State claim for damages from overvalued property restitution appraisal time-barred by extinctive prescription; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă la data de 30.09.2021, reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.443.380 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren în suprafaţă de 2.883 mp şi casă (demolată) în suprafaţă de 121,70 mp desfăşuraţi, situat în Bacău, str. x, jud. Bacău şi valoarea de 2.615.200 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/31.08.2009, întocmit în dosarul nr. x C. civ., actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 1.943.380 RON, de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 1.943.380 RON de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 606 din 08 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1915A din 13 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 606 din 08 aprilie 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român au declarat recurs la data de 03 martie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă sub nr. x/2021.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea recursului, recurenţii-reclamanţi au învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2528 C. civ.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că în ceea ce priveşte momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că apelanţii ar fi putut cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea de la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Totodată, au indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă (decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă), susţinând că prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel în mod eronat, a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamanţii ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor.

Astfel, o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Au mai susţinut că reclamanţii din litigiul pendinte sunt Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, iar decizia de despăgubire este emisă de o altă entitate.

De asemenea, au mai susţinut că atât timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi al titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Chiar dacă pârâta s-a aflat în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor la momentul derulării procedurii administrative, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare cu atribuţii diferite.

Selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cei doi reprezentaţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

A pretinde că acei doi reprezentanţi aveau sau trebuiau să aibă o competenţa profesională similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depăşeşte prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit ca o condiţie esenţială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR şi în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanţi ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei şi Finanţelor şi ai Ministerului Justiţiei şi, bineînţeles că aceştia, în calitate de membri, nu puteau avea alte atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Competenţele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcţiilor publice pe care aceştia le deţineau în cadrul instituţiilor de la care au fost desemnaţi.

Este absurd a se pretinde că aceştia aveau obligaţia de a face o evaluare critică pe fond a unor rapoarte de expertiză întocmite de experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, în condiţiile în care aceştia nu aveau această specializare, iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca pe o condiţie esenţială pentru desemnarea acestora în componenţa Comisiei.

Prin urmare, atribuţiile şi competenţele acestora trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege şi funcţiilor pe care aceştia le îndeplineau în cadrul instituţiilor care i-au desemnat.

Nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, până la data de 26.04.2013, când prin H.G. nr. 572/2013 autoritatea pârâtă a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului ministru, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

În ce priveşte determinarea pagubei produse în patrimoniul reclamanţilor, aceasta a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării şi reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Desăgubirilor.

Aşadar, recurenţii-reclamanţi erau în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. A. S.R.L..

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, recurenţii-reclamanţi erau în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

S-a mai învederat că din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamanţii ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care reclamanţii au fost încunoştiinţaţi despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Această concluzie se răsfrânge asupra efectelor sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014.

Chiar dacă recurenţii-reclamanţi din prezenta cauză ar fi fost parte în litigiul antereferit sau ar fi fost notificaţi despre existenţa hotărârii în discuţie, tot nu ar fi putut iniţia demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăţi supraevaluate, întrucât aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către preşedintele ANRP, a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale de evaluare.

În drept au fost invocate toate actele normative invocate în cuprinsul recursului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă a susţinut că motivele de recurs formulate de recurenţii-reclamanţi nu aduc argumente noi care să justifice temeinicia acestuia.

De asemenea, a învederat că în analizarea termenului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa de apel s-a raportat la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19/2019, art. 8, art. 12 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2528 C. civ.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurenţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa s-a pronunţat cu respectarea dispoziţiilor legale şi cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Instanţa de apel în mod corect a avut în vedere în soluţionarea cauzei Decizia RIL nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând că prin această decizie s-a statuat în considerente, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

Indiferent de momentul de început al termenului de prescripţie (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ.), dispoziţiile legale prevăd aceeaşi soluţie, astfel: termenul este de 3 ani (art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2517 C. civ.), iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.).

În mod corect instanţa, raportându-se la Decizia RIL nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că nu se poate reţine că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2021 (adresa x/18.01.2021).

Susţinerile recurenţilor cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ. sunt simple susţineri fără a aduce argumente de natură a contrazice cele reţinute de instanţă şi în special cele statuate de ICCJ prin Decizia nr. 19/2019.

Totodată, intimata-pârâtă a învederat că recurenţii-reclamanţi au înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208 C. proc. civ. şi actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurenţii-reclamanţi critică decizia recurată pe motiv că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţie şi în art. 2528 C. civ.

Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat şi, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfăţişate.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care au învestit instanţa reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/31.08.2009, întocmit în dosarul nr. x C. civ. de către S.C. B. S.A., ceea ce a condus la supraevaluarea imobilului şi implicit la prejudicierea bugetului de stat cu sume considerabile, respectiv suma de 2.615.200 RON în cazul de faţă.

De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/31.08.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 7737/18.11.2009 în favoarea petenţilor C. şi D. pentru suma de 2.552.297,29 RON, sumă rezultată în urma deducerii, din valoarea stabilită prin raportul de evaluare, a despăgubirilor în cuantum de 62.902,71 RON, respectiv de 86.488 RON, încasate în anul 1985 actualizate.

În acest context au fost emise în favoarea beneficiarilor titlul de conversie - decizia nr. 1.794/10.06.2011, în cuantum de 1.026.148,645 RON reprezentând un număr total de 1.796.164 acţiuni calculate la preţul mediu ponderat de 0,5713 RON/acţiune, respectiv titlul de conversie nr. 1823/10.06.2011, în cuantum de 1.026.148,64 RON reprezentând un număr total de 1.796.164 acţiuni calculate la preţul mediu ponderat de 0,5713 RON/acţiune.

De asemenea, au fost emise următoarele titluri de plată achitate în baza ordinelor de plată nr. x/2014, nr. y/2015, nr. z/2016, nr. w/2017, nr. t/2018: titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reţinând în esenţă, că reclamanţii trebuiau să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de producerea lui de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 7737/18.11.2009 sau de la data comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea.

Soluţionând apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reţinând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, 18.11.2009, acesta fiind momentul de la care recurenţii puteau să cunoască paguba şi persoana responsabilă de producerea acesteia.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, în opina recurentului-reclamant, şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18 ianuarie 2021, prin care li s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu au putut acţiona mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu au avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul.

Or, această susţinere a recurenţilor-reclamanţi nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că decizia de despăgubire ce reprezintă, în opinia instanţei de apel, momentul de început al curgerii prescripţiei, a fost emisă de o altă entitate, iar în prezentul litigiu reclamanţi sunt Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor sunt nefondate, din moment ce însuşi Statul Român a reglementat procedura acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, având obligaţia să urmărească derularea acesteia şi să controleze instituţiile pe care chiar reclamantul le-a stabilit pentru implementarea procedurii menţionate. Cu alte cuvinte, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, este instituţia publică special abilitată de Statul Român (care şi-a exprimat voinţa în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005) pentru a se ocupa de procesul acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Această Comisie funcţionează în subordinea Cancelariei Primului Ministru, preşedintele ei fiind chiar preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, pârâta din prezenta cauză (art. 2 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din 30.08.2005 aprobat prin decizia nr. 425/30.08.2005). Prin urmare, Statul Român, compus din totalitatea autorităţilor şi instituţiilor publice, nu se poate disocia de instituţiile sale şi nu poate ignora faptul că actele emise în procesul de acordare a despăgubirilor sunt emise de instituţiile din subordinea sa.

Înalta Curte nu poate primi nici aserţiunile recurenţilor-reclamanţi în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, iar nu lui însuşi, atâta timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

Astfel, instanţa de recurs constată că faptele la care fac referire recurenţii-reclamanţi sunt săvârşite de instituţiile statului în exercitarea atribuţiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, de consecinţele acestor fapte răspunzând însuşi statul.

De asemenea, instanţa de recurs mai reţine şi faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, adică îşi exercită drepturile şi obligaţiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligaţia să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuţii.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că susţinerile recurenţilor-reclamanţi cu privire la inexistenţa răspunderii statului sunt eronate.

Referitor la aserţiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum şi că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP, Înalta Curte constată că şi aceasta este eronată.

Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013 când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurenţilor-reclamanţi şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamanţi, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, recurenţii-reclamanţi aveau toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Astfel, contrar criticilor recurenţilor-reclamanţi, se constată că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că potrivit dreptului pozitiv, aceştia beneficiau de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii executive, posibilitatea să acţioneze pentru identificarea pagubei; în acest sens puteau declanşa mecanisme interne cu privire la controlul activităţii intimatei-pârâte şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Înalta Curte mai constată că este nefondată şi critica referitoare la faptul că cei doi membri ai recurenţilor-reclamanţi, care făceau parte din componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 şi că nu se poate pretinde că aceştia aveau sau trebuiau să aibă o competenţă similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat ANEVAR pentru a face o analiză critică pe fondul raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu, întrucât aceştia din urmă nu ar fi avut competenţa profesională similară unui expert autorizat şi acreditat ANEVAR pentru a face o astfel de analiză a raportului de expertiză.

