Jurisdictional competence for military service disputes: application of labor court jurisdiction under the Labor Code in absence of specific derogatory provisions in military status legislation.

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 05.01.2023, pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale să îi plătească acestuia contravaloarea diurnei şi facilitatea cu familia, aferentă perioadelor august 2010 – ianuarie 2011, august 2018 – ianuarie 2019, împreună cu dobânda legală penalizatoare, începând cu data scadenţei şi până la plata efectivă, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

În susţinerea cererii, reclamantul a arătat că este militar angajat, iar în perioadele august 2010 – ianuarie 2011 şi august 2018 – ianuarie 2019 a participat la misiuni internaţionale în Afganistan.

A precizat faptul că drepturile solicitate prin acţiunea ce face obiectul acestui dosar au fost prevăzute prin H.G. nr. 1086/2004, act adoptat în iulie 2004, încă de la respectivul moment fiind un act nepublic (nepublicat în Monitorul Oficial al României), iar ulterior în iulie 2008 a fost şi secretizat - secret de serviciu prin Hotărârea nr. 5/639/2008.

Drepturile prevăzute de H.G. nr. 1086/2004, constând în diurna în valută şi facilitatea cu familia reglementate de art. 1 şi art. 3 din H.G. nr. 1086/2004 nu i-au fost achitate întocmai şi nici nu i-au fost aduse la cunoştinţă prevederile şi conţinutul acestui act normativ.

A susţinut reclamantul că, în perioada misiunilor executate, organismul internaţional achită o alocaţie de subzistenţă din misiune (Mission Subsistance Allowances), a cărei valoare este determinată în baza cheltuielilor privind asigurarea cazării pe termen lung şi hrănirea aferente dislocării personalului în zona de misiune. România şi-a asumat reglementările ONU nu numai odată cu intrarea în NATO (martie 2004), ci cu mult anterior, respectiv la momentul aderării la ONU (1955) şi a adoptării Rezoluţiei de acceptare a aderării la ONU. Nu exista nicio reglementare de orice natură încheiată între statul român şi organismul internaţional, prin care acesta din urmă să se oblige la plata unor drepturi salariale acordate în temeiul unor acte normative interne ale statului român, asa cum este H.G. nr. 1086/2004. Procedura de achitare a acestei alocaţii este stabilită la nivelul Ministerului Apărării Naţionale.

În privinţa H.G. nr. 1086/2004 a arătat că emiterea acestui act normativ s-a făcut în temeiul art. 108 din Constituţie şi a art. 26 din Legea nr. 42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român.

Ulterior, Legea nr. 42/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 121/2011, H.G. nr. 1086/2004 a produs efecte juridice, iar nepublicarea în Monitorul Oficial s-a făcut în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (4) teza finală din Constituţie, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

H.G. nr. 1086/2004 produce efecte juridice chiar şi în lipsa nepublicării în Monitorul Oficial, această nepublicare fiind justificată de caracterul militar al acesteia, fiind însă obligatorie pentru instituţiile în cauză, respectiv pentru pârâţi.

Susţine reclamantul că pârâţii trebuiau să pună în aplicare aceste dispoziţii şi să-i achite acestuia la timp şi conform acesteia toate drepturile salariale cuvenite şi să i le şi aducă la cunoştinţă. Dreptul salarial cu denumirea juridică de "diurnă în valută" nu a fost achitat nici de statul român şi nici de organismele internaţionale sub egida cărora s-au desfăşurat misiunile. Oricum, obligaţia salarială "diurnă în valută" nu era o obligaţie a vreunui organism internaţional, acest drept salarial rămânând reglementat de acordurile/înţelegerile tehnice internaţionale, el fiind reglementat de o normă internă a statului român, respectiv de H.G. nr. 1086/2004. Diurna în valută (care nu include cheltuieli de hrană) şi facilitatea de l $/euro pentru legătură cu familia şi recreere sunt drepturi stabilite prin H.G. nr. 1086/2004 - art. 1 şi art. 3 - drepturi aplicabile personalului participant la misiunile prevăzute de art. 2 lit. a)-d) din Legea nr. 42/2004.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., prevederile H.G. nr. 1086/2004, ale Legii nr. 42/2004, ale Legii nr. 121/2011, ale O.G. nr. 13/2011, ale Codului administrativ, art. 1522, art. 1532 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 407/F/2023 din 19 aprilie 2023, Tribunalul Bistriţa Năsăud – secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Brăila.

La pronunţarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că prin Legea nr. 367/2022, în vigoare din data de 25 decembrie 2022, au fost abrogate prevederile Legii nr. 62/2011, republicată, reglementare specială ce prevedea competenţa tribunalului în soluţionarea conflictelor de muncă, precum şi că noua reglementare nu conţine nicio dispoziţie în materia competenţei de soluţionare a conflictelor individuale de muncă.

De asemenea, a reţinut că art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, cuprins în Titlul XII capitolul II nu prevede expres competenţa materială a tribunalului în judecarea conflictelor de muncă, statuând generic că aceasta revine instanţei stabilite de lege, în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul iar, potrivit art. 275 din Codul muncii, dispoziţiile Titlului XII se completează cu prevederile C. proc. civ.

Tribunalul a apreciat că prezentul litigiu este unul evaluabil în bani, astfel că, în conformitate cu art. 98 alin. (1) şi art. 99 alin. (2) C. proc. civ., constatând că niciuna dintre pretenţiile principale deduse judecăţii nu depăşeşte suma de 200.000 RON, valoare prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cererii ar reveni judecătoriei.

Sub aspect teritorial, tribunalul a apreciat că sunt incidente prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, reglementare specială prioritară în raport de dispoziţiile C. proc. civ., prin care se stabileşte că revine instanţei în a cărei circumscripţie teritorială reclamantul îşi are domiciliul competenţa de a soluţiona cauza, în speţă această instanţă fiind Judecătoria Brăila.

Învestită cu soluţionarea cauzei după declinare, Judecătoria Brăila, prin sentinţa civilă nr. 3884/2023 din 21 iulie 2023, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de instanţă din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Bistriţa-Năsăud, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, suspendând din oficiu judecata cauzei, a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a constatat că legea ce reglementa soluţionarea conflictelor de muncă era Legea nr. 62/2011 a dialogului social iar, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 367/2022, ce abrogă Legea nr. 62/2011, nu mai există dispoziţii exprese în materia competenţei de soluţionare a conflictelor individuale de muncă.

A mai reţinut că, deşi la data sesizării primei instanţe, dispoziţiile art. 269 din Codul muncii prevedeau că judecarea conflictelor de muncă revine instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii totuşi, prin modificarea ulterioară a acestui text de lege, s-a stabilit competenţa de soluţionare a conflictelor individuale şi colective de muncă, în primă instanţă, de tribunal.

Astfel, reţinând că nu există o lege specială în raport cu Codul muncii care să reglementeze soluţionarea conflictelor individuale de muncă, iar Codul muncii, prin modificările aduse la art. 269, stabileşte competenţa de soluţionare în primă instanţă a tribunalului, constatând intenţia legiuitorului de menţinere a prevederilor privind competenţa de soluţionare a acestora litigii, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Brăila.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.01.2023 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale să îi plătească contravaloarea diurnei şi facilitatea cu familia, aferentă perioadelor august 2010 – ianuarie 2011, august 2018 – ianuarie 2019, împreună cu dobânda legală penalizatoare, începând cu data scadenţei şi până la plata efectivă, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

În susţinerea cererii formulate reclamantul a arătat că acesta are calitatea de militar şi că, în perioadele august 2010 – ianuarie 2011 şi august 2018 – ianuarie 2019, a participat la misiuni internaţionale în Afganistan, nefiindu-i achitate diurna în valută şi facilitatea cu familia reglementate de art. 1 şi art. 3 din H.G. nr. 1086/2004, act normativ nepublic, adoptat în temeiul art. 108 din Constituţie şi art. 26 din Legea nr. 42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român.

Înalta Curte reţine că ambele instanţe aflate în conflict au conchis în mod corect asupra naturii juridice a drepturilor solicitate, în sensul că acestea reprezintă drepturi băneşti izvorâte din raporturi de muncă.

Cât priveşte statutul personalului care pretinde acordarea acestor drepturi, se are în vedere faptul că, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, "(1) Personalul Ministerului Apărării Naţionale este format din personal militar şi personal civil."

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare "Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege."

Personalul militar este format din corpul subofiţerilor, corpul maiştrilor militari şi corpul ofiţerilor, potrivit gradelor pe care le au, aşa cum rezultă din art. 2 din Legea nr. 80/1995.

