Statutory obligation to pay remuneration for environmental public performance of music despite absence of specific tariff category or negotiated license

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 04.06.2019, reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat în principal obligarea pârâtei la plata sumei de 11.250,90 RON, inclusiv TVA reprezentând triplul remuneraţiilor, drepturi patrimoniale de autor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unităţile administrate - salon de înfrumuseţare B. din Municipiul Piatra Neamţ, B-dul x şi B. din Municipiul Piatra Neamţ, jud. Neamţ, suma datorată pentru comunicarea publică în scop ambiental a operelor muzicale în perioada decembrie 2018- aprilie 2019, fără autorizaţie licenţă neexclusivă, iar în subsidiar a solicitat plata remuneraţiilor legal datorate pentru perioada menţionată, incluzând penalităţi şi TVA, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 18/1996 (în special art. 13 lit. f), art. 20, art. 145 alin. (1) lit. e) şi alin. (2), art. 162 lit. b), art. 165 alin. (3) şi alin. (9), dispoziţiile Metodologiilor publicate din Deciziile ORDA nr. 266/2011 şi nr. 198/2012, cele ale Convenţiei de la Berna ratificată din România prin Legea nr. 77/1998 şi art. 30 alin. (1) şi art. 148 şi urm. C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 419/09.06.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019 s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta UCMR – ADA, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.450 RON reprezentând triplul remuneraţiilor legal datorate, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile deţinute de pârâtă în perioada noiembrie 2016- aprilie 2019 pentru unitatea Salon de înfrumuseţare B. din Municipiul Piatra Neamţ, jud. Neamţ, respectiv pentru perioada decembrie 2018 - aprilie 2019 pentru unitatea salon de înfrumuseţare B. din Municipiul Piatra Neamţ, judeţ Neamţ, s-a respins cererea reclamantei de acordare a TVA şi a fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 100 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva sentinţei civile nr. 419/09.06.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă s-a formulat apel de către pârâta A..

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1099A din 01.07.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-pârâtă A., împotriva sentinţei civile nr. 419/09.06.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 2975 RON cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1099A din 01 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a declarat recurs pârâta A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la data de 05 ianuarie 2023, fiind repartizat completului de judecată nr. 9.

Invocând drept motive de casare motivele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

După o prezentare a situaţiei de fapt şi a soluţiilor instanţele de fond, recurenta-pârâtă a învederat că a adus hotărârii atacate două critici.

O primă critică priveşte faptul că instanţa de apel nu a analizat în considerente critica adusă soluţiei instanţei de fond prin prisma prevederilor pct. 12 al Deciziei ORDA nr. 198/2012 care reglementează faptul că "Pentru alte modalităţi de utilizare pentru remuneraţiile care nu sunt cuprinse în tabele, organul de gestiune colectivă poate încheia prin negociere autorizaţii licenţă neexclusivă cu utilizatorii".

În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul întâmpinării formulate în dosarul de fond, în tabelul privind remuneraţiile datorate pentru comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental nu se regăseşte categoria/modalitatea de utilizare în care pârâta ar putea fi încadrată, întrucât nu se menţionează nicăieri subcategoria "Salon de înfrumuseţare/Activitate de întreţinere corporală". Prin propria interpretare a intimatei-reclamante cu privire la textul de lege, pârâta a fost încadrată la pct. 5 din tabel "Unităţi comerciale sau prestări servicii cu activitate continuă". Iniţial s-ar tinde a se aprecia că este corectă asimilarea pârâtei la această categorie, dacă aceasta nu ar fi împărţită în subcategorii enumerate într-o manieră expresă, limitativă.

Faţă de aceste aspecte, recurenta-pârâtă a apreciat că partea adversă ar fi trebuit să prezinte dovada unei negocieri cu pârâta în vederea emiterii unei autorizaţii în acest sens. Or, procedând în această manieră, intimata-reclamantă a adăugat la lege, încălcând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere.

În ceea ce priveşte a doua critică, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a reţinut că releveele prezentate nu cuprind într-o manieră comprehensivă suprafaţa alocată saloanelor de înfrumuseţare, fiind vorba de relevee nedefalcate ale întregului nivel al construcţiilor şi al scărilor aferente, nefiind posibil să se reţină, în lipsa unor date tehnice suplimentare că pârâta ar fi făcut dovada susţinerilor cu privire la suprafaţa diferită a spaţiilor sale comerciale.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că a trimis de cel puţin două ori, la solicitarea instanţelor, relevee cu spaţiile comerciale folosite cu destinaţia salon de înfrumuseţare, încercând într-o manieră cât se poate de concisă să dovedească faptul că modalitatea de calcul a intimatei este una greşită, aplicată tip şablon, iar la soluţionarea cauzei instanţele nu au coroborat schiţele şi cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei de tipul Acordului pentru deschiderea exerciţiului comercial aflat la dosarul de apel pentru salonul aflat în Piatra Neamţ. Faptul că a făcut reclamă salonului pe C. chiar înaintea deschiderii nu poate echivala cu începerea activităţii efective.

