Moral damages for failure to contract insurance for military aviation personnel under statutory "legal insurance" regime

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.11.2017 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă sub nr. x/2017, reclamantul A., reprezentat legal de B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi UM 01969 Câmpia Turzii, obligarea pârâţilor în solidar la acordarea daunelor morale în cuantum de 200.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective şi plata dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii cererii până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1381, art. 1390 C. civ., art. 49 din Legea nr. 35/1990 - Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, art. 453 C. proc. civ.

Pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

2. Primul ciclu procesual

Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa nr. 219/27.04.2018, Tribunalul Cluj, secţia I civilă a admis în parte acţiunea; a obligat în solidar pârâţii să achite reclamantului suma de 70.000 euro în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă calculate de la data introducerii acţiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate; a obligat pe pârâţi în solidar să achite reclamantului suma de 9853 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Prin decizia nr. 217/A/04.12.2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de B., în calitate de reprezentantă legală a minorului A., împotriva sentinţei; au fost obligaţi pârâţii în solidar să plătească reclamantei, în favoarea minorului A., suma de 80.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), precum şi dobânda legală aferentă acestei sume calculată începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 17.11.2017, şi până la data plăţii sumei datorate; au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei, în favoarea minorului, suma de 10.853 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva aceleiaşi sentinţe; a fost obligat pârâtul apelant Ministerul Apărării Naţionale la a-i plăti reclamantei, în favoarea minorului, suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, parţiale.

Prin decizia nr. 1454/09.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-au admis recursurile declarate de reclamantul A., prin reprezentant legal B., şi de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Unităţii Militare 01969 Câmpia Turzii, împotriva deciziei nr. 217/A/04.12.2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, decizia atacată a fost casată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

3. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 154/A/16.06.2021 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul pârâtului Ministerul Apărării Naţionale împotriva sentinţei; a respins în tot acţiunea; a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., prin reprezentant legal B..

Recurentul a arătat că în rejudecare, instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile legale incidente, astfel: a aplicat greşit dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990; a interpretat greşit dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 (considerând că Ministerul dobândeşte calitatea de asigurător şi nu mai este necesară încheierea unui contract de asigurare); a încălcat art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul Muncii (considerând că Ministerul nu trebuia să încheie contract de asigurare cu o societate de asigurare); a încălcat art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă - apreciind greşit că reglementarea legală specială la care se referă asigurarea de drept prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 ar fi reprezentată de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 80/1995 coroborat cu O.U.G. nr. 82/2006, coroborat cu H.G. nr. 0435/1992 şi cu Ordinul General al MAN nr. 36/1992; prin interpretarea eronată a adăugat la lege şi a lăsat fără eficacitate dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990; a aplicat greşit art. 2 şi 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (când a analizat natura juridică a asigurării din speţă); a interpretat în mod greşit faptul că asigurarea la care face referire art. 49 din Legea nr. 35/1990 este reglementată prin dispoziţii speciale, respectiv că nu ar mai fi necesară încheierea unui contract de asigurare, ci despăgubirile ar fi stabilite de H.G. nr. 435/1992, încălcând astfel art. 54 din Legea nr. 136/1995; a omis a observa distincţia între drepturile ce se cuvin recurentului în baza unor acte normative diferite; a încălcat art. 5 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (a apreciat în mod greşit că Ministerul Apărării Naţionale ar putea avea şi calitatea de asigurător); a ignorat faptul că prin expunerea de motive pentru modificarea art. 49 din Legea nr. 35/1990 intimatul şi-a recunoscut obligaţia legală; a încălcat art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., adică prezumţia legală de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în cauze identice.

