Civil liability for defective medical product: inapplicability of product liability statute to tortious act of providing incorrect prescriptions

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2019, reclamanta A., prin reprezentanţii săi legali B. şi C., le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună: obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 205.000 RON cu titlu de despăgubire, defalcată după cum urmează: suma de 4.978 RON reprezentând daune materiale şi suma de 200.022 RON, reprezentând daune morale, în vederea reparării prejudiciului suferit de minora A. şi de familia acesteia, ca urmare a neglijentei concurente a celor două societăţi pârâte; obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 649 din 19 februarie 2021, Tribunalul Prahova a dispus următoarele: a admis excepţia inadmisibilităţii, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., prin reprezentanţii săi legali B., C., în contradictoriu cu pârâţii S.C. D. S.R.L., şi S.C. E. S.R.L., ca inadmisibilă; a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect; a obligat reclamanta să plătească câte 2000 RON către fiecare pârâtă, cheltuieli de judecată; a obligat pârâta-reclamanta în cererea de chemare în judecată să plătească pârâtei-chemate în garanţie S.C. D. S.R.L. suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 2051 din 29 iunie 2022, Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă a admis apelul principal declarat de reclamanţii B. şi C., ambii în calitate de reprezentanţi legali ai minorei A., împotriva sentinţei civile nr. 649/19 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., a anulat în parte sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare, a fixat termen de judecată la data de 19.05.2022; a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâta S.C. E. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 649/19 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L..

Prin decizia nr. 2051 din 29 iunie 2022, Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă a dispus următoarele: în fond, în rejudecare, după anularea sentinţei civile nr. 649/19.02.2021, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B. şi C., ambii în calitate de reprezentanţi legali ai minorei A., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L.; a obligat pârâta să plătească reclamantei minore B. suma de 100.000 RON, reprezentând daune morale, şi suma de 2079 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâta să plătească aceleiaşi reclamante suma de 3246,58 RON, reprezentând taxa timbru aferentă fondului şi apelului; a luat act că reclamanta a înţeles să solicite cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător, pe cale separată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 2051 din 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia I civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la data de 19 decembrie 2022, sub nr. x/2019, fiind repartizat aleatoriu completului de judecată nr. 9.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat drept motive de casare motivele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţinut că există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că pe de o parte instanţa a reţinut că acţiunea este întemeiată, iar pe de altă parte că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa.

A mai susţinut că există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Hotărârea nu este temeinic motivată şi argumentată din punct de vedere legal, aceasta însemnând, în opinia recurentei-pârâte, că este superficială şi se bazează pe aprecieri şi interpretări proprii ale instanţei, iar nu pe argumente juridice temeinice.

Hotărârea atacată nu răspunde cerinţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele legale, iar nu interpretările personale ce au fost avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei, precum şi pentru ca instanţa superioară să poată aprecia legalitatea şi temeinicia hotărârii şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia.

În concluzie, recurenta-pârâtă a apreciat că motivarea instanţei de apel nu este una convingătoare, iar în această situaţie este imposibil de exercitat controlul judiciar, ceea ce atrage casarea deciziei recurate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept materiale.

Astfel, partea a indicat dispoziţiile art. 1349 alin. (4) C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa de apel a adus o argumentare care se depărtează de sensul şi voinţa juridică pe care partea reclamantă a înţeles să o atribuie pretenţiei deduse judecăţii, fără a pune în discuţie prevederile acestui articol, prin care se reglementează că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială, în cauză fiind incidente prevederile Legii nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, care a fost invocată de pârâtă, aşa cum rezultă in încheierea de şedinţă din 19 mai 2022.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că, deşi invocate în considerentele deciziei atacate, dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. nu au fost avute în vedere de instanţă nici cu ocazia dezbaterilor şi nici la pronunţare, deşi avea obligaţia să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, inclusiv cele care ţineau de calificarea în drept a pretenţiilor reclamantei ori să le pună în discuţia contradictorie a părţilor. Instanţa de apel avea obligaţia să verifice situaţia de fapt potrivit actelor de la dosarul cauzei şi să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, astfel încât hotărârea să fie temeinică şi legal motivată.

Recurenta-pârâtă a precizat faptul că dosarul a fost repartizat aleatoriu în apel, Completului C15A Civ. compus din domenii judecători F. şi doamna judecător G.: Domnul judecător F. a formulat cerere de abţinere, având în vedere că a pronunţat în fond sentinţa atacată cu apel, fiind înlocuit cu doamna judecător H., preşedinte al completului de judecată devenind doamna judecător G..

