Contractual liability for defective asset valuation: Decree No. 167/1958 prescriptive period begins at work delivery, not Court of Auditors audit

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 2 iunie 2021 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu pe pârâta PFA A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 RON contravaloarea titlului de plată nr. x/24.08.2009 emis de ANRP în favoarea numitului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 739 din 1 noiembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bistriţa - Năsăud a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare.

A fost respinsă ca prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva pârâtei PFA A..

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 140/A din 29 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 739 din 1 noiembrie 2021 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

A obligat pe apelantă să plătească intimatei PFA A. suma de 4.770 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 140/A din 29 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator.

Prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării".

Pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului ANRP o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare.

Astfel, la măsura I - 3.3 din Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea dispune că "Plăţile aferente rapoartelor de evaluare neîntocmite în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, a căror refacere a necesitat noi cheltuieli, reprezintă prejudiciu în bugetul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru care se vor lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale şi clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor respective"

Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, iniţial, 30.04.2013, pentru ca ulterior, din cauza dificultăţilor întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape. Astfel, ultima dată termenul a fost modificat prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018 (depusă la dosar), fiind prelungit până la data de 28.06.2019.

Potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, "Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii si a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracţiune si se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda".

În condiţiile date, ANRP este obligată să se conformeze dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie si autoritatea deciziilor Curţii.

Având în vedere aspectele prezentate rezultă, fără echivoc, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când ANRP a luat la cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta PFA A. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

Cu toate acestea, instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat actul de control al Curţii de Conturi nu poate marca începutul termenului de prescripţie extinctivă al acţiunii în recuperarea pagubei constatate în urma acestui control, după cum nu poate reprezenta nici un caz de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă.

Instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal, a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 4.770 RON, invocând dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de judecată are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi complexitatea cauzei. Arată că dispoziţiile articolului precizat nu intră în contradicţie cu cele ale Legii nr. 51/1995 întrucât instanţa de judecată nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client.

Solicită reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată în apel, arătând că suma depăşeşte limita unui cuantum rezonabil raportat la complexitatea cererii.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului (motivat de faptul că prin cererea de recurs recurenta a solicitat casarea deciziei şi reţinerea spre rejudecare, soluţie ce nu ar putea fi dispusă de Înalta Curte), iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepţia nu poate fi primită, având în vedere considerentul enunţat în susţinerea acesteia, ce nu este apt a atrage inadmisibilitatea căii de atac. Faptul că prin cererea de recurs recurenta a solicitat casarea deciziei şi reţinerea cauzei spre rejudecare, soluţie ce nu ar putea fi dispusă de instanţa supremă, nu determină inadmisibilitatea recursului.

În ceea ce priveşte recursul, deşi invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau greşit aplicate.

Din lecturarea cererii de recurs se poate deduce că recurenta are în vedere aplicarea greşită a normelor aplicabile în speţă în materia prescripţiei extinctive, respectiv a Decretului nr. 167/1958, referitor la momentul de la care curge prescripţia în cauză, prin raportare la data Deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013 prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului, recurenta-reclamantă apreciind că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta PFA A. în dosarul de despăgubire.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este întemeiată pe dispoziţiile legale privind răspunderea civilă contractuală a pârâtei PFA A., răspundere antrenată pentru întocmirea raportului de evaluare din 26 iunie 2008 cu nerespectarea standardelor de calitate prevăzute în contractul de prestări servicii nr. x/2007, reclamanta apreciind că a fost prejudiciată cu suma de 500.000 RON.

Validând soluţia pronunţată de prima instanţă, curtea de apel a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la momentul depunerii de către pârâtă a raportului de evaluare în anul 2008, raport ce a fost valorificat de reclamantă prin emiterea titlului de plată nr. x/24.08.2009, astfel că, prin raportare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul tribunalului, respectiv 2 iunie 2021, în cauză a fost împlinit termenul de prescripţie extinctivă.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu ar putea fi reţinut ca punct de debut al cursului prescripţiei data emiterii Deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013. Instituţia Curţii de Conturi exercită o funcţie de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public conform art. 1 din Legea nr. 94/1992, constatând încălcări ale normelor legale, iar faptul că prin raportul întocmit Curtea a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de a recupera prejudiciul în legătură cu contractul părţilor, în considerarea prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, nu prezintă importanţă pentru determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie ce vizează raportul juridic dintre cele două părţi contractante.

Această concluzie este în concordanţă cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului."

Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator şi angajat), dar raţionamentul şi argumentele reţinute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis şi altor tipuri de raporturi juridice, având în vedere şi considerentele Deciziei nr. 39/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curţii de Apel Constanţa ca inadmisibilă, apreciindu-se că dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate şi cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuţie, nefiind necesar să se pronunţe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice şi aceeaşi soluţie.

Prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii s-a statuat că raportul de control al Curţii de Conturi, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuşi izvor al creanţei, astfel încât acţiunea de control a Curţii de Conturi nu influenţează în nici un fel momentul de debut al termenului de prescripţie.

Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în privinţa căreia art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă stabileşte că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, răspunderea contractuală presupune îndeplinirea întocmai şi la termen a unei obligaţii asumate prin contract. Art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte în mod clar că în acest caz prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Îndeplinirea obligaţiei asumate în mod necorespunzător, cum este cazul în speţă, presupune că de la împlinirea termenului de trei ani de la predarea lucrării se naşte dreptul la acţiunea în atragerea răspunderii contractuale şi implicit curge termenul de prescripţie, iar nu de la emiterea unui act de control ulterior (Decizia nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi).

Or, data predării lucrării - data depunerii raportului de evaluare a fost 26 iunie 2008, astfel încât, având în vedere temeiul pretenţiilor deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente în cauză, în mod corect a reţinut instanţa de apel că termenul de prescripţie era împlinit la data depunerii cererii de chemare în judecată – 2 iunie 2021.

Decizia Curţii de Conturi nu poate da dreptul curgerii unui alt termen de prescripţie sau modificării momentului la care obligaţia asumată trebuia îndeplinită în mod corespunzător, nefiind aplicabile, aşa cum s-a arătat anterior, regulile mai largi ale prescripţiei în materia răspunderii civile delictuale, ci cele ale răspunderii contractuale.

O ultimă critică inserată în finalul cererii de recurs vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în apel, reproşându-se instanţei de apel faptul că nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ce dispune că "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei."

Înalta Curte reaminteşte că, prin Decizia nr. 3/2020, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, s-a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate, astfel încât nu poate fi examinat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea recursului formulat sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 140/A din 29 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2023.