De asemenea, a învederat că nu se poate reţine că a început activitatea în salonul din Piatra Neamţ, Bd. x, doar în baza faptului că s-a reţinut că AJFP Neamţ a comunicat că a fost atribuit număr de ordine pentru aparat de marcat electronic la data de 22.11.2016.

În probaţiune a solicitat proba cu înscrisuri.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă se referă la două categorii de critici: o categorie priveşte legalitatea hotărârii atacate, iar cea de-a doua priveşte, în realitate, temeinicia acesteia.

În ceea ce priveşte prima categorie de motive, cele referitoare la nelegalitatea hotărârii atacate, se observă că i se reproşează instanţei de apel, pe de o parte că nu a analizat critica adusă soluţiei instanţei de fond prin prisma prevederilor pct. 12 al deciziei ORDA nr. 198/2012, iar pe de altă parte că tipul de activitate desfăşurată de recurenta-pârâtă nu se regăseşte în mod concret în niciuna dintre rubricile tabelului privind remuneraţiile datorate pentru comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental.

Referitor la susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia instanţa de apel nu a analizat critica adusă soluţiei instanţei de fond prin prisma prevederilor pct. 12 al Deciziei ORDA nr. 198/2012 care prevăd că "Pentru alte modalităţi de utilizare pentru remuneraţiile care nu sunt cuprinse în tabele, organul de gestiune colectivă poate încheia prin negociere autorizaţii licenţă neexclusivă cu utilizatorii", Înalta Curte apreciază că aceasta poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care o va analiza prin prisma acestui motiv de casare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin urmare, acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, motivare ce constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

În speţa pendinte, verificând considerentele hotărârii recurate, se constată că instanţa de apel, ţinând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a analizat critica la care face referire recurenta-pârâtă, şi a reţinut că aceasta datorează remuneraţii, chiar dacă categoria saloanelor de înfrumuseţare nu este expres reglementată în metodologie şi chiar dacă nu s-a încheiat un contract de licenţă, căci obligaţia de plată a remuneraţiei izvorăşte din lege şi este corelativă utilizării operelor muzicale, prin acte de comunicare publică, în sensul Legii dreptului de autor şi a celor conexe şi a Directivei nr. 2001/29/CE, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie fiind obligatorie interpretarea legislaţiei naţionale în acord cu legislaţia europeană, interpretată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Această argumentaţie relevă faptul că instanţa de apel s-a aplecat asupra criticii aduse hotărârii instanţei de fond prin raportare la circumstanţele particulare ale speţei, context în care nu se poate reţine neanalizarea acestui motiv prin prisma exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de recurs mai observă faptul că în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel a expus pe larg considerentele pentru care a apreciat că pârâta datorează remuneraţii chiar dacă nu a încheiat un contract de licenţă, a realizat în acest sens un examen atent al criticii formulate, a răspuns detaliat susţinerii pârâtei şi a avut în vedere chiar şi statuări relevante al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene aplicabile mutatis mutandis şi prezentului litigiu.

Prin urmare, hotărârea este redactată în acord cu exigenţele legale, astfel că, având în vedere că este evidenţiată în considerente analizarea de către instanţa de apel a motivului de apel formulat de pârâtă, precum şi argumentele pentru care această critică a fost respinsă, Înalta Curte va statua cu privire la caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici critica dezvoltată pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Circumscris acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că tipul de activitate pe care o desfăşoară nu se regăseşte în mod concret în niciuna dintre rubricile tabelului privind remuneraţiile datorate pentru comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental, reproşând, în realitate, instanţei de apel aplicarea greşită a dispoziţiilor deciziei ORDA nr. 198/2012.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a mai învederat şi faptul că activitatea sa a fost încadrată, prin propria interpretare a intimatei-reclamante, la pct. 5 "Unităţi comerciale sau prestări servicii cu activitate continuă" din tabelul privind remuneraţiile datorate pentru comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental; or, activitatea sa nu se încadrează la acest punct nici prin asimilare, întrucât categoria prevăzută la respectivul punct este împărţită în subcategorii enumerate expres şi limitativ.

Legat de această critică este de reţinut faptul că instanţa de apel a constatat pe baza probelor administrate că pârâta desfăşoară o activitate de comunicare publică, ceea ce instituie obligaţia de a solicita organismelor de gestiune colectivă eliberarea autorizaţiei licenţă neexclusivă, înainte de utilizarea repertoriului protejat, gestionat de intimata-reclamantă UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în condiţiile art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Ca atare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că recurenta-pârâtă datorează remuneraţii pentru realizarea actelor de comunicare publică în scop ambiental a operelor muzicale, chiar în lipsa unui contract şi chiar dacă categoria saloanelor de înfrumuseţare nu este expres prevăzută în metodologie, întrucât această obligaţie izvorăşte din lege.