Deşi nu a formulat cerere de recuzare, recurenta-pârâtă are la acest moment rezerve în ce priveşte imparţialitatea şi independenţa de care a dat dovadă completul.

S-a mai apreciat că apelul nu trebuia admis, ci trebuia respins ca nefondat.

Instanţa de apel s-a pronunţat plus petita, în sensul că a adus o argumentare care se depărtează de la sensul şi voinţa juridică pe care partea reclamantă a înţeles să o atribuie pretenţiei deduse judecăţii.

Astfel, a încercat să stabilească daca între părţile din apelul principal au existat raporturi juridice şi care era natura acestora, pentru a motiva cumva admiterea apelului, şi astfel, conform propriei interpretări, a concluzionat că "atât timp cât între reclamanţi şi pârâta S.C. D. S.R.L. nu au existat raporturi juridice contractuale, rezultă că, în mod eronat, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi faţă de această pârâtă, căci creditorii nu aveau la îndemână decât acţiunea în atragerea răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului în raport cu această parte".

Or, hotărând "plus petita", instanţa de apel a anulat în parte hotărârea apelată, apreciind că dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ. nu erau incidente în speţa pendinte decât faţă de pârâta S.C. E. S.R.L., iar judecătorul fondului ar fi trebuit să analizeze pretenţiile concrete deduse judecăţii pe tărâmul răspunderii civile delictuale faţă de cealaltă pârâta S.C. D. S.R.L..

Instanţa de apel nu a motivat în drept şi în fapt această decizie, iar recurenta-pârâtă o apreciază ca fiind nelegală şi în totală contradicţie cu constatarea Tribunalului Prahova, din sentinţa civilă nr. 649 din 19.02.2021, prin care s-a stabilit că între reclamantă şi pârâta S.C. E. S.R.L. s-a încheiat un contract de antrepriză, iar între pârâta S.C. E. S.R.L. şi pârâta S.C. D. S.R.L. un contract de subantrepriză de lucrări.

Rezulta aşadar că între reclamanţi şi pârâta S.C. E. S.R.L., au existat raporturi juridice contractuale, motiv pentru care s-a şi respins, ca inadmisibilă, acţiunea faţă de această pârâtă, creditorul neputând alege între cele doua forme ale răspunderii civile, faţă de caracterul subsidiar al răspunderii civile delictuale.

În acest context, chiar instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate că dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., stipulează că dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale, pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile, reţinând şi tribunalul în acest context că "Textul citat consacră caracterul subsidiar al răspunderii civile delictuale, în raport cu răspunderea contractuală. Astfel creditorul, pentru a obţine repararea prejudiciului, nu poate alege între cele două răspunderi civile, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege".

Având în vedere faptul că este vorba de două contracte distincte (contractul de antrepriză şi contractual de subantrepriză), se creează în consecinţă şi două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre client şi antreprenor, respectiv raportul de subantrepriză dintre antreprenor şi subantreprenor.

Aceasta interpretare logico-juridică a instanţei de fond a Tribunalului Prahova, a fost însuşită şi de către reclamanţi, care ulterior comunicării sentinţei civile nr. 649 din 19.02.2021, concomitent cu declararea apelului împotriva acesteia, au promovat şi o nouă acţiune având ca obiect "răspunderea civilă contractuala", ce face obiectul dosarului nr. x/2021 ce se află în cercetare judecătorească la instanţa Tribunalului Prahova, având aceiaşi reclamanţi şi aceiaşi pârâţi ca prezentul dosar iniţial a fond. Practic recurenta-pârâtă urmează a fi trasă la răspundere de două ori, prima dată în prezentul dosar în mod greşit pentru răspundere civilă delictuală, şi a doua oară în celălalt dosar pentru răspundere civilă contractuală. Mai apreciază recurenta-pârâtă că temeiul juridic al noii acţiuni promovate este stabilit greşit.

Un alt motiv de recurs este acela că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de drept şi de fapt pe care se întemeiază, ci cuprinde motive care sunt contradictorii, nefiind respectată obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., care au în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În acest sens, cu titlu de exemplu, recurenta-pârâtă a indicat faptul că toate probele propuse în apărare la termenul din 19.05.2022 şi menţionate în încheierea de şedinţa de la acea dată au fost respinse fără o motivare pertinentă, instanţa rezumându-se a menţiona că probele nu sunt utile şi pertinente soluţionării cauzei, deşi unele dintre probe, ca de exemplu expertizarea lentilei de ochelar, nu a fost efectuată niciodată şi nu exista nicio probă din care să rezulte că într-adevăr dioptriile erau greşite. Or, pronunţarea instanţei de apel s-a bazat numai pe susţinerile reclamanţilor, nesusţinute de nicio probă ştiinţifică.

