Prescription of state restitution compensation claim: start of limitation period at issuance of restitution decision versus later knowledge of valuation error

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 24.09.2021 sub nr. x/2021, Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 876.324 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren in suprafaţa de 37.583 mp şi construcţii în suprafaţă de 297 mp, situat în Caransebeş, str. x, jud. Caraş Severin şi valoarea de 3.063.340 RON preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/2010, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 646 din 12 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1885A din 09 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 646 din 12 aprilie 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 02 martie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă sub nr. x/2021.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe, a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa civilă nr. 646 din 12 aprilie 2022 şi a respins ca nefondat apelul promovat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Argumentul instanţei de fond a fost acela că momentul de început al prescripţiei este data pronunţării, în dosarul nr. x/2014, a sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins ca nefondată contestaţia promovată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva încheierii nr. 18 din 10 martie 2014 şi a deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 emise de Curtea de Conturi.

În acest context, recurentul-reclamant a solicitat să se constate contradictorialitatea vădită între considerentele deciziei civile recurate şi soluţia de respingere ca nefondat a apelului.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Astfel, a susţinut că în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit a statuat, cu privire la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, că "apelantul-reclamant Statul prin Ministerul Finanţelor trebuia şi putea încă de la momentul decizional al emiterii deciziei de despăgubire să identifice elementele apte a conduce la concluzia unei posibile pagube aduse intereselor Statului".

Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă (decizia nr. 513/07.03.2019) susţinând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire.

A mai susţinut că instanţa de apel a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere. Astfel, în sistemul Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ca şi în sistemul C. civ. anterior, începutul prescripţiei are, ca regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune (...)".

Din interpretarea normei antereferite rezultă, aşadar, că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Totodată, a învederat că chiar dacă pârâta s-a aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor şi chiar dacă Ministerul Finanţelor a avut doi reprezentanţi în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - organul emitent al deciziei de despăgubire şi a titlurilor de conversie - aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului care se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

De asemenea, a învederat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum a reţinut instanţa de apel.

Totodată, a arătat că acei doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

A pretinde că acei doi reprezentanţi aveau sau trebuiau să aibă o competenţă profesională similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depăşeşte prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit ca o condiţie esenţială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR şi în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanţi ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei şi Finanţelor şi ai Ministerului Justiţiei şi, bineînţeles că aceştia nu puteau avea alte atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Competenţele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcţiilor publice pe care aceştia le deţineau în cadrul instituţiilor de la care au fost desemnaţi.

Este absurd a se pretinde că aceştia aveau obligaţia de a face o evaluare critică pe fond a unor rapoarte de expertiză întocmite de experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, în condiţiile în care aceştia nu aveau această specializare, iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca pe o condiţie esenţială pentru desemnarea acestora în componenţa Comisiei.

Atribuţiile şi competenţele reprezentanţilor trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege şi specialităţii funcţiilor pe care aceştia le îndeplineau în cadrul instituţiilor care i-au desemnat.

Prin urmare, întrucât prin lege membrii Comisiei, nefiind obligaţi să aibă şi specializarea de evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, nu pot fi culpabilizaţi pentru că experţii evaluatori acreditaţi nu au respectat în cadrul activităţii de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul omologării raportului de expertiză.

În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire sau a titlului de conversie, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Recurentul-reclamant a mai învederat că, din considerentele deciziei recurate, rezultă şi interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Astfel, o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Deci, reclamantul-recurent era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Cu privire la susţinerea instanţei de apel, în sensul că în speţa de faţă are relevanţă decizia RIL nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere similitudinea chestiunilor litigioase, respectiv repararea unei pagube cauzate la bugetul de stat" (pag. 11, paragraful 4 din decizia recurată), recurentul-reclamant a susţinut că, deşi a criticat considerentele instanţei de fond care statuau aplicabilitatea în speţă a deciziei menţionate, instanţa de apel a evitat să analizeze şi să indice motivele pentru care argumentele reclamantului nu au fost reţinute.

