Unconstitutionality of procedural bars to Constitutional Court referral in enforcement objection disputes

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin contestaţia la executare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 30.09.2020 contestatoarea A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata B., anularea executării silite înseşi, anularea încheierilor pronunţate de executor în dosarul de executare nr. 73/25.09.2020, anularea oricărui act de executare, precum şi anularea încheierii de încuviinţare a executării silite din data de 10.09.2020 pronunţate în dosarul x/2020

La data de 01.10.2020, S.C. C. S.R.L. a depus cerere de intervenţie accesorie în sprijinul apărării contestatoarei A..

Prin încheierea din data de 01.11.2021 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti s-a respins ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de către S.C. C. S.R.L.

2. Hotărârea pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1652/28.02.2022, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la executare, excepţie invocată prin întâmpinarea formulată la data de 22.10.2020, a admis excepţia tardivităţii invocată de către intimate prin întâmpinarea formulată la 26.02.2021 şi a constatat contestatorul decăzut din dreptul de a formula contestaţie la executare prin invocarea motivelor de contestaţie ce se regăsesc în cererile formulate la data de 01.02.2021, faptul pentru care a anulat, sub acest aspect, motivele de contestaţie formulate la data de 01.02.2021.

Instanţa a respins în rest cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, sancţionând contestatorul pentru introducerea cu rea-credinţă a contestaţiei la executare, conform art. 720 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva încheierii din data de 01.11.2021 pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti s-a formulat apel de către apelanta - contestatoare A. şi apelantul-intervenient S.C. C. S.R.L..

3. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1714 A din 06.07.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a respins apelurile formulate de apelanta - contestatoare A. şi de apelantul - intervenient S.C. C. S.R.L., împotriva încheierii civile din data de 01.11.2021 pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs contestatoarea A. şi intervenientul accesoriu S.C. C. S.R.L.

4. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 199R din 28 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins ca lipsită de interes, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta D.; a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate; a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect; a admis excepţia inadmisibilităţii recursurilor şi a respins recursurile formulate de recurenta-contestatoare A. şi de recurentul- intervenient S.C. C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1714A/06.07.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV- a Civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata B., ca inadmisibile.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibile a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ., ale sintagmei "nefiind aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. referitoare la suspendarea procesului" din cuprinsul art. 55 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 au formulat recurs recurenta-contestatoare A. şi recurenta-intervenientă S.C. C. S.R.L..

Prin cererea de recurs, s-a solicitat admiterea recursului, în sensul admiterii cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ., cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "nefiind aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. referitoare la suspendarea procesului" din cuprinsul art. 55 din Legea nr. 47/1992 şi cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, faţă de existenţa în vigoare a RUE nr. 2092/16.12.2020 care a fost supus controlului de legalitate direct de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care a fost pronunţată hotărârea din 16 februarie 2022, precum şi faţă de existenţa în vigoare a RUE nr. 1407/18.12.2013 şi de împrejurarea că actuala lege de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale a României conţine reglementarea din art. 2 alin. (1) "Curtea asigură controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale" care este însă în contradicţie cu prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie, atunci când se pune în discuţie controlul de constituţionalitate prin prisma aplicării în dreptul intern a reglementărilor cu caracter obligatoriu din tratatele Uniunii şi pe cale de consecinţă înlăturarea acelor dispoziţii de drept intern/norme de procedură restrictive din dreptul intern, atunci când acestea sunt în contradicţie cu reglementările obligatorii din dreptul Uniunii, din tratatele pe care se întemeiază Uniunea (TUE, TFUE şi CDFUE).

Recurenţii au apreciat în esenţă, că se impune controlul de constituţionalitate în mod concret: prin prisma principiilor statului de drept astfel cum sunt explicate în RUE nr. 2092/16.12.2020 atunci când acestea se referă inclusiv la bugetul naţional; prin prisma conceptului avertizor de integritate în interes public atunci când acesta desfăşoară o activitate profesională reglementată în România, cea de consilier juridic, atât în mod independent, cât şi ca salariat; raportat la conceptul "dispoziţiile de procedură restrictive" din art. 3 lit. c) din RUE nr. 2092/2020, faţă de împrejurarea că prevederile art. 83 alineat I teza finală din C. proc. civ. nu se aplică unui consilier juridic care este autorizat să exercite pe piaţa muncii din Romania o activitate profesională; prin prisma conceptului represalii asupra angajatorului avertizorului de integritate în interes public, precum şi prin prisma prevederilor art. 81 alin. (2) lit. g) din TFUE "dezvoltarea unor metode alternative de soluţionare a litigiilor"; prin prisma conceptului autoritate de aplicare a legii în care intră şi instanţele care au pronunţat decizii asupra unor cereri care fie nu intrau în competenţa lor de soluţionare, fie hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea principiului statului de drept privind reglementarea auditului financiar, verificarea transparentă şi eficientă a sistemelor de gestiune financiare, inclusiv atunci când se pun în discuţie sume de bani pretinse de entităţi raportoare în domeniul spălării banilor; prin prisma prevederilor art. 8 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene; prin prisma art. 81 alin. (2) lit. g) din TFUE.