O altă critică adusă hotărârii recurate se referă la faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii sau neconforme cu realitatea. În acest sens, indică cu titlu de exemplu susţinerea din considerentele deciziei atacate, consemnate la fila nr. x: "Curtea observă că, după data de 21.06.2018, când a fost depistată eroarea de execuţie a lentilelor, dioptriile minorei au avut o evoluţie normală": Această observaţie nu corespunde cu realitatea şi cu cele prezentate de recurenta-pârâtă în concluziile scrise depuse, în sensul că, în intervalul 21.06.2018, la vârsta minorei de 8 ani şi 10 luni, şi data de 20.06.2019, la vârsta minorei de 9 ani şi 10 luni, în urma consultului medical efectuat în Belgia de acelaşi medic care a consultat-o şi la data de 21.06.2018, minora a fost diagnosticată cu miopie medie progresivă la ambii ochi, având la OD-3,25 şi la OS-3,25, faţă de -2,50 la ochiul drept şi -2,25 la ochiul stâng, deci o creştere în continuare a miopiei, şi nu o evoluţie normală, cum susţine instanţa de apel, pentru a o putea incrimina şi culpabiliza pe pârâtă.

De asemene, în opinia recurentei-pârâte sunt nelegale şi susţinerile prezentate la fila nr. x în considerentele deciziei atacate, prin care sunt înlăturate total nemotivat apărările formulate de pârâtă, instanţa de apel consemnând în mod neîntemeiat şi nedocumentat faptul că "Tot în acelaşi context al apărărilor formulate, pârâta a susţinut o neconcordanţă în timp a valorilor dioptriilor, însă Curtea apreciază că aceste afirmaţii nu sunt susţinute de niciun mijloc de probă, dimpotrivă evoluţia în timp a dioptriilor este redată extrem de clar în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală, aşa cum am reţinut în paragrafele de mai sus (argumentaţia nemaifiind reluată în cadrul analizei acestei apărări, pentru acurateţea prezentei decizii) astfel încât acestea rămân la stadiul de pure alegaţii".

Rezulta din aceste susţineri că instanţa de apel nu a studiat toate înscrisurile aflate la dosar, deşi a reţinut cauza spre rejudecarea fondului, ci şi-a bazat hotărârea numai pe concluziile raportului de expertiză medico-legală.

Dacă instanţa de apel ar fi studiat toate înscrisurile depuse la dosar sau dacă ar fi acordat un minimum de atenţie şi concluziilor scrise formulate de pârâtă, nu ar fi reţinut aceste aspecte nereale în hotărârea atacată. Astfel, instanţa ar fi constatat că evoluţia miopiei minorei trebuie raportată la următoarele date şi împrejurări care rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv: la data de 21.06.2018,1a vârsta de 8 ani şi 10 luni, în urma consultului efectuat în Belgia, s-au identificat următoarele valori ale miopiei, respectiv la OD de la -0,75 la -2,50, iar la OS de la -0,5 la -2,25; la data de 16.08.2018, 1a vârsta de 9 ani, în urma consultului medical de la Bucureşti, minora a fost diagnosticată cu miopie progresivă, având la OD -1,50 iar la OS- 1,50; la data de 20.06.2019, 1a vârsta minorei de 9 ani şi 10 luni, în urma consultului medical efectuat în Belgia, de acelaşi medic care a consultat-o şi la data de 21.06.2018 la vârsta de 8 ani şi 10 luni, minora a fost diagnosticată cu miopie medie progresivă la ambii ochi, având la OD -3,25 şi la OS-3,25.

În contextul acestor date şi valori ale miopiei stabilite, deşi a fost dispusă şi efectuată în cauza o expertiză medico-legala, totuşi în raport nu s-a precizat: 1. cauza înregistrării unor valori ale miopiei atât de diferite între consultul medical din Belgia la 21.06.2018 la vârsta de 8 ani şi 10 luni şi consultul medical din Bucureşti, la 16.08.2018, după un interval de numai doua luni; 2. cauza pentru care în intervalul 18.08.2018 - consult Bucureşti şi data de 20.06.2019 - consultul din Belgia, miopia minorei a crescut cu 1,75 dioptrii, în contextul în care încetase să mai poarte ochelarii presupuşi neconformi încă din 19.07.2018, când se precizează faptul că s-ar fi descoperit că una dintre lentilele de la ochelarii purtaţi, respectiv cea de la ochiul stâng, ar fi avut dioptriile mai mari.

