Prescription runs from issuance of compensation decision; State's claim barred, appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă la data de 02.09.2021, Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, a chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 846.469 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în localitatea Tălmaciu, jud. Sibiu, şi valoarea de 892.543 RON, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.03.2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce priveşte suma de 346.469 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 500.000 RON de la data achitării titlurilor de plată. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii în ceea ce priveşte suma de 346.469 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 500.000 RON de la data achitării titlurilor de plată.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 07 din 07 ianuarie 2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1327A din 30 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 7 din 07 ianuarie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român au declarat recurs la data de 08 decembrie 2022, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă sub nr. x/2021.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea recursului, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2528 C. civ.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că, în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, în mod greşit instanţa de apel a statuat că "....de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, apelanţii reclamanţi puteau şi trebuiau să cunoască atât prejudiciul, cât şi pe persoana responsabilă de producerea acestuia, prejudiciul reclamat fiind cu titlu de diminuarea a patrimoniului cu despăgubirile acordate ca urmare a supraevaluării"; "...momentul la care acesta a dispus de suficiente elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs o pagubă, chiar dacă nu cunoaşte cuantumul exact al acesteia"; "...de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, apelanţii-reclamanţi puteau să cunoască paguba ce va urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat şi pe persoana răspunzătoare de producerea acesteia".

Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă din decizia nr. 513 din 07 martie 2019, susţinând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel în mod eronat, a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, se încadrează într-unul dintre cele trei indicate în mod echivoc în decizia civilă recurată.

Astfel, o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi a titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni:

- verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare;

- reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, reclamantul-recurent din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie:

- raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză;

- raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care reclamanţii au fost încunoştinţaţi despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

În drept au fost invocate toate actele normative invocate în cuprinsul recursului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a învederat că cererea de recurs nu este motivată temeinic şi a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii formulării recursului în raport de folosirea unui argument dezlegat deja într-un alt dosar.

Astfel, în susţinerea acestei excepţii, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208, art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurenţii-reclamanţi critică decizia recurată pe motiv că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţie şi în art. 2528 C. civ.

Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat şi ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfăţişate.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care au învestit instanţa, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x din 23 martie 2009, întocmit în dosarul nr. x de către S.C. Evaluar S.R.L., ceea ce a condus la supraevaluarea imobilului şi implicit la prejudicierea bugetului de stat cu sume considerabile, respectiv suma de 892.543 RON în cazul de faţă.

De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x din 23 martie 2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8363/FF din 21 iulie 2009 în favoarea petenţilor A. şi B.. Ulterior, au fost emise în favoarea petenţilor următoarele titluri de conversie: titlul de conversie - decizia nr. 22/04.01.2010, în cuantum de 196.271,5 RON reprezentând un număr total de 196.272 acţiuni la valoarea nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune, în favoarea domnului B. şi titlul de conversie - decizia nr. 23/04.01.2010, în cuantum de 196.271 RON reprezentând un număr total de 196.272 acţiuni la valoarea nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune, în favoarea doamnei A.; pentru diferenţa de 500.000 RON au fost emise titlurile de plată: x.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamanţi, constatând prescris dreptul material la acţiune, argumentând în considerentele sentinţei, în esenţă, că acţiunea a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 (în cazul în care momentul curgerii termenului este apreciat ca fiind cel al emiterii Deciziei de despăgubire nr. 8363/FF/21.07.2009 sau al comunicării titlurilor de conversie către Fondul "Proprietatea"), respectiv de art. 2.517 şi 2.528 alin. (1) C. civ. (dacă momentul curgerii termenului este apreciat ca fiind cel al emiterii Deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013).

Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reţinând că de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, apelanţii-reclamanţi puteau şi trebuiau să cunoască atât prejudiciul, cât şi pe persoana responsabilă de producerea acestuia.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, în opina recurentului-reclamant, şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18 ianuarie 2021, prin care i-a adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu au putut acţiona mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu cunoşteau paguba, aceasta fiind stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. C. S.R.L..