Aşadar, a apreciat că raţionamentul instanţei de fond, cât şi al instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, fără a ţine cont de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs în interesul legii, instanţele de fond şi de apel şi-au însuşit concluziile reţinute în decizie şi le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracţie de faptul că este vorba de altă materie de drept.

În esenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost chemată să soluţioneze în materia dreptului muncii, consecinţa aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în privinţa momentului de la care se naşte dreptul la acţiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă ("Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea").

Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acţiune.

În speţa analizată, dat fiind specificul relaţiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naşte dreptul la acţiune să fie data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiţii subiective.

Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt desluşite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei şi s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice de muncă.

Astfel, în decizia menţionată, în urma analizării speţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naşte dreptul la acţiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba şi nu momentul la care a fost descoperită existenţa prejudiciului de către Curtea de Conturi.

Prin urmare, analiza, argumentarea şi concluzia Înaltei Curţi de Casaţie se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ţinând cont de specificul relaţiilor de muncă. În schimb, în speţa de faţă, este vorba de materia dreptului comun.

În concluzie, în speţa de faţă, cu privire la calcularea termenului de prescripţie atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, deşi nu este vorba de aceeaşi ipoteză analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care instanţa a invocat-o în soluţionarea cauzei.

În drept au fost invocate toate actele normative indicate în cuprinsul recursului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă a susţinut că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu aduc argumente noi care să justifice temeinicia acestuia.

De asemenea, a învederat că susţinerile părţii adverse sunt total nefondate, hotărârea atacată fiind motivată suficient şi în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ. Instanţa de apel a analizat toate probele de la dosar şi pe baza acestora s-a pronunţat asupra cererii de apel, motivând-o în mod corect, complet şi cu aplicarea prevederilor legale şi astfel nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului, nefiind fondată cererea de recurs prin care s-a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, a arătat că în analizarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa de apel s-a raportat la decizia ICCJ nr. 19/2019.

A mai susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că indicarea implicită, ca temei juridic, a dispoziţiilor C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau interpretarea greşită a legii, nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziţii, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat şi nu se susţine de către recurent prin motivele de recurs depuse în termen, în baza unei argumentaţii juridice raportate la dispoziţii legale.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului, potrivit cărora hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză, deoarece instanţa s-a pronunţat cu respectarea acestor dispoziţii legale şi cu aplicarea lor corectă.

Instanţa de apel în mod corect, în soluţionarea cauzei, a avut în vedere Decizia RIL nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând că prin această decizie s-a reţinut în considerente, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

Indiferent de momentul de început al termenului de prescripţiei (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ., dispoziţiile legale prevăd aceeaşi soluţie, astfel: termenul este de 3 ani (art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2517 C. civ.), iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.).

În mod corect instanţa, raportându-se la Decizia RIL nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că nu se poate reţine că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2021 (adresa x/18.01.2021), că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control (paragraful 57), că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 61) şi, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 62), întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal. Actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripţie (paragraful 63).

Susţinerile reclamantului cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ. sunt simple susţineri fără a aduce argumente de natură a contrazice cele reţinute de instanţă şi în special cele statuate de ICCJ prin Decizia nr. 19/2019.

Totodată, intimata-pârâtă a învederat că recurentul-reclamant a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208 C. proc. civ. şi actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării formulate în fond şi apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele acesteia, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, precum şi că această decizie a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Aceste motive de nelegalitate sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., însă nu pot fi primite pentru motivele ce vor fi înfăţişate.

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de apel pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele deciziei recurate, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, susţinând că, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe, instanţa de apel a menţinut ca legală şi temeinică hotărârea acesteia prin respingerea apelului ca nefondat. Astfel, instanţa de apel a considerat că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data emiterii deciziei de despăgubire, în timp ce prima instanţă a reţinut ca moment obiectiv data pronunţării deciziei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014.

Înalta Curte observă că aserţiunile recurentului-reclamant, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu le poate primi.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Motivarea constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Acest caz de casare conţine diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.

Potrivit efectului său devolutiv consacrat expres în dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., apelul translatează litigiul în toate aspectele cauzei, de fapt şi de drept, instanţa de apel procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant.