În acest context, recurenta-pârâtă apreciază că în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală nu există nicio fundamentare ştiinţifică din care să rezulte concluziile prezentate în cuprinsul acestuia potrivit cărora: "purtarea unor ochelari cu dioptrii neconforme la un ochi determină "accelerarea progresiei miopiei la ambii ochi", dar se menţionează totuşi faptul că cea mai frecventă cauză de apariţie a miopiei este predispoziţia genetică precum şi antecedentele heredo-colaterale, în cazul minorei reclamante A., fiind cunoscute cu acest diagnostic strabunica maternă, bunica maternă şi sora minorei, ce indică predispoziţia acesteia la a dezvolta miopie" (Capitolul vechiul Concluzii, punctul 3, fila x din Raport).

O alta critică de nelegalitate vizează faptul că au fost înlăturate total nemotivat apărările formulate de pârâtă, instanţa consemnând în mod neîntemeiat şi nedocumentat, faptul că "Nu în ultimul rând, pârâta a susţinut că ar exista culpa părinţilor minorei care ar fi putut sesiza cu ochiul liber execuţia greşită a lentilelor şi că vreme de 7 luni de zile nu au dus copilul la un control oftalmologic, deşi acesta acuza dureri de cap, ameţeli. Curtea, însă, nu poate primi aceste susţineri, întrucât, dincolo de faptul ca părinţii minorei erau familiarizaţi cu problema miopiei, având cazuri în familie, nu aveau pregătirea de specialitate pentru a sesiza o eroare de execuţie a lentilelor ochelarilor." Sor, aceste susţineri ale instanţei sunt neîntemeiate şi sunt menite numai să îi apere pe reclamanţi şi să o culpabilizeze pe pârâtă, deşi aceasta din urmă nu a făcut niciodată vreo afirmaţie în apărarea sa referitoare la faptul că părinţii minorei trebuiau să sesizeze eventuala eroare de execuţie a lentilelor ochelarilor.

În dovedirea acestei afirmaţii, recurenta-pârâtă a redat apărările pe care le-a făcut în dovedirea nevinovăţiei sale.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că, faptul că părinţii au aşteptat 7 luni ca să duca copilul în Belgia la un control oftalmologie, este de natură a duce la concluzia că producerea de vătămări psihice sau de sănătate, dacă acestea au existat, aparţin exclusiv culpei părinţilor şi în nici un caz nu pot fi imputate pârâtei, aşa după cum rezultă şi din punctul IV.4 al raportului de expertiză medico-legală care precizează că "Durerea resimţită în spatele şi în jurul ochilor (asemănătoare cu cefaleea frontal), vederea blurată persistând mai mult de 2 săptămâni (perioada de acomodare), vertijul şi oboseala oculară sunt semnale de alarma care trebuia să atragă atenţia părinţilor, esenţial fiind ca aceştia să se asigure că lentilele au dioptriile corecte, de aici necesitatea unor controale oftalmologice şi de optică medicală periodice (de control pentru monitorizarea evoluţiei miopiei), dar şi oricând apar semne şi/sau simptome proprii şi/sau asociate disconfortului vizual".

Mai mult decât atât, în cazul în care aceste situaţii de familie s-au produs, ele diferă în funcţie de elementele ce ţin de statutul personal şi moral al fiecărui vătămat în drepturi.

În prezenta cauză, aspectele relatate de reclamantă nu sunt de natură să probeze efectiv existenţa unor repercusiuni neplăcute cu impact asupra reclamantei de o asemenea gravitate cum este invocată, repercusiuni datorate unei eventuale culpe a pârâtelor, care să justifice acordarea unei despăgubiri morale aşa cum a fost solicitată, cu atât mai mult cu cât, dacă această susţinere, conform căreia ochelarii ar fi fost greşit făcuţi de pârâte, având o dioptrie de 10(zece)ori mai mare la ochiul stâng ar fi reală, minora nu ar fi fost lăsată de părinţi să poarte acei ochelari o perioadă de peste 7 luni. Această susţinere se bazează şi pe concluziile raportului de expertiză medico-legală, care la pagina 21, pct. 2, alin. (2), precizează că, "La inspecţia vizuală a minorei cu ochelarul presupus defect pus, lentila cu dioptrie mai mare micşorează mai mult ochiul (cu cat dioptria este mai mare, cu atât ochiul respectiv pare mai mic), lucru care putea fi observat imediat la inspecţia vizuală a ochilor cu ochelarul pus, şi apoi fără ochelar, cu atât mai mult cu cât părinţii minorei apelante-reclamante, sunt familiarizaţi cu astfel de proceduri, cealaltă soră fiind la rândul său purtătoare de ochelari de vedere pentru miopie, având o puternică miopie".