Or, această susţinere a recurenţilor-reclamanţi nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a acelui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea recurenţilor-reclamanţi, potrivit căreia, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea şi reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.

Referitor la această susţinere, instanţa de recurs constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut constatările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 19/2019.

Astfel, instanţa supremă a dezlegat cu valoare de principiu în decizia nr. 19/2019 că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau nereguralităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. Paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, o astfel de pagubă este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.

Aşadar, statuările instanţei supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

În realitate, recurenţii-reclamanţi se prevalează de faptul că au fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţă şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii le-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă – prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidenţele Ministerului de Finanţe la data de 19.01.2021 – decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.

Înalta Curte apreciază că recurenţii-reclamanţi ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de faţă, paguba invocată ar consta în diminuarea patrimoniului reclamanţilor cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit.

În concluzie, aprecierea curţii de apel în sensul că recurenţii-reclamanţi trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii deciziei nr. 8363/FF/21.07.2009 în favoarea petenţilor A. şi B., decizie emisă în baza raportului de evaluare nr. x/23.03.2009 întocmit în dosarul nr. x, având ca obiect imobilul teren agricol în suprafaţă de 28.800 mp situat în localitatea Tălmaciu, jud. Sibiu, nu a fost realizată prin încalcarea prevederilor legale invocate prin cererea de recurs.

Înalta Curte nu poate primi nici aserţiunile recurenţilor-reclamanţi în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, iar nu lui însuşi, atâta timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

Astfel, instanţa de recurs constată că faptele la care fac referire recurenţii-reclamanţi sunt săvârşite de instituţiile statului în exercitarea atribuţiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, de consecinţele acestor fapte răspunzând însuşi statul.

De asemenea, instanţa de recurs mai reţine şi faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, adică îşi exercită drepturile şi obligaţiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligaţia să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuţii.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că susţinerile recurenţilor-reclamanţi cu privire la inexistenţa răspunderii statului sunt eronate.

Referitor la susţinerea că nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuatificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum şi că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP, Înalta Curte constată că, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că, din punct de vedere al dispoziţiilor legale, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurenţilor-reclamanţi şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamanţi, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, statuarea curţii de apel în sensul că recurenţii-reclamanţi aveau toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei nr. 8363/FF/21.07.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire, nu a fost una decelată în mod neconform prevederilor legale incidente. Înalta Curte constată totodată, că este ţinută de situaţia de fapt a cauzei stabilită în mod definitiv de către curtea de apel, date fiind limitele controlului său jurisdicţional exclusiv de legalitate.

Astfel, contrar criticilor recurenţilor-reclamanţi, se constată din perspectiva legalităţii că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că aceştia beneficiau de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acţioneze pentru identificarea pagubei; în acest sens puteau declanşa mecanisme interne cu privire la controlul activităţii intimatei-pârâte şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În concluzie, faţă de argumentele anterior expuse, Înalta Curte reţine faptul că aprecierea curţii de apel în sensul că recurenţii-reclamanţi puteau şi trebuiau să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 8363/FF/21.07.2009, care marchează şi momentul de început al curgerii termenului de prescripţie de trei ani, în speţă fiind aplicabil momentul obiectiv al începutului prescripţiei care, în cauza pendinte, este cu mult înaintea datei la care se raportează recurenţii-reclamanţi şi cu privire la care susţin că au cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, elemente necesare care să-i îndreptăţească să acţioneze, nu a fost realizată cu încălcarea normelor juridice invocate prin cererea de recurs.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunţate şi constatând totodată, că recursul nu este inadmisibil, deoarece finele de neprimire invocat de intimată vizează un alt raport juridic decât cel prezent, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurenţii-reclamanţi, nefiind încălcate de către instanţa de apel normele juridice invocate prin cererea de recurs, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, ambii cu sediul în Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1327A din 30 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.