În speţa pendinte, se observă că instanţa de apel, ţinând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a schimbat considerentele reţinute de prima instanţă, în ceea ce priveşte momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune şi a expus motivarea proprie care justifică soluţia pronunţată de prima instanţă, respectiv aceea de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă.

Astfel, spre deosebire de prima instanţă, care a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 17.10.2014, data pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de apel a reţinut drept moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune data de 17.06.2010, data emiterii deciziei de despăgubire nr. 8361/17.06.2010.

De asemenea, instanţa de recurs mai observă faptul că, deşi diferite de considerentele primei instanţe, în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel şi-a expus pe larg considerentele pentru care a apreciat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune începe să curgă de la data emiterii deciziei de despăgubire, acesta fiind momentul obiectiv prevăzut de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat şi la statuările cu valoare de principiu din decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, moment de la care s-a apreciat că reclamantul putea să cunoască paguba ce urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat şi persoana care răspunde de producerea pagubei.

Or, aprecierea instanţei de apel cu privire la momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie – data emiterii deciziei de despăgubire nr. 8361/17.06.2010 – nu era de natură a determina o soluţie diferită de cea pe care a pronunţat-o, respectiv de respingere a apelului şi de menţinere a soluţiei date excepţiei prescripţiei extinctive de către prima instanţă, termenul de prescripţie fiind considerat împlinit şi în raport de acest moment decelat de instanţa de apel.

Prin urmare, pretinsa contradicţie invocată de către recurentul-reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este cea vizată de acest text de lege, întrucât considerentele deciziei recurate, care cuprind motivele de fapt şi de drept, conduc la soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, au legătură directă cu aceasta, astfel că nu se poate susţine că este vorba de contradictorialitate între considerente şi dispozitiv, atâta vreme cât acestea sprijină soluţia pronunţată.

Astfel, în acest context nu suntem în prezenţa unei contradicţii între considerente şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, aprecierea instanţei de apel cu privire la momentul începutului curgerii prescripţiei nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate.

Ca atare, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind nefondate, dezlegarea tranşată prin hotărârea atacată fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant critică decizia recurată şi pe motiv că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat şi, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfăţişate.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/29.04.2010, întocmit în dosarul nr. x C. civ., ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat/bugetului Ministerului Finanţelor prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, respectiv 3.063.340 RON.

De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/29.04.2010 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8361/17.06.2010 în favoarea beneficiarilor A. şi B.. Ulterior, au fost emise în favoarea beneficiarilor următoarele titluri de plată: titlul de plată seria x nr. x/2019, în cuantum total de 306.334 RON, plătit de Ministerul Finanţelor prin OP nr. x/2019; titlul de plată seria x nr. x/2018 în cuantum total de 306.334 RON plătit de Ministerul Finanţelor prin OP nr. x/2018 şi titlul de plată seria x nr. x/2017, în cuantum total de 306.334 RON plătit de Ministerul Finanţelor prin OP nr. x/2017.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei în esenţă, că reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de producerea lui la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reţinând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, respectiv data de 17.06.2010, acesta fiind momentul când reclamantul putea să cunoască paguba ce urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat şi pe persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i-a adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului. Acest cuantum a fost cunoscut abia în urma finalizării verificărilor dispuse urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Or, această susţinere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

Referitor la aserţiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum şi că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP, Înalta Curte constată că nu o poate primi.

Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinute iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că din punct de vedere al legalităţii, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că statuarea curţii de apel în sensul că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubire, nu este una care încalcă normele juridice incidente.

Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că în mod judicios din perspectiva normelor legale incidente a reţinut instanţa de apel că acesta beneficia de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acţioneze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanşa mecanisme interne cu privire la controlul activităţii intimatei-pârâte şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Înalta Curte mai constată sub acest aspect că este nefondată şi critica referitoare la faptul că acei doi membri ai recurentului-reclamant, care făceau parte din componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau doar atribuţiile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 şi că nu se poate pretinde că aceştia aveau sau trebuiau să aibă o competenţă similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat ANEVAR pentru a face o analiză critică pe fondul raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu, întrucât aceştia din urmă nu aveau competenţa profesională similară unui expert autorizat şi acreditat ANEVAR pentru a face o astfel de analiză a raportului de expertiză.