Recurenta-pârâtă a apreciat că nu orice suferinţă justifică acordarea unei indemnizaţii, ci numai suferinţele importante, grave, datorate vinovăţiei exclusive a persoanei care a contribuit la această suferinţă, tocmai pentru a conserva instituţia răspunderii civile, menţinând-o astfel în nişte limite rezonabile.

De exemplu, se arată prin cererea de chemare în judecată, că prejudiciul familiei s-a materializat în neînţelegeri apărute în cadrul familiei, starea de tensiune din familie, discuţiile contradictorii şi negative dintre părinţi au dus la o permanentizare a traumei minorei, faptul că părinţii se învinovăţeau reciproc, faptul că au extins problema lor personală la dezbaterea ei cu alte persoane, fără însă ca aceştia să procedeze la o examinare medicală de specialitate a minorei, sunt doar dovezi ale propriei vinovăţii a părinţilor, întrucât ce părinte poate sta timp de 7 luni cu un minor care acuză grave stări de sănătate şi disconfort aşa cum pretind că descria minora, încercând să găsească rezolvări la persoane necalificate medical sau pur şi simplu provocând certuri şi scandaluri în care se învinovăţeau reciproc că micuţei îi este rău, dar nu mergeau cu aceasta la un control oftalmologic sau cel puţin la unitatea unde a comandat şi de unde a ridicat ochelarii primiţi şi presupus purtaţi de minoră.

S-a mai apreciat de către recurenta-pârâtă că starea de presupus disconfort psihic prin care se încearcă să se motiveze solicitarea daunelor morale se datorează stării de incertitudine, ca urmare a neîndeplinirii de către reprezentanta apelantei-reclamantă a prerogativelor de mamă care să pună copilul înaintea trăirilor personale şi a consultării rudelor şi prietenilor, decât să rezolve mult mai simplu problema fiicei sale printr-un consult de specialitate la un cabinet oftalmologic sau prin a se adresa imediat şi direct clinicii la care comandase şi de unde ridicase ochelarii.

Or, toate aceste suferinţe invocate fie nu au fost şi nu sunt reale, fie nu sunt dovedite, fie nu constituie o consecinţă a presupuselor fapte ilicite.

De exemplu, chiar reclamanta se contrazice singură atunci când, pe de-o parte acuză în mod neadevărat pârâta că ar fi fost amendată, în realitate nu face nici o dovada concretă a acestui fapt.

Adevărul este că pârâta nu a primit nicio amenda de la nici o instituţie, susţinerile reclamantei fiind vădit nereale, aceasta prin afirmaţii neadevărate încercând să inducă în eroare instanţa cu bună ştiinţă.

Minora nu a fost consultată în cadrul unităţii pârâtei E. S.R.L., iar răspunsurile contradictorii la întrebările nr. 3 şi 4 din interogatoriu ale celor doi părinţi relevă, de asemenea, o lipsă de consecvenţă în ceea ce priveşte împrejurările pe care le-au expus în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În continuare, recurenta-pârâtă expune răspunsurile date de părinţii minorei cu ocazia administrării probei cu interogatoriu, precum şi depoziţia martorei I. audiată în cauză.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că, în ceea ce priveşte afirmaţiile din cererea de chemare în judecată, privind vătămarea sănătăţii, reclamanta se află în eroare atunci când solicită acordarea de daune morale, apreciind că, cel mult, într-o asemenea situaţie, dacă vătămarea este dovedită prin decizia instanţei, se pot acoperi cheltuielile materiale pentru îngrijirile medicale, în raport de gradul de vinovăţie.

Această reparaţie se poate acorda, desigur, doar în măsura în care sunt întrunite şi celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Având în vedere că doua din cele patru condiţii esenţiale ale instituţiei răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicita şi prejudiciul, nu sunt întrunite, se impunea respingerea acesteia ca neîntemeiate, iar nu acordarea unor daune morale într-un cuantum exagerat şi nejustificat de mare, având în vedere că nu o eventuală acţiune culpabilă a pârâtei a produs miopia minorei. În cel mai rău caz, dacă această culpă este dovedită, poate duce temporar la o agravare a miopiei.

Se solicită ca, în temeiul art. 190 C. proc. civ., să i se aplice reclamantei o amendă judiciară, pentru folosirea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 12 C. proc. civ. şi art. 14 C. civ., având în vedere că pârâta S.C. D. S.R.L. nu a fost amendată de vreuna dintre instituţiile la care partea adversă a făcut referire.

