State's damages claim against restitution authority barred by limitation for overvaluation of converted property

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 13.10.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 327.570 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 651.800 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/27.08.2009 de către expertul evaluator A. şi valoarea de 324.230 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului din municipiul Ploieşti, jud. Prahova, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 463 din 28 martie 2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Roman, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1819A din 05 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 463 din 28 martie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român au declarat recurs la data de 16 februarie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă sub nr. x/2021.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe, a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa civilă nr. 463 din 28 martie 2022 şi a respins ca nefondat apelul.

Au mai susţinut că prima instanţă a respins acţiunea ca fiind prescrisă, reţinând că reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10. 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acesta fiind momentul la care s-a născut dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă.

Contrar aspectelor reţinute de prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că de la momentul comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, societate deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, reclamantul era obligat ca, în cadrul termenului de prescripţie să declanşeze mecanisme care să-i permită depistarea existenţei unor eventuale pagube.

În acest context, urmează a se constata contradictorialitatea vădită între considerentele deciziei civile recurate şi soluţia de respingere ca nefondat a apelului.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2528 C. civ.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este momentul la care titlul de conversie emis în baza deciziei de despăgubire a fost comunicat Fondului Proprietatea.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă (decizia nr. 531/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă), susţinând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că momentul obiectiv de la care recurenţii-reclamanţi ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este data comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea.

Astfel, o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

S-a mai susţinut că reclamanţii din litigiul pendinte sunt Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, iar titlul de conversie este întocmit în baza deciziei de despăgubire care este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă.

Simpla comunicare a titlului de conversie Fondului Proprietatea nu poate da naştere la curgerea termenului de prescripţie din moment ce chiar Curtea de Conturi a apreciat că este necesară o verificare de specialitate de către experţi ANEVAR a rapoartelor de expertiză întocmite în dosarele administrative de despăgubire soluţionate în perioada 2009-2011, pentru a identifica posibile prejudicii prin nerespectarea standardelor de evaluare internaţionale de către experţi evaluatori contractaţi de ANRP.

De altfel, cât timp instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi al titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, recurenţii-reclamanţi din prezenta cauză erau în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamanţii ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 30.03.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/26.03.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamanţii au fost încunoştiinţaţi despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Cu privire la susţinerea instanţei de apel că în speţă ar fi incidente considerentele deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 19/2019, recurenţii-reclamanţi au susţinut că raţionamentul instanţei de fond, dar şi al instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din respectiva decizie.

Astfel, fără a ţine cont de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs în interesul legii, instanţele de fond şi de apel şi-au însuşit concluziile reţinute în decizie şi le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracţie de faptul că în cauză este vorba de o altă materie de drept.

În esenţă, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a fost chemată să soluţioneze în materia dreptului muncii consecinţa aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în privinţa momentului de la care se naşte dreptul la acţiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă ("Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea").

Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acţiune.

În speţa analizată, dat fiind specificul relaţiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naşte dreptul la acţiune data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiţii subiective.

Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt desluşite de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în considerentele deciziei şi s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate.

Astfel, în decizia menţionată, în urma analizării speţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naşte dreptul la acţiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba şi nu momentul la care a fost descoperită existenţa prejudiciului de către Curtea de Conturi.

Prin urmare, analiza, argumentarea şi concluzia Înaltei Curţi de Casaţie se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ţinând cont de specificul relaţiilor de muncă. În schimb, în speţa de faţă, este vorba de materia dreptului comun.

În concluzie, în prezenta speţă, cu privire la calcularea termenului de prescripţie atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, deşi nu este aceeaşi ipoteză ca aceea analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care instanţa a invocat-o în soluţionarea cauzei.

În drept au fost invocate toate actele normative invocate în cuprinsul recursului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă a susţinut că motivele de recurs formulate de recurenţii-reclamanţi nu aduc argumente noi care să justifice temeinicia acestuia.