În susţinerea recursului, recurentul a învederat următoarele aspecte:

- Fapta ilicită este reprezentată de nerespectarea, de către intimaţi, a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, prevederi care îi obligau să efectueze demersurile legale pentru încheierea unei poliţe de asigurare de viaţă cu o societate de asigurare pentru C.;

- În condiţiile în care nu există o normă adoptată în vederea aplicării prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 iar intimaţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a încheia un contract de asigurare de viaţă pentru antecesorul decedat, se impune angajarea răspunderii civile delictuale a acestora în temeiul art. 1349 alin. (1) C. civ.. Normele complementare identificate de către instanţă nu au aplicabilitate în speţă, întrucât Legea nr. 80/1995 reprezintă Statutul cadrelor militare - deci se referă la toate cadrele militare, în ansamblul lor, în timp ce Legea nr. 35/1990 reprezintă Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României - deci se referă la o categorie restrânsă a cadrelor militare - personalul aeronautic. Nicăieri în legea generală nu se indică că prevederile cuprinse în aceasta ar completa sau reglementa suplimentar prevederile din art. 49 din Legea nr. 35/1990. De altfel, legea generală nici nu ar putea deroga de la cea specială. Legea nr. 35/1990, reglementează cu titlu special şi derogatoriu, Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, iar nu Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare pe care Curtea de Apel Cluj a apreciat-o ca fiind reglementarea specială în domeniu;

- Interpretarea oferită de Curtea de Apel Cluj potrivit căreia reglementarea legală specială la care se referă asigurarea de drept prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 ar fi reprezentată de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 80/1995 coroborat cu O.U.G. nr. 82/2006, coroborat cu H.G. nr. 0435/1992 şi cu Ordinul General al MAN nr. 36/1992 este criticabilă, întrucât, pe de o parte, adaugă la lege şi lipseşte de eficienţă art. 49 din Legea nr. 35/1990. În acest sens, recurentul arată că art. 49 din Legea nr. 35/1990 stabileşte o categorie restrânsă a personalului care trebuie asigurat (deci despăgubit în caz de producere a accidentelor), respectiv personalul aeronautic.

A aprecia că art. 21 din Legea nr. 80/1995 este reglementarea specială edictată în aplicarea art. 49 din Legea nr. 35/1990 ar însemna că nu doar personalul aeronautic trebuie asigurat de drept, ci întreg personalul militar (la care se referă Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare). Aşadar printr-o astfel de interpretare, s-ar lărgi sfera la care se referă art. 49, adăugând astfel la lege, ceea ce nu este admisibil. Pe de altă parte, dacă persoanelor vizate le sunt acordate deja drepturile prin alte acte normative (cele la care se referă Curtea de Apel), ce sens ar mai avea atunci dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990? De ce ar mai fi necesară prevederea "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie" din moment ce întregul personal beneficiază de despăgubirile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 80/1995? În plus, aceste acte normative nici măcar nu fac vorbire sau nu se referă în cuprinsul lor la plata vreunei indemnizaţii plătite în considerarea dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, sau în considerarea vreunui contract de asigurare sau despre obligaţia de a încheia un astfel de contract.

Aceste acte normative în baza cărora reclamantul a beneficiat de anumite sume de bani nu suplinesc însă aplicabilitatea efectivă a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, cât timp aceste acte normative nu cuprind dispoziţii din care să rezulte fără echivoc că au fost edictate în acest scop, al punerii în aplicare a art. 49 din Legea nr. 35/1990, respectiv că acele sume de bani au fost achitate cu titlu de indemnizaţie de asigurare. În concluzie, aceste acte normative nu configurează un sistem propriu de asigurări apt să realizeze indemnizarea beneficiarilor în acord cu dispoziţiile art. 49, aşa cum în mod greşit a reţinut Curtea de Apel Cluj.