În consecinţă, faţă de cele arătate, recurenta-pârâtă a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, mai mult chiar existând dubii serioase cu privire la susţinerile şi menţiunile reclamantei, care nu sunt susţinute de nici o probă din cele depuse şi administrate, operând principiul "in dubio pro reo", conform căruia orice dubiu profită făptuitorului, iar îndoiala profită persoanei acuzate, principiu de care instanţa de control judiciar trebuia să ţină seama şi să respingă în tot cererea de chemare în judecată.

De asemenea, instanţa de control judiciar ar fi trebuit să constată că, în temeiul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 240/2004 - republicată, privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, producătorul este exonerat de răspundere, dacă dovedeşte că nu el este cel care a pus produsul în circulaţie.

În temeiul dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 240/2004 - republicată, răspunderea producătorului poate fi limitată sau înlăturată de instanţa competentă, în cazul în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât şi de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta este ţinută să răspundă.

Or, instanţa de apel nu a ţinut cont de niciunul dintre aceste motive, pronunţând astfel o hotărâre nelegală, nesusţinută de un probatoriu solid, dând satisfacţie reclamanţilor, cărora le-a admis toate susţinerile, chiar daca nu au fost susţinute de probe, şi le-a acordat drept despăgubiri o sumă destul de consistentă raportat chiar la eventualele traume suferite deşi nedovedite, în valoare de 100.000 RON, sumă în măsură să ducă la o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, aşa cum este prevăzută de dispoziţiile art. 1345 C. civ.

Pentru determinarea existenţei prejudiciului şi a cuantumului acestuia era necesară dovedirea producerii unor suferinţe fizice importante raportat la daunele morale solicitate, precum şi a impactului concret asupra reclamantei, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii recurentei, însă acestea nu au fost dovedite, chiar depoziţiile martorilor propuşi şi audiaţi în cauză fiind neconcludente şi contradictorii cu aspectele relatate de reclamanţi prin acţiune şi chiar cu răspunsurile acestora la interogatoriile aplicate.

Pentru motivele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel. Cu cheltuieli de judecată, constând în onorarii avocat şi taxa judiciară de timbru, conform înscrisurilor depuse la dosar.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 483-502 C. proc. civ.

În probaţiune s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, pe aspectul temeiniciei şi legalităţii motivelor invocate, precum şi a celorlalte probe solicitate prin nota de probatorii şi obiecţiunile formulate la raportul de expertiza medico-legala înaintate la instanţa de fond şi de apel şi care au fost respinse.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţia nulităţii acestuia, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A solicitat, în prealabil, cenzurarea afirmaţiilor vădit tendenţioase şi denigratoare la adresa instanţei care a soluţionat apelul, afirmaţii emise de recurenta-pârâtă. Ceea ce a omis însă cu rea-credinţă a învedera partea adversă este faptul ca domnul judecător care a soluţionat în fond cauza şi care s-a abţinut de la judecarea apelului este cel care a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, astfel că reclamanta ar fi fost cea care ar fi trebuit să aibă dubii cu privire la imparţialitatea şi independenţa completului, nicidecum recurenta-pârâtă. Or, reclamanta nu a înţeles să întreprindă nicio măsură procedurală (cerere recuzare, cerere strămutare) de natură a contesta sau infirma onestitatea oricărui judecător din cadrul instanţei de apel.

În ceea ce priveşte pretinsul abuz de drept săvârşit de reclamantă şi reprezentanţii săi legali, se solicită a se observa că recurenta-pârâtă este cea care dă dovadă de rea-credinţă prin afirmaţiile vădit calomnioase şi defăimătoare la adresa instanţei de apel cu scopul vădit de a induce în eroare instanţa de recurs şi de a atrage atenţia acesteia de la situaţia reală.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, s-a susţinut că a fost invocată această excepţie motivat de faptul că s-a eludat un grad de jurisdicţie, întrucât recurenta nu a înţeles să conteste decizia nr. 534/23.02.2022 prin care s-a anulat în parte sentinţa nr. 649/19.02.2021 pronunţată de Tribunalul Prahova şi s-a reţinut cauza spre rejudecare. Or, această hotărâre, nefiind niciodată recurată, a dobândit autoritate de lucru judecat şi nu mai poate face obiectul cenzurii.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, s-a susţinut faptul că motivele de casare nu au fost indicate în concret. Astfel, fiind vorba de o cale extraordinară de atac, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, cât şi dezvoltarea lor.

Or, criticile expuse sunt critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate într-o cale nedevolutivă de atac, modalitatea de interpretare a probatoriului fiind o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei, ce au făcut de altfel obiectul cenzurii instanţei de apel.

