Prescription of tort claim for state compensation overvaluation; objective start of limitation period predates notice of reevaluation

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.136.501 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.376.730 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/30.03.2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC de către A. S.A. şi valoarea de 240.229 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului intravilan, în suprafaţă de 654,62 mp situat în Piteşti, str. x, jud. Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 401 din 22 martie 2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a respins cererea formulată de reclamantul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1398A din 17 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor a declarat recurs la data de 06 ianuarie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă sub nr. x/2021 la data de 17 ianuarie 2023 şi repartizat aleatoriu completului de judecată nr. 9.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea recursului, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei nr. 8980/28.10.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în considerarea faptului că însuşi statul a reglementat funcţionarea instituţiilor sale în mod ierarhizat, în cadrul puterii executive, aşadar reclamantul dispunea de pârghiile legale în acest scop.

Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă, susţinând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel în mod eronat a reţinut că: "chiar şi în situaţia în care aceste pârghii legale nu ar fi existat, în contextul calităţii speciale a reclamantului, care îndeplineşte funcţia constituţională legislativă, a susţine absenţa reglementării mecanismului de supraveghere şi control a modului în care instituţiile şi/sau autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate (...) ar echivala cu invocarea propriei culpe."

Astfel, o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a învederat că nu se poate reţine ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei de despăgubire, deoarece la acel moment, se cunoştea doar valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanei îndreptăţite, nu însă şi existenţa pagubei. Altfel spus, în opinia sa cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea pagubei.

În ce priveşte determinarea existenţei pagubei produse în patrimoniul recurentului, aceasta a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării şi reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011.

Aşadar, considerentele Curţii de Apel Bucureşti referitoare la controlul ierarhic pe care Statul ar fi trebuit să-l exercite, nu reprezintă argumente care să susţină stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, deoarece nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, până la data de 26.04.2013, când prin H.G. nr. 572/2013, autoritatea intimată a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului ministru, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP.

Mai mult, chiar dacă s-ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece doar prin reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate ca nerespectând standardele internaţionale de evaluare se putea identifica existenţa unui prejudiciu.

Aşadar, recurentul-reclamant a susţinut că era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. B. S.R.L.

În consecinţă, având în vedere considerentele dezvoltate, rezultă că instanţa de control judiciar în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care recurentul-reclamant a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

În drept a invocat dispoziţiile art. 486 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă a susţinut că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu aduc argumente noi care să justifice temeinicia acestuia.

De asemenea, a învederat că susţinerile părţii adverse sunt total nefondate, hotărârea atacată fiind motivată suficient şi în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ.

A mai susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că indicarea implicită, ca temei juridic, a dispoziţiilor C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau interpretarea greşită a legii, nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziţii, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat şi nu se susţine de către recurent prin motivele de recurs depuse în termen, în baza unei argumentaţii juridice raportate la dispoziţii legale.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa s-a pronunţat cu respectarea dispoziţiilor legale şi cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Instanţa de apel în mod corect a avut în vedere în soluţionarea cauzei Decizia RIL nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând că prin această decizie s-a statuat în considerente, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

Indiferent de momentul de început al termenului de prescripţiei (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ., dispoziţiile legale prevăd aceeaşi soluţie, astfel: termenul este de 3 ani (art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2517 C. civ.), iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.).

În mod corect instanţa, raportându-se la Decizia RIL nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că nu se poate reţine că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2021 (adresa x/18.01.2021).

Susţinerile reclamantului cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ. sunt simple susţineri fără a aduce argumente de natură a contrazice cele reţinute de instanţă şi în special cele statuate de ICCJ prin Decizia nr. 19/2019.

Totodată, intimata-pârâtă a învederat că recurentul-reclamant a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208 C. proc. civ. şi actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţie.

Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat şi ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfăţişate.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x din 30 martie 2009, întocmit în dosarul nr. x C. civ. de către S.C. A. S.A., ceea ce a condus la supraevaluarea imobilului şi implicit la prejudicierea bugetului de stat cu sume considerabile, respectiv suma de 1.136.501 RON în cazul de faţă.