Dimpotrivă, rezultă că este vorba despre drepturi acordate urmaşilor conform unor prevederi legale distincte, fiind vorba despre drepturi băneşti diferite, care nu diminuează sau nu îngrădesc în niciun fel dreptul tatălui recurentului de a fi asigurat în temeiul art. 49 din Statut. Caracterul special, derogatoriu, al Legii nr. 35/1990 prin raportare la actele normative la care face referire Curtea de Apel Cluj, nu poate fi pus la îndoială având în vedere calitatea specială cerută de lege asiguratului, aceea de personal aeronautic din aviaţia militară a României, precum şi cauzele speciale ce determină sau pot determina producerea riscului asigurat - accidente de aviaţie, precum şi consecinţele producerii riscului asigurat - decesul din accident de aviaţie.

În aceste condiţii, instanţa de apel în rejudecare, era în drept să considere, în aplicarea regulii potrivit căreia în lipsa unei reglementări speciale, se aplică reglementarea generală în materie, că era necesară încheierea unui contract de asigurare, ca act juridic evocat de art. 2199 şi 2200 C. civ., precum şi, cu privire la asigurarea de persoane, de art. 2227 C. civ.

- Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că personalul aeronautic este asigurat de drept, deci nu trebuie să se încheie un contract de asigurare, şi pe cale de consecinţă, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în sarcina intimaţilor. Dacă în cazul unei asigurări obligatorii (RCA), asiguratului îi revine obligaţia de a încheia contractul de asigurare obligatorie, în cazul asigurării de drept din speţă, asiguratul are un drept legal să fie asigurat şi, implicit despăgubit, iar obligaţia de a încheia contractul de asigurare îi revine angajatorului, în speţă intimatului.

Astfel, este vorba de o asigurare obligatorie, însă obligaţia încheierii contractului de asigurare se strămută de la asigurat (angajat) la angajator. Or, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel face o gravă confuzie, reţinând că, personalul aeronautic este asigurat prin efectul legii (contrar sintagmei din lege "se asigură"), intimatul nu mai are obligaţia să încheie un contract de asigurare, astfel că nu există faptă ilicită. Interpretarea instanţei nu poate fi primită, întrucât: prin dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 80/1995 a fost abrogat implicit acest act normativ, H.G. nr. 435/1992 (în acest sens a se vedea Decizia nr. 4037/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie); despăgubirile acordate prin H.G. nr. 435/1992 nu sunt acordate cu titlu de indemnizaţie de asigurare, iar specific contractului de asigurare este faptul că cel asigurat primeşte, la momentul producerii riscului indemnizaţia de asigurare prevăzută în contract; nu poate fi acceptat acest raţionament şi din perspectiva dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 care prevăd că: "Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească pronunţată în România".Indiferent de tipul de asigurare, era obligatorie încheierea unui contract de asigurare cu o societate de asigurare.

În lipsa unei prevederi legale speciale care să prevadă condiţiile de asigurare, se aplică reglementarea generală în materie, în sensul că era necesară încheierea unui contract de asigurare în temeiul art. 2199, art. 2200 şi art. 2227 C. civ.. Apoi, prevalându-se de aceste acte normative (H.G. nr. 435/1992), intimaţii ar fi trebuit să încheie contractul de asigurare, iar în final, reclamantul ar fi fost îndreptăţit să încaseze indemnizaţia de asigurare. Indemnizaţia de asigurare se plăteşte direct de către asigurător, şi nu de cei doi intimaţi, or, în aceste condiţii, aceştia nu se pot prevala de îndeplinirea obligaţiei prin efectuarea unei plăti, întrucât indemnizaţia de asigurare este obligaţia asigurătorului;