Aceste principii ale statului de drept prevăd un audit financiar, transparent, sisteme eficiente de gestiune financiară şi monitorizare, atât în ceea ce priveşte sume din bugetul Uniunii, cât şi sume ce vizează bugetul naţional.

În susţinerea recursului, recurenţii au arătat că dispoziţiile legale cu privire la care au invocat excepţiile de neconstituţionalitate au legătură cu cauza.

Astfel, obiectul dosarului nr. x/2020 vizează în concret acţiunea judiciară întemeiată pe legea specială în materia prelucrării datelor personale, respectiv art. 1411 alin. (1), (3), (4) din Legea nr. 129/2018 completat cu prevederile art. 79 şi art. 82 alin. (1) din RUE nr. 679/27.04.2016.

Prin acţiunea întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, iar nu pe dreptul comun (art. 712 şi urm. C. proc. civ.), recurenta-reclamantă a solicitat instanţei să se constate în dosarul nr. x/2020 că a operat încălcarea principiilor statului de drept faţă de împrejurarea că veniturile obţinute de aceasta sunt din bugetul Uniunii prin intermediul implementării unor proiecte din fonduri europene nerambursabile, virate în baza unor contracte de finanţare care au fost implementate în perioada martie 2014- noiembrie 2020 de către operatorul economic C. S.R.L., al cărei administrator este.

În plus, aceste venituri sunt solicitate începând cu 01 septembrie 2020, în mod forţat, prin intermediul încuviinţării silite, fără să existe în dreptul intern reglementată procedura auditului financiar în ceea ce priveşte veniturile pretinse din bugetul Uniunii prin intermediul unor contracte de asistenţă juridică care nu au fost supuse controlului de legalitate nici cu privire la existenţa consimţământului clientului şi nici cu privire la dovada auditului financiar pentru sumele pretins avansate de client.

Prin modificarea acţiunii din data de 01 februarie 2021, după ce intraseră în vigoare şi prevederile regulamentului UE nr. 2092/16.12.2020, recurenta-reclamantă a înţeles să solicite instanţei repararea prejudiciului exclusiv în temeiul legii speciale, prin intermediul soluţiei legislative din art. 1411 alin. (3) din Legea nr. 129/2018, iar nu să i se aplice dreptul comun, faţă de împrejurarea că legiuitorul român nu a prevăzut o astfel de situaţie juridică.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, recurenta-reclamantă are posibilitatea de a opta între desfiinţarea actelor de executare din dosarul nr. x/2000 şi în baza dreptului comun sau în baza Legii speciale nr. 129/2018, art. 1411 alin. (1) şi alin. (3).

Reprezentantul legal al recurenţilor, doamna consilier juridic D., are şi calitatea de facilitator, respectiv persoană care asistă într-un context profesional pe avertizorul de integritate.

S-a precizat că în judecarea recursului de faţă se aplică în mod direct atât RUE nr. 2092/2020, cât şi RUE nr. 147/2013.

S-a mai susţinut că recurenţii şi doamna consilier juridic D. nu au interese contrare, ci acţionează ca o întreprindere unică în sensul art. 2 alin. (2) din RUE nr. 1407/18.12.2013, faţă de activitatea de implementare proiecte din fonduri europene nerambursabile, începând cu 27 martie 2014 prin programul POCU 2014-2020; contractele de finanţare încheiate în acest sens de recurenta-intervenientă cu autoritatea de management POCU au regimul juridic al ajutoarelor de stat reglementate în art. 107-108 din TFUE.

În dosarul nr. x/2020 se aplică în mod direct şi prevederile RUE nr. 2092/2020: art. 4 alin. (2) lit. b), art. 3 lit. c) teza iniţială, art. 4 alin. (2) lit. d) şi lit. f).

Având în vedere că hotărârea din 28 februarie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2020 a avut în vedere exclusiv dispoziţiile art. 29 alin. (5) teza iniţială din Legea nr. 47/1992, recurenţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a acestei prevederi, apreciind că este neconstituţională în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi alin. (5), art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 21 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) (în raport de art. 20 din Constituţie şi art. 6 CEDO) şi art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie.