În ceea ce priveşte fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, motivat de faptul că nemulţumirile expuse de recurentă nu reprezintă motive de nelegalitate ci de netemeinicie a hotărârii recurate.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepţiilor invocate de partea adversă prin întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Examinând cu prioritate criticile ce pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ce priveşte nerespectarea regulilor de procedură, se constată că susţinerile recurentei care privesc dubiile sale cu privire la imparţialitatea şi independenţa completului de judecată nu pot fi primite pentru prima dată în recurs faţă de dispoziţiile art. 44 C. proc. civ.

În acest context, partea care considera că există motive de recuzare era ţinută a formula o cerere în acest sens înainte de începerea oricărei dezbateri sau de îndată ce motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte.

De aceea, văzând şi prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., un motiv de recurs întemeiat pe pct. 1 din alin. (1) al textului nu poate fi primit, faţă de neinvocarea cazului de recuzare în faţa instanţei de apel în termenul legal.

Cel de al doilea motiv de critică dezvoltat priveşte în realitate decizia intermediară nr. 534 din 23 februarie 2022, prin care Curtea de Apel Ploieşti a anulat în parte sentinţa primei instanţe şi a dispus rejudecarea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta-recurentă de astăzi, reţinând, în esenţă, că în acţiunea pendinte, ce se fundamentează pe regulile răspunderii pentru fapta ilicită, pârâta recurentă stă în judecată, faţă de aceasta acţiunea nefiind inadmisibilă.

Deşi cererea de recurs nu priveşte expres această hotărâre, ce putea fi atacată cu recurs odată cu decizia dată în rejudecare, contrar susţinerilor formulate în apărare de intimata reclamantă, Înalta Curte apreciază că aceste motive de recurs nu sunt inadmisibile, urmând a fi examinate, având în vedere că intenţia de a critica decizia intermediară rezultă fără echivoc din modul de formulare a motivelor recursului.

Chiar şi în aceste condiţii, criticile nu sunt întemeiate, deoarece motivul pentru care Curtea de Apel a apreciat că excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată în privinţa societăţii recurente pârâte nu este acela ca aceasta din urmă nu a invocat excepţia inadmisibilităţii; în consecinţă, nu este relevant a examina dacă s-a considerat că pârâta D. şi-a însuşit excepţia inadmisibilităţii invocată de cealaltă pârâtă sau nu.

Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut că faţă de această din urmă pârâtă acţiunea nu este inadmisibilă având în vedere natura raporturilor juridice dintre reclamantă şi pârâtă, iar această constatare s-a realizat în limitele criticilor dezvoltate de reclamantă prin cererea sa de apel şi este apreciată ca fiind legală, din perspectiva reglementării contractului de antrepriză.

Prin urmare, chiar considerând că pârâta D. S.R.L. a invocat sau şi-a însuşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, excepţia era nefondată pentru că în raport cu această pârâtă nu era incident finele de neprimire cuprins în art. 1350 alin. (3) C. civ.

Nefondate sunt şi criticile situate pe acelaşi palier referitoare la existenţa unui raport juridic contractual între reclamantă şi subantreprenor, rezultând cu claritate din faptele reţinute de instanţele de fond că un asemenea raport contractual nu există în cauză, ceea ce deschide reclamantei calea acţiunii în răspundere civilă delictuală de drept comun.

Distinct, este lipsită de relevanţă din perspectiva prezentului recurs existenţa unui dosar în cadrul căruia se cere angajarea răspunderii contractuale a recurentei, aceasta având la dispoziţie mecanismele procesuale adecvate ce pot fi folosite în acea cauză în vederea evitării unei duble obligări.

Sunt nefondate criticile referitoare la respingerea solicitărilor de probaţiune formulate de recurentă în faţa curţii de apel, motivele putând fi încadrate, de asemenea, în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, aprecierea instanţelor de fond cu privire la pertinenţa şi utilitatea probelor solicitate de părţi nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte contestarea inutilităţii reţinute de instanţa de apel a acestor probe şi susţinerea în sensul nemotivării acestei dispoziţii, Înalta Curte observă, pe de-o parte, că măsura respingerii solicitării de probaţiune este suficient argumentată în încheierea de şedinţă de la termenul dezbaterii probelor.

Pe de altă parte, este relevant că argumentul necesităţii completării probelor în scopul dovedirii faptului că lentila ochelarilor avea o dioptrie greşită a fost înlăturat în argumentarea deciziei Curţii de Apel, care a reţinut că probele administrate au confirmat fără dubiu această împrejurare de fapt, fiind menţionată inclusiv o mărturisire extrajudiciară a reprezentantului legal al pârâtei recurente.

Faţă de acestea, nu se poate reţine absenţa unei argumentări a instanţei de apel pentru respingerea probelor solicitate, aceasta fiind singura critică de nelegalitate pe care instanţa de recurs o putea verifica în concret raportat la măsura de respingere a probelor în etapa evocării fondului după anularea cu reţinere.