De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x din 30 martie 2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8980 din 28 octombrie 2010 în favoarea doamnei C.. Ulterior, a fost emis titlul de conversie nr. 84 din 10 ianuarie 2011 în cuantum de 1.375.826,32 RON, reprezentând un număr de 1.375.826 acţiuni la o valoarea de 1 leu pentru fiecare acţiune.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a respins cererea formulată de reclamant, ca fiind prescrisă, argumentând în considerentele sentinţei, în esenţă, că momentul curgerii termenului de prescripţie extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai Autorităţii, cât şi în omologarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/30.03.2009, ceea ce a condus la emiterea Deciziei nr. 98900/28.10.2010, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât reclamantul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, momentul obiectiv când reclamantul trebuia să cunoască paguba şi responsabilul fiind data emiterii Deciziei nr. 8980/28.10.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea numitei C. potrivit raportului de evaluare întocmit iniţial.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, în opina recurentului-reclamant, şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18 ianuarie 2021, prin care i-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu cunoştea paguba, aceasta fiind stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. B. S.R.L..

Or, această susţinere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a acelui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului-reclamant, potrivit căreia determinarea existenţei pagubei în patrimoniul său a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării şi reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisa centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011.

Referitor la această susţinere, instanţa de recurs constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că sunt aplicabile mutatis mutandis constatările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia în recurs în interesul legii nr. 19/2019.

Astfel, instanţa supremă a dezlegat cu valoare de principiu în decizia nr. 19/2019 că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, deoarece acest control constată doar abaterile sau nereguralităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. Paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, paguba a fost apreciată ca rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.

Aşadar, statuările instanţei supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

În realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţă şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii i-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă – prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidenţele Ministerului de Finanţe la data de 19.01.2021 – decurgând din diferenţa de valoare constatată în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, recurentul-reclamant tinde să deplaseze data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de faţă, paguba reclamată consta în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Pe baza acestor elemente, recurentul-reclamant ar fi trebuit să cunoască şi faptul că o astfel de valoare, în opinia sa neconformă cu valoarea de piaţă a imobilului, ar fi constituit o pagubă adusă intereselor sale şi ar fi trebuit să depună toate diligenţele necesare pentru a afla întinderea acesteia şi pentru a o recupera.

În concluzie, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, date fiind limitele controlului său de legalitate, s-a stabilit sub acest aspect, că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii deciziei nr. 8980 din 28 octombrie 2010 în favoarea doamnei C., decizie emisă în baza raportului de evaluare nr. x/30.03.2009 întocmit în dosarul nr. x C. civ., având ca obiect imobilul teren intravilan în suprafaţă de 654,62 mp situat în Piteşti, str. x, jud. Argeş, Înalta Curte nu poate primi pe cale de consecinţă, criticile în sens contrar ale recurentului reclamant.

De asemenea tot pe cale de consecinţă, nu pot fi primite nici aserţiunile recurentului-reclamant în sensul că instanţa de control judiciar a reţinut în mod greşit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei de despăgubiri, în considerarea faptului că însuşi statul a reglementat funcţionarea instituţiilor sale în mod ierarhizat, în cadrul puterii executive, reclamantul dispunând aşadar, de pârghiile legale în acest scop; de asemenea, tot pe cale de consecinţă, nu poate primi nici susţinerile potrivit cărora nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP.

Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a putea cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei nr. 8980/28.10.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că acesta beneficia potrivit dispoziţiilor legale de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea reală să acţioneze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanşa mecanisme interne cu privire la controlul activităţii intimatei-pârâte şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În concluzie, faţă de argumentele anterior expuse, Înalta Curte reţine faptul că în mod legal s-a stabilit că recurentul-reclamant putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 8980/28.10.2010, care marchează şi momentul de început al curgerii termenului de prescripţie de trei ani, în speţă fiind aplicabil momentul obiectiv al începutului prescripţiei care, în cauza pendinte, este cu mult înaintea datei la care se raportează recurentul-reclamant şi cu privire la care susţine că a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, elemente necesare care să-l îndreptăţească să acţioneze.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunţate, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, cu sediul în Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1398A din 17 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti, Calea x.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.