Având în vedere că prin Legea nr. 80/1995 se reglementează statutul cadrelor militare, existând deci legislaţie specifică pentru această categorie de personal, şi reţinând existenţa unor raporturi de serviciu între părţi, Înalta Curte constată că prezentul litigiu priveşte raporturi de serviciu, specifice funcţionarilor publici cu statut special.

Cât priveşte calitatea de funcţionar public, se reţine că, deşi la art. 536 din Codul administrativ, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, există o serie de excepţii de la această regulă.

Astfel, art. 382 lit. h) din Codul administrativ statuează că prevederile prezentului titlu nu se aplică personalului militar.

Ca urmare, devin aplicabile prevederile art. 1 alin. (2) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, în conformitate cu care: "Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

Nu există vreo prevedere, în Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, care să reglementeze o jurisdicţie derogatorie sau un statut special, exclus de la aplicarea prevederilor Codului muncii, sub aspectul jurisdicţiei instanţelor de dreptul muncii.

Astfel, în cauză sunt incidente prevederile art. 278 din Codul muncii, potrivit cărora: "(1) Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile. (2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective."

Având în vedere abrogarea Legii nr. 62/2011, în data de 24 decembrie 2022, deci anterior introducerii pe rolul instanţei a prezentei acţiuni, devin aplicabile normele generale procesual civile ce reglementează competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, şi care se regăsesc în Titlul III, Capitolul I din C. proc. civ.

Astfel, prin art. 95 C. proc. civ. se prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile date prin lege în competenţa altor instanţe. Văzând că în enumerarea cauzelor ce intră în competenţa de soluţioanre a judecătoriei nu se regăsesc cererile având ca obiect drepturi băneşti izvorâte din raporturi de muncă, precum şi faptul că în cadrul tribunalelor există înfiinţate secţii/complete speciale care judecă cererile în materia conflictelor de muncă, Înalta Curte constată că revine tribunalului competenţa de soluţionare a cererii.

În acest sens sunt şi statuările obligatorii cuprinse în Decizia nr. 19/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a reţinut textual: "Atâta vreme cât nici Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nici Legea nr. 80/1995 nu cuprind prevederi speciale referitoare la competenţa instanţelor de a soluţiona litigii privind raportul de serviciu al personalului militar al Jandarmeriei Române, astfel cum este definit prin art. 23 din Legea nr. 550/2004, devin aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii, precum şi cele ale art. 1 lit. p) teza I din Legea nr. 62/2011, conform cărora conflict individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

Este adevărat că prin această decizie, Înalta Curte a fost învestită cu sesizarea de a statua căror secţii sau completuri specializate din cadrul tribunalelor le aparţine competenţa materială procesuală de soluţionare în primă instanţă a cauzelor având ca obiect obligarea instituţiilor publice din cadrul Jandarmeriei Române la plata unor drepturi salariale către personalul militar al acestora: celor specializate în materia conflictelor de muncă sau celor specializate în materia contenciosului administrativ, însă aceasta este aplicabilă mutatis mutandis şi prezentei cauze, ce priveşte tot o categorie de personal militar, funcţionar public cu statut special, încadrat pe funcţie, însă, la o altă instituţie subordonată Guvernului.

Având în vedere cele de mai sus, competenţa materială procesuală de soluţionare în primă instanţă a cauzelor având ca obiect obligarea instituţiilor publice din cadrul Ministerului Apărării Naţionale la plata unor drepturi băneşti către personalul militar al acestora aparţine secţiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de muncă din cadrul tribunalelor.

Sub aspect teritorial, prin art. 269 alin. (2) din Codul muncii se prevede în mod expres că litigiile de muncă se judecă de instanţa competentă în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Având în vedere că, în litigiile de muncă, ceea ce interesează în stabilirea competenţei teritoriale este locul unde reclamantul locuieşte efectiv, şi văzând că reprezentantul convenţional al reclamantului A. a precizat, în faţa tribunalului, în şedinţa din 05 aprilie 2023, că locuieşte şi munceşte în loc. Bistriţa, Înalta Curte urmează să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea completului specializat în materia conflictelor de muncă din cadrul secţiei civile a Tribunalului Bistriţa-Năsăud (în absenţa unei secţii specializate în materia conflictelor de muncă, în cadrul Tribunalului Bistriţa-Năsăud).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa Năsăud – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.