Au susţinut că actuala reglementare a art. 29 alin. (5) teza iniţială din Legea nr. 47/1992, republicată, este neconstituţională şi prin referire la art. 8 din RUE nr. 679/27.04.2016 în vigoare din data de 25 mai 2018.

Sintagma "dacă exepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1)" este imprecisă, neclară, generează confuzie, în sensul că instanţa în faţa căreia se ridică excepţia de neconstituţionalitate ar dispune de un drept absolut de a decide dacă excepţia invocată are sau nu legătură cu soluţionarea cauzei, înainte chiar de soluţionarea cauzei. Această sintagmă este în contradicţie şi cu noţiunea de proces echitabil în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, dar şi cu aplicarea principiului priorităţii dreptului Uniunii (reglementat în art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie).

De asemenea, s-a susţinut că aceste prevederi sunt în contradicţie cu prevederile art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi cu art. 6 paragraful 3 din Tratatul Uniunii, în situaţia în care se lasă în mod aleatoriu interpretarea noţiunii de inadmisibilitate exclusiv instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate cu privire la legătura de cauzalitate între această excepţie şi soluţionarea cauzei, ceea ce ar echivala cu o antepronunţare a instanţei cu privire la un act normativ pe care partea înţelege să îl invoce în soluţionarea cauzei.

Conduita de a decide aleatoriu dacă are sau nu legătură cu cauza excepţia de neconstituţionalitate invocată lipseşte de efecte Curtea Constituţională de a decide dacă prin decizia ce ar urma a se pronunţa, se statuează inclusiv asupra unui principiu general al dreptului Uniunii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

a) În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) teza iniţială din Legea nr. 47/1992, cerere formulată în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim element, Înalta Curte constată faptul că deşi prin cererea de recurs, recurenţii au invocat neconstituţionalitatea prevederilor art. 29 alin. (5) teza iniţială din Legea nr. 47/1992 în raport de mai multe norme constituţionale, cu toate acestea, la termenul de judecată prezent, la interpelarea Înaltei Curţi, recurenţii şi-au circumscris domeniul de raportare constitutional la prevederile art. 1 şi 3, art. 16 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, astfel încât în respectul principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, evaluarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezentul recurs va fi realizată în aceste limite configurate de părţile procesuale.

Continuând, recurenţii au susţinut că actuala reglementare a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) teza iniţială din Legea nr. 47/1992 este imprecisă, neclară, generează confuzie, precum şi un abuz de drept în ceea ce priveşte conduita instanţei în faţa căreia se ridică excepţia de neconstituţionalitate, în sensul că instanţa se substituie Curţii Constituţionale, în sensul că ar decide aleatoriu dacă există sau nu legătură de cauzalitate între excepţia de neconstituţionalitate invocată şi soluţionarea cauzei în faţa căreia a fost invocată această excepţie.

Aşadar, Înalta Curte, având în vedere că prin excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) teza iniţială din Legea nr. 47/1992 se critică posibilitatea instanţei de drept comun de a respinge ca inadmisibilă sesizarea Curţii Constituţionale, constată că există legătura prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din acelaşi act normativ, respectiv legătura între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza pendinte în care curtea de apel a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate tocmai ca urmare a neîndeplinirii cerinţei legale menţionate de textul de lege criticat în prezent.

Totodată, apreciază că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate a sesizării, anume dispoziţia atacată cu excepţia de neconstituţionalitate este cuprinsă într-o lege în vigoare, excepţia a fost ridicată în faţa unei instanţe de judecată şi a fost motivată prin indicarea textelor constituţionale pretins încălcate (art. 1, art. 3, art. 16 alin. (1), art. 24 alin. (1), art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României), iar asupra ei Curtea Constituţională nu s-a pronunţat în sensul de a o fi declarat neconstituţională.

În consecinţă, sunt îndeplinite dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale, astfel că, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) teza iniţială din Legea nr. 47/1992 ("Dacă excepţia este inadmisibilă") cu referire la art. 1, art. 3, art. 16 alin. (1), art. 24 alin. (1), art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României şi va sesiza Curtea Constituţionala cu soluţionarea excepţiei invocate.

Opinia Înaltei Curţi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, exprimată potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, este în sensul că dispoziţiile textului de lege criticat nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de recurenţi.

Astfel, se invocă neconstituţionalitatea în raport cu art. 1, art. 3, art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1), art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.

Înalta Curte apreciază că dispoziţia legală criticată este o normă de procedură cu conţinut clar, previzibil, lipsit de echivoc, al cărei înţeles poate fi dedus cu uşurinţă prin corelarea cu dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi text de lege, la care norma face trimitere.

Dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie conferă legiuitorului atributul exclusiv de a institui reguli de procedură deosebite, în considerarea unor situaţii speciale, astfel că principiul liberului acces la justiţie nu echivalează cu accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie.

Or, astfel de condiţii sunt instituie prin art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi, procedând în acest fel, legiuitorul nu a avut intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, ci a avut intenţia exclusiv de a instaura un climat de ordine, indispensabil în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este absolut şi că, fiind vorba despre un drept pe care Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale l-a recunoscut fără să îl definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38). Prin urmare, nu poate fi reţinută nici încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din CEDO.

În aceste coordonate, Înalta Curte apreciază că nu se verifică neconstituţionalitatea în raport cu dispoziţiile legale invocate, care consacră egalitatea în drepturi (art. 16 alin. (1), dreptul de acces liber la justiţie (art. 21), dreptul la apărare (art. 24), având în vedere că dispoziţiile pretins a fi neconstituţionale nu vizează doar anumite categorii de persoane şi nu creează situaţii discriminatorii pentru anumite persoane comparativ cu altele aflate în situaţii egale, părţile având posibilitatea de a uza de toate mijloacele şi procedurile legale puse la dispoziţie şi stabilite de legiuitor şi care intră în marja sa de apreciere.

De asemenea, nu se verifică neconstituţionalitatea nici în raport cu dispoziţiile art. 20 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, întrucât nu se remarcă nici o contrarietate între procedura internă de sesizare a Curţii Constituţionale, dispoziţiile legale comunitare invocate de recurenţi nestatuând norme contrare.

În fine, textul legal criticat nu este neconform nici art. 1 şi art. 3 din Constituţia României, nedecelându-se prin prisma elementelor anterior ilustrate, vreo neconcordanţă.

b) Soluţionând pe fond recursul împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată: "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. (4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. O dată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile".

Ca atare, din punct de vedere al contenciosului constituţional, instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate are atribuţia, care reprezintă în acelaşi timp şi o obligaţie, de a verifica dacă sunt respectate o serie de reguli procedurale specifice acestei excepţii, respectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate stabilite de alin. (1), (2) şi (3) ale textului de lege mai sus evocat.

Verificarea condiţiilor formale de admisibilitate de către instanţă presupune doar o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia, ca incident procedural, poate fi invocată, iar nu o analiză a conformităţii cu Constituţia a dispoziţiilor considerate a fi neconstituţionale.

Cum condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanţa va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei de a putea admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate este limitată de textul art. 29 din Legea nr. 47/1992 strict la constatarea condiţiilor de admisibilitate, printre care cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

Potrivit dispoziţiilor alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, partea interesată are posibilitatea de a formula recurs.

Relevante cu privire la stabilirea naturii juridice a recursului reglementat de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 42/1997 sunt dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. XXXVI/11.12.2006 pronunţată în recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 30 mai 2007), potrivit cărora prin aceste dispoziţii legale (art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992) se atribuie instanţei imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, o competenţă specială, limitată exclusiv la examinarea legalităţii şi temeiniciei încheierii pronunţate conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Raţiunea prevederilor art. 29 alin. (5), referitoare la recurs, a fost aceea de a supune controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, indiferent de faza procesuală în care au fost pronunţate, ca o garanţie în plus a liberului acces la justiţie.

Aceste statuări ale instanţei supreme au fost reţinute şi de Curtea Constituţională prin decizia nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 580/2017), în paragraful 20.

Totodată, potrivit dezlegărilor date de Curtea Constituţională prin decizia sus-amintită "acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul din elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală" (paragraful 21), iar "obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii" (paragraful 22).

Faţă de cele expuse, Înalta Curte urmează a evalua legalitatea prezentului recurs din prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 ce stabilesc cerinţele de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, aceleaşi cu cele de admisibilitate a cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

Criticând soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurenţii au susţinut că dispoziţiile legale cu privire la care au invocat excepţiile de neconstituţionalitate au legătură cu cauza, întrucât obiectul dosarului nr. x/2020 vizează în concret acţiunea judiciară întemeiată pe legea specială în materia prelucrării datelor personale (art. 1411 alin. (1), (3), (4) din Legea nr. 129/2018 completat cu prevederile art. 79 şi art. 82 alin. (1) din RUE nr. 679/27.04.2016), iar nu pe dreptul comun (art. 712 şi urm. C. proc. civ.).