Astfel, instanţa de recurs reţine că pentru identificarea prejudiciului nu era necesar ca acei doi membri pe care recurenţii-reclamanţi îi aveau în cadrul Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor să se substituie unor experţi evaluatori acreditaţi ANEVAR, întrucât, prin prisma chiar a atribuţiilor pe care le aveau, aceştia puteau procedau la examinarea şi analizarea rapoartelor de evaluare, pentru că numai în acest mod puteau decide dacă emit decizia de despăgubiri sau dacă trimit dosarul spre reevaluare. Prin urmare, exista posibilitatea concretă a exercitării unui control riguros care să determine dacă au fost respectate criteriile de evaluare, astfel cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel.

De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia determinarea existenţei pagubei în patrimoniul recurenţilor a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării şi reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011.

Referitor la această susţinere, instanţa de recurs constată – din perspectiva legalităţii - că în mod corect instanţa de apel a reţinut că sunt aplicabile speţei de faţă constatările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia în recurs în interesul legii nr. 19/2019.

Astfel, instanţa supremă a dezlegat cu valoare de principiu în decizia nr. 19/2019 că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, deoarece acest control constată doar abaterile sau nereguralităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. Paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.

Aşadar, statuările instanţei supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Pentru aceleaşi considerente nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea şi reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.

Este lipsit de relevanţă juridică şi aspectul că recurenţii-reclamanţi nu au fost părţi în dosarul în care a fost pronunţată sentinţa nr. 2767/17.10.2014 de către Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi.

Acest aspect nu este de natură să lipsească de temei legal soluţia pronunţată în apel, întrucât instanţa de apel s-a raportat la sentinţa civilă antereferită ca reprezentând momentul subiectiv "cel mai târziu" de început al termenului de prescripţie.

Chiar dacă recurenţii-reclamanţi nu au figurat ca parte în respectiva cauză, în considerarea calităţii lor speciale, aceştia dispuneau de pârghiile legale de control al activităţii instituţiilor din subordine, intimata-pârâtă aflându-se în sfera puterii executive.

Or, a invoca lipsa supravegherii şi controlului activităţii instituţiilor publice, care îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurenţii-reclamanţi.

În concluzie, faţă de argumentele anterior expuse, Înalta Curte reţine faptul că statuarea curţii de apel - în sensul că recurenţii-reclamanţi puteau şi trebuiau să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii deciziei de despăgubire, care marchează şi momentul de început al curgerii termenului de prescripţie de trei ani, în speţă fiind aplicabil momentul obiectiv al începutului prescripţiei care, în cauza pendinte, este cu mult înaintea datei la care se raportează recurenţii-reclamanţi şi cu privire la care susţin că au cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, elemente necesare care să-i îndreptăţească să acţioneze – corespunde prevederilor legale, individualizarea momentului obiectiv nerealizându-se prin încălcarea vreunei dispoziţii normative.

În aceste coordonate, instanţa de recurs constată că, în realitate, recurenţii-reclamanţi se prevalează de faptul că au fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţa de apel şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii le-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă – prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidenţele Ministerului de Finanţe la data de 19.01.2021 – decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.

Înalta Curte apreciază că recurenţii-reclamanţi ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de faţă, paguba invocată ar consta în diminuarea patrimoniului reclamanţilor cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Totodată, aşa cum a reţinut instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt de care prezenta instanţă de recurs este ţinută date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, încă de la momentul la care a fost emisă decizia de despăgubire reclamanţii aveau la dispoziţie elementele pe baza cărora puteau avea reprezentarea producerii unei pagube, cu atât mai mult cu cât înşişi reclamanţii erau titularii obligaţiei de plată.

În concluzie, statuarea curţii de apel în sensul că recurenţii-reclamanţi trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 7737/18.11.2009 pe numele beneficiarilor C. şi D., pentru imobilul situat în Bacău, str. x, jud. Bacău, nu a fost realizată prin încălcarea, ignorarea vreunei prevederi legale, ci tocmai în aplicarea dispoziţiilor civile referitoare la prescripţia extinctivă.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunţate, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurenţii-reclamanţi, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, ambii cu sediul în Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1915A din 13 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti, Calea x.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.