De asemenea, a învederat că susţinerile părţilor adverse sunt total nefondate, hotărârea atacată fiind motivată suficient şi în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ. Instanţa de apel a analizat toate probele de la dosar şi pe baza acestora s-a pronunţat asupra cererii de apel, motivând-o în mod corect, complet şi cu aplicarea prevederilor legale şi astfel nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului, nefiind fondată cererea de recurs prin care s-a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

A mai susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că indicarea implicită, ca temei juridic, a dispoziţiilor C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau interpretarea greşită a legii, nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziţii, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat şi nu se susţine de către recurent prin motivele de recurs depuse în termen, în baza unei argumentaţii juridice raportate la dispoziţii legale.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză, deoarece instanţa s-a pronunţat cu respectarea acestor dispoziţii legale şi cu aplicarea lor corectă.

Instanţa de apel în mod corect, în soluţionarea cauzei, a avut în vedere Decizia RIL nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând că prin această decizie s-a reţinut în considerente, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

Indiferent de momentul de început al termenului de prescripţiei (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ.), dispoziţiile legale prevăd aceeaşi soluţie, astfel: termenul este de 3 ani (art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2517 C. civ.), iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.).

În mod corect instanţa, raportându-se la Decizia RIL nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că nu se poate reţine că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2021 (adresa x/18.01.2021), că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control (paragraful 57), că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 61) şi, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 62), întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal. Actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripţie (paragraful 63).

Susţinerile reclamanţilor cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ. sunt simple susţineri fără a aduce argumente de natură a contrazice cele reţinute de instanţă şi în special cele statuate de ICCJ prin Decizia nr. 19/2019.

Totodată, intimata-pârâtă a învederat că recurenţii-reclamanţi au înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208 C. proc. civ. şi actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării formulate în fond şi apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurenţii-reclamanţi critică decizia recurată pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele acesteia, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, precum şi că această decizie a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

Aceste motive de nelegalitate sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., însă nu pot fi primite pentru motivele ce vor fi înfăţişate.

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea instanţei de apel pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele deciziei recurate, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, susţinând că, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe, instanţa de apel a menţinut ca legală şi temeinică hotărârea acesteia prin respingerea apelului ca nefondat. Astfel, instanţa de apel a considerat că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data comunicării către Fondul Proprietatea a titlului de conversie, în timp ce prima instanţă a reţinut ca moment obiectiv data pronunţării deciziei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte observă că aserţiunile recurenţilor-reclamanţi, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu le poate primi.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Motivarea constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Acest caz de casare conţine diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.

Potrivit efectului său devolutiv consacrat expres în dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., apelul translatează litigiul în toate aspectele cauzei, de fapt şi de drept, instanţa de apel procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant.

În speţa pendinte, se observă că instanţa de apel, ţinând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a schimbat considerentele reţinute de prima instanţă, în ceea ce priveşte momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune şi a expus motivarea proprie care justifică soluţia pronunţată de prima instanţă, respectiv aceea de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă.

Astfel, spre deosebire de prima instanţă, care a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 17.10.2014, data pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de apel a reţinut drept moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune data comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, societate al cărei unic acţionar era Statul român.

De asemenea, instanţa de recurs mai observă faptul că, deşi diferite de considerentele primei instanţe, în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel şi-a expus pe larg considerentele pentru care a apreciat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune începe să curgă de la data comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, acesta fiind momentul obiectiv prevăzut de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat şi la statuările cu valoare de principiu din decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, moment de la care reclamanţii puteau să cunoască paguba ce urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat şi persoana care răspunde de producerea pagubei.

Or, aprecierea instanţei de apel cu privire la momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie – data comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea – nu era de natură a determina o soluţie diferită de cea pe care a pronunţat-o, respectiv de respingere a apelului şi de menţinere a soluţiei date excepţiei prescripţiei extinctive de către prima instanţă, termenul de prescripţie fiind considerat împlinit şi în raport de acest moment.

Prin urmare, pretinsa contradicţie invocată de către recurenţii-reclamanţi în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este cea vizată de acest text de lege, întrucât considerentele deciziei recurate, care cuprind motivele de fapt şi de drept, conduc la soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, au legătură directă cu aceasta, astfel că nu se poate susţine că este vorba de contradictorialitate între considerente şi dispozitiv, atâta vreme cât acestea sprijină soluţia pronunţată.