Astfel, instanţa de recurs reţine că pentru identificarea prejudiciului nu era necesar ca cei doi membri pe care recurentul-reclamant îi avea în cadrul Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor să se substituie unor experţi evaluatori acreditaţi ANEVAR, astfel cum reclamă recurentul, întrucât evaluarea se realiza pe baza unor norme juridice deplin cunoscute de toate autorităţile statului, existând posibilitatea concretă a exercitării unui control care să determine dacă au fost respectate criteriile de evaluare, şi aceasta cu atât mai mult cu cât Comisia din cadrul căreia făceau parte a dispus emiterea deciziei referitoare la acordarea titlului de despăgubire în cuantum de 3.063.340 RON, cei doi membri fiind aşadar, factori decidenţi în emiterea deciziei de despăgubire.

De asemenea, instanţa de recurs nu poate primi nici aserţiunile recurentului-reclamant în sensul instanţa de apel a ignorat prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 care statuează că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, iar nu lui însuşi.

În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârşite de instituţiile statului în exercitarea atribuţiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, de consecinţele acestor fapte răspunzând însuşi statul.

De asemenea, instanţa de recurs mai reţine şi faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, adică îşi exercită drepturile şi obligaţiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligaţia să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuţii.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că susţinerile recurentului-reclamant cu privire la inexistenţa răspunderii statului sunt eronate.

Se mai reţine de către instanţa de recurs că în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţa de apel şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii i-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă – prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidenţele Ministerului de Finanţe la data de 19.01.2021 – decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de faţă, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Totodată, aşa cum a reţinut instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, date fiind limitele controlului său jurisdicţional, încă de la momentul la care a fost emisă decizia de despăgubire, reclamantul avea la dispoziţie elementele pe baza cărora putea avea reprezentarea producerii unei pagube, cu atât mai mult cu cât însuşi reclamantul era titularul obligaţiei de plată.

În concluzie, aprecierea curţii de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data de 17.06.2010, data emiterii deciziei de despăgubire emise în favoarea beneficiarilor A. şi B. pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 37.583 mp şi construcţii în suprafaţă de 297 mp situat în Caransebeş, strada x, jud. Caraş-Severin, nu este una realizată cu încălcarea prevederilor legale incidente.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de apel a apreciat că în speţă ar fi incidente considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, deşi concluziile reţinute în respectiva decizie se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (derogatorie de la dreptul comun), precum şi că, în ceea ce priveşte calcularea termenului de prescripţie, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări:

Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.

În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost date soluţii diferite aceleiaşi probleme de drept. Din această definiţie se desprinde concluzia că rolul şi funcţia recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în privinţa acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Prin instituţia recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale".

Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. Astfel, decizia pronunţată de instanţa supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanţe, se impune cu aceeaşi forţă ca legea în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate.

Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

Problema de drept supusă analizei şi dezlegată prin decizia nr. 19/2019 a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi.

Prin amintita decizie pronunţată în recurs în interesul legii, s-a dezlegat cu valoare de principiu că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, paguba a fost apreciată ca fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.

Chiar dacă în speţa pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuşi există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, statuările instanţei supreme (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă) cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale au valoare de principiu şi sunt obligatorii pentru instanţe, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speţa pendinte, instanţele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripţiei configurat de Decretul nr. 167/1958 şi ulterior noul C. civ. şi nu Legii nr. 62/2011 privind dialogul social la care face trimitere recurentul în mod neîntemeiat.

Instanţa de apel nu a făcut cu privire la calcularea termenului de prescripţie, aplicarea prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cum eronat a susţinut recurentul-reclamant, ci s-a raportat la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 astfel cum au fost tranşate de instanţa supremă prin decizia nr. 19/2019.

Pe cale de consecinţă, critica recurentului-reclamant în această direcţie este nefondată, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a deciziei nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii prezente de chemare în judecată, statuările instanţei supreme mai sus evocate fiind incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunţate, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. invocate de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, cu sediul în Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1885A din 09 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.