Deşi recurenta susţine – în coordonatele cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. – existenţa unor considerente contradictorii în decizia recurată, argumentele care fundamentează această susţinere nu sunt specifice cazului de casare prevăzut de norma citată.

Astfel, reproşând Curţii de Apel considerente contradictorii, recurenta-pârâtă contestă în realitate faptele astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel, iar această chestiune nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs.

Contrar susţinerilor recurentei, afirmaţiile sale referitoare la neconcordanţa în timp a valorilor dioptriilor nu au fost înlăturate nemotivat de instanţa de apel, care a făcut referire expresă la raportul de expertiză medico-legală administrat în cauză şi la absenţa unor probe contrare.

Similar, nu a rămas fără răspuns nici apărarea pârâtei recurente care susţinea existenţa unei culpe a părinţilor, Curtea de Apel apreciind că aceştia au manifestat o diligenţă adecvată situaţiei concrete, în condiţiile în care nu aveau pregătirea de specialitate necesară pentru a sesiza o eroare de execuţie a lentilelor.

Conex, nu pot fi primite argumentele care privesc în mod direct situaţia de fapt contestată de recurentă cu referire la evoluţia dioptriilor reclamantei, ele neputând fi circumscrise vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de lege. După cum este cunoscut, limitele căii de atac a recursului sunt expres şi limitativ stabilite de lege, iar această instanţă poate realiza exclusiv verificări cu privire la aspectele de nelegalitate ce fac obiectul criticilor şi nu cu privire la modalitatea de apreciere a probatoriului administrat şi la faptele astfel reţinute de instanţele de fond.

De asemenea, nu pot face obiectul controlului judiciar susţinerile dezvoltate pe larg în cererea de recurs cu referire la existenţa (respectiv absenţa) şi întinderea prejudiciului suferit de minora reclamantă, pentru că ele privesc tot faptele a căror evaluare este dată în aprecierea suverană a instanţelor de fond, iar curtea de apel a examinat amănunţit şi argumentat suferinţa cauzată reclamantei de fapta ilicită a pârâtei recurente şi a formulat concluzii pertinente cu privire la îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii pentru fapta ilicită prin raportare la faptele reţinute ca fiind dovedite.

Sunt lipsite de relevanţă, de asemenea, aspecte de fapt pe care instanţa de apel nu le-a reţinut în argumentarea sa dintre cele susţinute de reclamantă prin reprezentanţii săi legali, cum sunt chestiunile care ţin de prejudiciul cauzat părinţilor minorei (în legătură cu care s-a considerat că nu există o investire legală a instanţei) sau existenţa unor sancţiuni contravenţionale aplicate pârâtei, ce nu a fost considerată relevantă în cadrul expozeului faptic realizat de instanţa de apel.

Corelativ, nu pot fi analizate aprecierile recurentei cu privire la conţinutul şi valoarea probatorie a dovezilor administrate.

Nefondată este şi susţinerea formulată sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la aplicarea Legii nr. 240/2004, act normativ cu privire la care Curtea de Apel a constatat în mod corect că nu este aplicabil speţei, pentru că în discuţie nu este existenţa unui produs cu defecte – prin definiţie o lentilă cu o anumită dioptrie fiind aptă a servi corecţiei vederii unei persoane care are nevoie de o asemenea lentilă – ci existenţa unei fapte ilicite a celui chemat în judecată, care a realizat o pereche de ochelari folosind o lentilă cu dioptrii greşite, neadecvate prescripţiei medicale.

Un asemenea produs nu este defect prin el însuşi, dar poate fi utilizat în mod greşit, ceea ce s-a reţinut în cauză în sarcina pârâtei cu titlu de faptă ilicită.

De aceea, nici prevederile art. 1349 alin. (4) C. civ. nu au fost încălcate, această normă făcând referire numai la reglementarea prin lege specială a răspunderii pentru produsele cu defecte; or, deşi o asemenea lege specială există, ea nu este aplicabilă cauzei, cum s-a arătat în cele ce preced.

În consecinţa tuturor acestor argumente, văzând că motivele recursului ce pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de lege sunt nefondate, iar celelalte susţineri nu pot fi examinate din perspectiva legalităţii deciziei atacate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L., cu sediul procesual la Cabinet de Avocat "J.", cu sediul în Boldeşti-Scăeni, judeţul Prahova, împotriva deciziei nr. 2051 din 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. prin reprezentanţi legali B. şi C., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat "K.", cu sediul în municipiul Ploieşti, judeţul Prahova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.