Astfel, în acest context nu suntem în prezenţa unei contradicţii între considerente şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, aprecierea instanţei de apel cu privire la momentul începutului curgerii prescripţiei nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate.

Ca atare, criticile recurenţilor-reclamanţi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind nefondate, dezlegarea tranşată prin hotărârea atacată fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi critică decizia recurată şi pe motiv că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Însă şi acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat şi ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfăţişate.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care au învestit instanţa, reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/27.08.2009, întocmit de către domnul expert A. în dosarul nr. x C. civ./20.06.2007, ceea ce ar fi condus la prejudicierea bugetului de stat/bugetului Ministerului Finanţelor prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, respectiv 607.533,65 RON.

De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/27.08.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 7191/18.11.2009 în favoarea beneficiarului B.. În acest context, a fost emis în favoarea beneficiarului titlul de conversie nr. 621/28.05.2010 în valoare de 107.533,65 RON, reprezentând un număr total de 107.534 acţiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune în favoarea aceluiaşi beneficiar. De asemenea, au fost emise titluri de plată achitate de Ministerul Finanţelor în cuantum total de 500.000 RON în favoarea presupusului succesor C..

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că reclamanţii trebuiau să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de producerea lui la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal. Prin urmare, a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 17.10.2014 şi s-a împlinit la data de 17.10.2017, reclamanţii neînvederând sau dovedind existenţa vreunei cauze de întrerupere sau suspendare.

Soluţionând apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reţinând că de la momentul comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, societate deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de unic acţionar, reclamanţii erau obligaţi ca, în cadrul termenului de prescripţie, să declanşeze mecanisme care să le permită depistarea existenţei unor eventuale pagube.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/26.03.2021, prin care s-a adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu au putut acţiona mai devreme de 30 martie 2021, întrucât nu au avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului.

Or, această susţinere a recurenţilor-reclamanţi nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

De asemenea, nu poate fi primită din perspectiva legalităţii, nici critica referitoare la faptul că simpla comunicare a titlului de conversie Fondului Proprietatea nu poate da naştere curgerii termenului de prescripţie din moment ce însăşi Curtea de Conturi a apreciat că este necesară o verificare de specialitate de către experţi ANEVAR a rapoartelor întocmite în dosarele administrative de despăgubire soluţionate în perioada 2009-2011, pentru a identifica prejudicii prin nerespectarea Standardelor de Evaluare Internaţionale de către experţii evaluatori contractaţi de către intimata-pârâtă.

Referitor la această susţinere, instanţa de recurs reţine că instanţa supremă a dezlegat cu valoare de principiu în decizia nr. 19/2019 că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.

Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de apel că statuările instanţei supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

Pentru aceleaşi considerente nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu ar putea fi cuantificată decât prin verificarea şi reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire şi succesiv, a titlului de conversie.

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că titlul de conversie a fost întocmit în baza unei decizii de despăgubire care a fost emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă, iar în prezentul litigiu reclamanţi sunt Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, sunt nefondate, din moment ce însuşi Statul Român a reglementat procedura acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, având obligaţia să urmărească derularea acesteia şi să controleze instituţiile pe care chiar reclamantul le-a stabilit pentru implementarea procedurii menţionate. Cu alte cuvinte, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, este instituţia publică special abilitată de Statul Român (care şi-a exprimat voinţa în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005) pentru a se ocupa de procesul acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Această Comisie funcţionează în subordinea Cancelariei Primului Ministru, preşedintele ei fiind chiar preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, pârâta din prezenta cauză (art. 2 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din 30.08.2005 aprobat prin decizia nr. 425/30.08.2005). Prin urmare, Statul Român, compus din totalitatea autorităţilor şi instituţiilor publice, nu se poate disocia de instituţiile sale şi nu poate ignora faptul că actele emise în procesul de acordare a despăgubirilor sunt emise de instituţiile din subordinea sa.

Instanţa de recurs nu poate primi nici aserţiunile recurenţilor-reclamanţi în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, iar nu lui însuşi, atât timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

În acest sens, se constată că faptele la care fac referire recurenţii-reclamanţi sunt săvârşite de instituţiile statului în exercitarea atribuţiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, de consecinţele acestor fapte răspunzând însuşi statul.