- Intimaţii pârâţi au încercat să inducă în eroare şi să creeze confuzie cu privire la cele două drepturi total distincte ale urmaşilor personalului armatei române, respectiv dreptul de a încasa despăgubiri pentru riscurile produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, în general, drepturi cuvenite tuturor militarilor, în baza unor acte normative speciale (Legea nr. 80/1995, H.G. nr. 0435/1992, O.U.G. nr. 82/2006) şi dreptul de a încasa primele de asigurare care li s-ar fi cuvenit în situaţia existenţei unei poliţe de asigurare pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, drept cuvenit doar personalului aeronautic. O distincţie deosebit de importantă, omisă de instanţa de rejudecare, este aceea că dacă în cazul anumitor drepturi despăgubirile sunt acordate de intimatul Ministerul Apărării Naţionale, în cazul dreptului prevăzut de art. 49 din Legea nr. 35/1990, despăgubirile, adică indemnizaţia de asigurare se plăteşte direct de către asigurător, şi nu de către cei doi intimaţi. Aşadar, aceste drepturile la despăgubire sunt diferite şi se cuvin recurentului reclamant în baza unor acte normative distincte, nediminuând în nici un fel sau neîngrădind dreptul cuvenit recurentului de a încasa daunele morale solicitate prin cererea de chemare în judecată. Este de observat atitudinea de rea-credinţă a intimatului Ministerul Apărării Naţionale care, ulterior producerii accidentului aviatic militar din data de 21.11.2014, a propus modificarea art. 49 din Legea nr. 35/1990 în sensul restrângerii sferei personalului pentru care este obligatorie încheierea unor poliţe de asigurare de viaţă, iar acum nu mai recunoaşte că are această obligaţie legală. Instanţa de rejudecare a ignorat faptul că în expunerea de motive, intimatul a arătat că scopul modificării este cel de a asigura cheltuirea judicioasă a resurselor bugetare, pentru ca resursele bugetare să fie alocate doar persoanelor care desfăşoară activităţi cu grad ridicat de pericol şi pentru a evita situaţiile în care categoriile de personal a căror activitate nu prezintă pericol, trebuie să fie asigurate. Or, acest demers dovedeşte fără nici un dubiu că Ministerul Apărării Naţionale avea obligaţia de a face demersurile necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990;

- Instanţa de rejudecare a greşit când nu a avut în vedere faptul că această obligaţie a Ministerului Apărării Naţionale de a face demersurile legale pentru încheierea unui contract de asigurare în temeiul art. 49 din Legea nr. 35/1990 a fost recunoscută anterior de către instanţele de judecată prin pronunţarea unor hotărâri rămase definitive, prin care a fost antrenată răspunderea delictuală a Ministerului pentru neîndeplinirea acestei obligaţii legale. Este vorba despre sentinţa civilă nr. 1269/2014 a Tribunalului Mureş (rămasă definitivă prin decizia nr. 232/2015 din 18.03.2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş) prin care intimaţii au fost obligaţi la plata de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro, pe acelaşi temei de drept, respectiv despre decizia nr. 466/2017 din 22.05.2017 a Curţii de Apel Bacău prin care intimaţii au fost obligaţi la plata sumei de 80.000 euro, pe acelaşi temei de drept. Art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat iar în cauză există o situaţie particulară generată de faptul că instanţele au statuat asupra existenţei faptei ilicite imputate şi, în acest fel, aceste considerente ale hotărârilor definitive anterioare au intrat în puterea lucrului judecat, ele fiind decisive pentru soluţionarea prezentului litigiu, iar consecinţa o constituie faptul că în cauză nu se pot reţine argumente care să contrazică hotărârile anterioar pronunţate şi rămase definitive. Sentinţa civilă nr. 1269/2014 a Tribunalului Mureş vizează un caz similar cu cel din prezenta cauză, în care intimaţii - aceiaşi cu cei din speţa dedusă judecăţii, au fost obligaţi în solidar la plata de daune morale în cuantum de câte 100.000 euro pentru fiecare reclamant în parte, adică atât cât au solicitat reclamanţii cu titlu de daune morale prin acţiunea introductivă, pentru nerespectarea culpabilă de către intimaţi a obligaţiei "de a încheia poliţele de asigurare prevăzute de art. 49 din Legea nr. 35/1990;