Înalta Curte reţine că s-a statuat în mod corect că obligaţia de plată a remuneraţiei pentru comunicarea publică a operelor muzicale izvorăşte din lege. Astfel, dispoziţiile art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, prevăd că utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public.

Potrivit dispoziţiilor art. 162 lit. b) din acelaşi act normativ, "Organismele de gestiune colectivă au următoarele drepturi şi obligaţii: (...) b) să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii. Organismele de gestiune colectivă răspund în termen de maximum 10 zile la cererea acestora, indicând orice alte informaţii necesare acordării licenţei. În cazul în care organismul de gestiune colectivă nu intenţionează să acorde licenţa neexclusivă pentru un anumit serviciu, va motiva refuzul în scris;

Deci, utilizatorul care comunică public opere muzicale este ţinut (după cum rezultă din art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996) a obţine în prealabil autorizaţia licenţă neexclusivă, iar fapta de a comunica public opere muzicale în absenţa acestei autorizaţii şi a plăţii remuneraţiilor cuprinse în metodologii are caracter ilicit şi atrage răspunderea corespunzătoare a utilizatorului.

Ca atare, critica recurentei-pârâte este nefondată şi prin prisma faptului că partea reia întocmai critica din apel care, aşa cum s-a arătat mai sus, a primit un răspuns judicios din partea instanţei de apel, nefiind prezentate argumente noi în sens contrar.

Împrejurarea invocată de recurenta-pârâtă, în sensul că unităţile indicate la punctul 5 din tabelul privind remuneraţiile datorate pentru comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental, anexă la decizia ORDA nr. 266/2011 modificată prin decizia ORDA nr. 198/2012, sunt expres şi limitativ enumerate, este lipsită de relevanţă. Pe de o parte dispoziţiile de la punctul 5 se referă la unităţile comerciale sau de prestări cu activitate continuă situate în comune şi sate, pe când unităţile administrate de recurenta-pârâtă îşi au sediul în municipiul Piatra Neamţ, unităţi menţionate la punctul 4 din respectivul tabel. Pe de altă parte, unităţile menţionate la punctul 4 din tabelul remuneraţiilor nu sunt limitativ enumerate, aspect ce reiese şi din menţionarea acronimului "etc.", ceea ce înseamnă că enumerarea poate continua, respectiv că pot fi încadrate la acest punct şi alte unităţi comerciale sau de prestări servicii cu activitate continuă.

Aprecierea recurentei-pârâte nu-i îndreptăţeşte vreo critică de nelegalitate asupra soluţiei, astfel că nu poate fi primită, urmând a fi respinsă ca nefondată.

Prin cea de-a doua categorie de critici, recurenta-pârâtă reproşează instanţei de apel că a reţinut în considerente faptul că releveele prezentate nu cuprind într-o manieră comprehensivă suprafaţa alocată saloanelor de înfrumuseţare, fiind vorba de relevee nedefalcate ale întregului nivel al construcţiilor şi al scărilor aferente, nefiind posibil să se reţină, în lipsa unor date tehnice suplimentare că pârâta ar fi făcut dovada susţinerilor cu privire la suprafaţa diferită a spaţiilor sale comerciale. De asemenea, susţine şi că instanţa de apel nu a coroborat schiţele cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei pentru a constata că în realitate suprafaţa este mai mică decât cea care a fost avută în vedere la stabilirea remuneraţiilor, precum şi faptul că reclama pe pagina de socializare C. a salonului înaintea deschiderii nu poate echivala cu începerea activităţii efective, cum, de asemenea, nu poate echivala cu începerea activităţii nici obţinerea avizului pentru casa de marcat.

Înalta Curte observă că aceste critici reprezintă chestiuni de apreciere a probatoriului administrat, care nu se pot circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel de critici nu reprezintă motive de nelegalitate care pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs; modalitatea de interpretare a probatoriilor reprezintă o chestiune de fapt, analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei şi rezervată instanţelor fondului.

Prin urmare, constatând legalitatea soluţiei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, iar în temeiul art. 453 C. proc. civ. recurenta-pârâtă căzută în pretenţii va fi obligată la plata sumei de 2975 RON către intimata-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocaţial achitat conform dovezii depuse la dosarul de recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A., cu sediul în Piatra Neamţ, împotriva deciziei nr. 1099A din 1 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UCMR-ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, cu sediul în Bucureşti.

Obligă recurenta-pârâtă A. la plata sumei de 2975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă UCMR-ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.