De asemenea, instanţa de recurs mai reţine şi faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, adică îşi exercită drepturile şi obligaţiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligaţia să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuţii.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că susţinerile recurenţilor-reclamanţi cu privire la răspunderea statului sunt eronate.

Referitor la aserţiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum şi că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinute iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că din punct de vedere al normelor juridice incidente, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurenţilor-reclamanţi şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamanţi, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că aprecierea curţii de apel în sensul că recurenţii-reclamanţi aveau toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, nu încalcă normele juridice aplicabile.

Astfel, contrar criticilor recurenţilor-reclamanţi, se constată că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că din perspectiva prevederilor legale menţionate, aceştia beneficiau de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acţioneze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanşa mecanisme interne cu privire la controlul activităţii intimatei-pârâte şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În aceste coordonate, instanţa de recurs constată că, în realitate, recurenţii-reclamanţi se prevalează de faptul că au fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţă şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii le-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă – prin adresa nr. x/26.03.2021, înregistrată în evidenţele Ministerului de Finanţe la data de 30.03.2021 – decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.

Înalta Curte apreciază că recurenţii-reclamanţi ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de faţă, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamanţilor cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit, în baza deciziei fiind emis ulterior titlul de conversie. Totodată, se observă că instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt - de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicţional prezent -, că încă de la momentul la care a fost comunicat titlul de conversie către Fondul Proprietatea, societate la care Statul Român era unic acţionar, reclamanţii puteau şi aveau obligaţia de a declanşa, în cadrul termenului de prescripţie, mecanismele care să le permită depistarea existenţei unor eventuale pagube, cu atât mai mult cu cât aceştia erau titularii obligaţiei de plată.

În concluzie, aprecierea curţii de apel în sensul că recurenţii-reclamanţi trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea de la momentul comunicării titlului de conversie emis în favoare beneficiarului B. către Fondul Proprietatea, societate deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de unic acţionar, nu este neconformă normelor juridice incidente.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de apel a apreciat că în speţă ar fi incidente considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, deşi concluziile reţinute în respectiva decizie se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (derogatorie de la dreptul comun), precum şi că, în ceea ce priveşte calcularea termenului de prescripţie, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări:

Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.

În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost date soluţii diferite aceleiaşi probleme de drept. Din această definiţie se desprinde concluzia că rolul şi funcţia recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în privinţa acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Prin instituţia recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale."

Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. Astfel, decizia pronunţată de instanţa supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanţe, se impune cu aceeaşi forţă ca legea în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate.

Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

Problema de drept supusă analizei şi dezlegată prin decizia nr. 19/2019 pronunţată în interesul legii a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi.

Chiar dacă în speţa pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuşi există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, statuările instanţei supreme (aplicabile mutatis mutandis în cauza de faţă) cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale au valoare de principiu şi sunt obligatorii pentru instanţe, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speţa pendinte, instanţele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripţiei configurat de Decretul nr. 167/1958 şi ulterior noul C. civ. şi nu Legii nr. 62/2011 privind dialogul social la care fac trimitere recurenţii în mod neîntemeiat.

Instanţa de apel nu a făcut cu privire la calcularea termenului de prescripţie, aplicarea prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cum eronat au susţinut recurenţii-reclamanţi, ci s-a raportat la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 astfel cum au fost tranşate de instanţa supremă prin decizia nr. 19/2019.

În acest sens, corect a reţinut instanţa de apel "Chiar dacă decizia menţionată a avut în vedere dispoziţiile Codului muncii, regula arătată are aplicabilitate generală în materia prescripţiei dreptului la repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, incidenţa sa nefiind condiţionată de specificul raportului juridic concret, ci de atitudinea persoanei care se pretinde păgubită".

Pe cale de consecinţă, critica recurenţilor-reclamanţi în această direcţie este nefondată, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a deciziei nr. 19/2019 pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii prezente de chemare în judecată, statuările instanţei supreme mai sus evocate fiind incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunţate, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. invocate de către recurenţii-reclamanţi, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, ambii cu sediul în Bucureşti, Bd. x, împotriva deciziei nr. 1819A din 5 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV- a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.