Înalta Curte observă că în speţă, potrivit acţiunii introductive de instanţă, demersul judiciar are ca obiect contestaţia la executare formulată de A. în contradictoriu cu B., prin care se solicită anularea executării silite înseşi, anularea încheierilor pronunţate de executor în dosarul de executare nr. 73/25.09.2020, anularea oricărui act de executare, precum şi anularea încheierii de încuviinţare a executării silite din data de 10.09.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2020.

Contestatoarea a învederat în cadrul finalului cererii de chemare în judecată că a formulat contestaţia la executare în baza art. 712-720 C. proc. civ. .

Înalta Curte observă determinant că textele legale pretins a fi neconstituţionale (art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 în raport de prevederile art. 24 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3), art. 56 alin. (1), art. 20 alin. (2) din Constituţia României; dispoziţiile art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ. şi art. 55 teza finală din Legea nr. 47/1992, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 24 alin. (1), art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţia României) nu au într - adevăr legătură cu cauza dedusă judecăţii, în condiţiile în care pe de o parte, ele au fost invocate în cadrul unui recurs declarat împotriva deciziei civile definitive nr. 1714A/06.07.2022 a Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă (prin care au fost respinse apelurile formulate de apelanta-contestatoare A. şi apelanta-intervenientă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din data de 01 noiembrie 2021 pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2020, încheiere prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta S.C. C. S.R.L., precum şi împotriva sentinţei civile nr. 1652/2022 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti prin care s-a soluţionat definitiv contestaţia la executare).

Respectivul recurs în cadrul căruia au fost formulate aceste excepţii de neconstituţionalitate a fost constatat în mod definitiv (prin decizia civilă nr. 199/2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a Civilă), ca fiind inadmisibil.

Or, atât timp cât potrivit amplelor critici din recursul prezent dedus judecăţii Înaltei Curţi, justificarea neconstituţionalităţii invocate a acestor norme juridice criticate de recurenţii prezenţi vizează fondul raportului juridic dedus judecăţii prin acţiunea introductivă de instanţă, este evident că excepţiile de neconstituţionalitate nu aveau legătură cu recursul declarat împotriva deciziei definitive de apel a tribunalului, recurs ale cărui limite de judecată erau cricumscrise în acest context şi din punct de vedere legal, exclusiv excepţiei de inadmisibilitate.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurenţilor, că în mod corect şi legal, curtea de apel a apreciat că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură cu soluţionarea cauzei nici din perspectiva faptului că textele de lege invocate nu au fost aplicate de instanţa respectivă de recurs în cauză, modul de desfăşurare a procesului în respectiva fază procesuală anterioară de recurs nedepinzând în nici un fel de aceste texte legale care nu au fost aplicate în judecata cauzei de curtea de apel.

Ilustrative în acest sens sunt atât încheierea de şedinţă din data de 28.02.2023, cât şi decizia civilă nr. 199/2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a Civilă, acte judiciare din care rezultă că într-adevăr, instanţa de recurs nu a realizat aplicarea în cauză a prevederilor criticate ca neconstituţionale de recurenţi.

Aşadar, sintetizând toate aceste argumente expuse, rezultă că statuările curţii de apel în privinţa soluţiei date cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate sunt corecte, nefiind decelată vreo legătură cu cauza a respectivelor excepţii de neconstituţionalitate invocate.

Raportând, aşadar, condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale la cerinţele prevăzute la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, mai sus redate, se observă pe cale de consecinţă, că solicitarea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ. şi art. 55 teza finală din Legea nr. 47/1992, nu o îndeplineşte pe cea privitoare la existenţa legăturii dintre excepţii şi cererea dedusă judecăţii, fiind aşadar corectă soluţia adoptată de curtea de apel de respingere a cererii de sesizare cu excepţiile de neconstituţionalitate ca inadmisibilă.

Prin urmare, constatând legalitatea soluţiei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) teza iniţială din Legea nr. 47/1992 ("Dacă excepţia este inadmisibilă"), cu referire la art. 1, art. 3, art. 16 alin. (1), art. 24 alin. (1), art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-contestatoare A., cu domiciliul procesual ales la mandatar D., în Bucureşti, şi de recurenta-intervenientă S.C. C. S.R.L., cu sediul procesual ales la consilier juridic D., în Bucureşti, împotriva deciziei nr. 199R din 28 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti– secţia a IV-a civilă cu privire la respingerea ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate, în contradictoriu cu intimata B., cu domiciliul procesual ales la E., cu sediul în Cluj-Napoca, jud. Cluj şi cu domiciliul în Satu Mare, jud. Satu Mare şi cu intervenienta D. cu domiciliul în Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.