A.N.R.P. este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului, prin Secretariatul General al Guvernului, bugetul intimatei-pârâte fiind asigurat de Statul Român.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministrul Finanţelor, nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 11 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 4 aprilie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 3 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., precum şi a celor ale art. 269-271 din acelaşi act normativ, recurentul-reclamant a susţinut, sub un prim aspect, că înscrisurilor administrate de către acesta emană chiar de la pârâtă fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, iar sub un al doilea aspect, că înscrisurile administrate în cauză au forţa probantă a unor înscrisuri autentice, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 269 C. proc. civ.

Criticile supuse analizei sunt nefondate.

Potrivit principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces.

Prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Altfel spus, instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea prin cererile şi apărările formulate.

Dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care: "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar dacă în urma raţionamentului judiciar pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunţată câtă vreme analiza instanţei s-a circumscris apărărilor aşa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecăţii apelului.

Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 4.277.385 RON şi a dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective decurgând din angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate prepuşi ai autorităţii, cât şi în omologarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/12.01.2011, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, reţinând, în esenţă, că Statul, acţionând prin Curtea de Conturi, ca organ abilitat să exercite în numele său controlul activităţii Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a cunoscut producerea pagubei prin supraevaluarea imobilului ce face obiectul prezentei cauzei şi pe cel care răspunde de ea, cel mai târziu la data de 10 octombrie 2013, când Curtea de Conturi a emis decizia nr. 10, prin care a constatat neregulile privitoare la evaluarea imobilului ce face obiectul cauzei.

Criticile deduse judecăţii apelului au vizat aspecte ce ţin de interpretarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte momentul la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi cei responsabili de producerea acesteia, circumscris datei emiterii deciziei de despăgubire.

În considerarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, potrivit art. 479 din acelaşi act normativ, instanţa de apel a considerat că norma legală care reglementează momentul de la care curge termenul de prescripţie nu trebuie interpretată extensiv sau că la interpretarea acesteia prezintă relevanţă relaţiile de bună colaborare dintre instituţiile statului în condiţiile în care Ministerul Finanţelor nu avea pârghiile legale necesare pentru a verifica şi a stabili existenţa prejudiciului, iar plata propriu-zisă a sumelor din decizia emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu presupune că plătitorul cunoştea sau că ar fi trebuit să cunoască existenţa supraevaluării, cum în mod eronat a apreciat prima instanţă.

Totodată, a reţinut că până la momentul stabilirii existenţei supraevaluării, în urma reevaluării imobilului la data de 28.11.2019, adusă la cunostinţa Ministerului Finanţelor, prin adresa nr. x/18.02.2020, nu se putea considera de către Stat sau reprezentantul acestuia că a existat o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, cu atât mai mult cu cât decizia Curţii de Conturi a fost atacată în instanţă de persoana juridică ce a făcut obiectul controlului, iar sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, chiar executorie, nu stabileşte existenţa prejudiciului, nici câtimea acestuia, astfel că nu poate constitui momentul obiectiv de la care Statul ar fi putut cunoaşte aceste aspecte.

În consecinţă, apreciind că soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este nelegală, ţinând cont că reclamantul avea posibilitatea de a cunoaşte existenţa prejudiciului cel mai devreme în data de 10.08.2020, instanţa de apel a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a procedat la rejudecarea fondului raportului juridic ce a presupus verificarea întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepuşilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi expertul care a efectuat expertiza în anul 2009).

În acest sens, a reţinut existenţa faptelor ilicite deduse judecăţii concretizate în întocmirea în anul 2011 de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edicate pentru evaluare şi avizarea de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a raportului de evaluare care nu respectă standardele internaţionale de evaluare, aceştia din urmă în calitate de prepuşi ai pârâtei.

Cu privire la raportul între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi expertul, care a efectuat expertiza în anul 2009, a apreciat că acesta a fost de natură contractuală.

Totodată, procedând la analiza comparativă a celor două rapoarte de evaluare ataşate cererii de chemare în judecată (cel întocmit în anul 2011 de către expertul A. şi cel întocmit în anul 2019 de către S.C. M. S.R.L.), instanţa de apel a conchis că metoda comparaţiei directe, permisă de standardele internaţionale de evaluare, a fost realizată în mod greşit, prin utilizarea unor oferte de vânzare publicate în mediul online, preluate în mod aleatoriu, nu a unor comparabile care să reprezinte vânzări efective a unor bunuri similare, ce nu fac dovada existenţei prejudiciului cauzat prin supraevaluarea imobilului, respingând, astfel, acţiunea, ca neîntemeiată.

Aşadar, în fundamentarea soluţiei, instanţa de apel a procedat la analiza valenţei probatorii a înscrisurilor administrate de către reclamant, ce se circumscrie prevederilor art. 264 C. proc. civ., care conferă judecătorului dreptul de a aprecia asupra probatoriului administrat, operaţiune care se realizează ulterior închiderii dezbaterilor, în vederea determinării puterii probante şi valorii fiecărei probe în parte, precum şi a tuturor probelor împreună.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a criticat soluţia instanţei de apel relativ la modul de interpretare a probelor, fiind nemulţumit de maniera în care aceasta a statuat asupra cererii în pretenţii pe care a formulat-o împotriva intimate-pârâte, arătând că raportat la starea de fapt, probele administrate şi puterea lor doveditoare acţiunea formulată a fost în mod eronat respinsă.

Or, modul de apreciere a probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţei devolutive, reprezentând aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate şi excedează controlului judiciar ce poate fi realizat în recurs.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează posibilitatea casării unei hotărâri când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-reclamant a susţinut aplicarea greşită a prevederilor art. 1241 C. civ., însă în expunerea de motive a valorificat aceleaşi critici subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce priveşte modalitatea de evaluare şi interpretare a probatoriului de către instanţa de apel.

Înalta Curte subliniază că, pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca din modul în care este redactată hotărârea să nu se poată determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată ori ca instanţa să recurgă la textele de lege aplicabile speţei, dar fie să le încalce, în spiritul sau litera lor, fie să le aplice greşit (de ex: instanţa aplică o normă generală, nesocotind existenţa normei speciale, aplică o normă care nu este incidentă în speţă, dă o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt).

În toate situaţiile, însă, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material se verifică prin raportare la situaţia de fapt pe deplin stabilită de către instanţa de apel şi care nu mai poate fi schimbată în etapa procesuală a recursului, având în vedere caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care se exercită doar pentru motive de nelegalitate, nu de netemeinicie a hotărârii atacate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1938A din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1938A din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2023.