- În cauză sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a intimaţilor pârâţi. În sarcina intimaţilor exista obligaţia legală de încheia poliţe de asigurare pentru personalul decedat în accidentul aviatic, anterior acestei catastrofe. Tatăl defunct al reclamantului făcând parte din categoria personalului aeronautic avea dreptul de a fi asigurat de drept de către intimaţi. În mod corect au reţinut instanţele de judecată din primul ciclu procesual incidenţa art. 2236 alin. (1) din C. civ., "indemnizaţia de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale", apreciindu-se în mod legal că indemnizaţia care ar fi putut fi solicitată în virtutea art. 49 din Legea nr. 35/1990 este distinctă de toate celelalte drepturi băneşti care se cuvin succesorilor persoanelor decedate (care au fost invocate în apărare de către intimaţi). Aşa cum în mod corect a remarcat prima instanţă, obligaţia intimaţilor de a încheia contracte de asigurare de viaţă pentru personalul aeronautic este de actualitate, această obligaţie fiind menţionată şi în cuprinsul înscrisului emanând de la Ministerul Apărării Naţionale privitor la drepturile financiare de care beneficiază urmaşii personalului armatei decedat în urma acţiunilor militare, depus de recurent în probaţiune . În mod corect au mai reţinut instanţele că în speţă era necesară încheierea unui contract de asigurare pentru defunct şi că "nefondat susţin pârâţii că s-a realizat sau se va realiza o despăgubire a reclamantului care să aibă semnificaţia unei indemnizări rezultate din asigurarea de drept a tatălui reclamantului".Or, tocmai această pasivitate, omisiune a intimatului pârât de a întreprinde demersurile necesare pentru aplicarea dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 reprezintă fapta ilicită, ca primă condiţie a angajării răspunderii civile delictuale.

Celelalte argumente cuprinse în cererea de recurs se referă la motivele apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, prin care acţiunea a fost admisă în parte (hotărâre schimbată prin decizia recurată) şi ele privesc, astfel, temeinicia cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 21.10.2021 (data înregistrării), în termen legal, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al UM 01969 Câmpia Turzii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacate.

Arată intimatul-pârât că încheierea unei poliţe de asigurare de viaţă cu o societate de asigurări nu poate fi făcută decât în temeiul unei legi speciale, conform art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, iar lipsa unei astfel de norme nu poate fi imputată intimaţilor.

Potrivit art. 49 menţionat, pe de o parte, personalul aeronautic este asigurat de drept prin însăşi voinţa legii, iar pe de altă parte, stabilirea condiţiilor de asigurare şi a raporturilor dintre părţi trebuie prevăzute de lege. Asigurarea de drept, fiind o asigurare obligatorie, se reglementează prin lege specială, conform art. 2213 C. civ.

Ministerul Apărării Naţionale nu are prerogativa de a elabora acte normative în materie de asigurări, ci în domeniul apărării naţionale (art. 1 coroborat cu art. 5 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale).

Nici dispoziţiile art. 49 din Statut, nici cele ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare nu fac trimitere la asigurarea facultativă de persoane prevăzută de Legea nr. 15/1998 cu privire la asigurările facultative de bunuri, persoane şi răspundere civilă în Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Justiţiei-Direcţia Generală a Penitenciarelor.

În lipsa unei legi speciale, neîncheierea contractelor de asigurare nu poate fi imputată intimaţilor pârâţi şi nu există faptă ilicită a acestora pentru a fi instituită răspunderea civilă delictuală.

Referitor la vinovăţie, arată că prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj s-a reţinut că accidentul a fost consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută, nedatorându-se unor motive tehnice sau erori umane, astfel încât nu elicopterul IAR 330 sau echipajul acestuia a fost cauza accidentului, ci factorii obiectivi concretizaţi în condiţii meteo nefavorabile întâlnite în timpul zborului.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că art. 49 din Statut trebuie coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, act normativ care, deşi nu se aplică şi cadrelor militare, stabileşte reperele şi principiile în materia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16.03.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 30.03.2022.

În cauză nu s-a formulat punct de vedere la raport.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cele mai multe critici formulate vizează, în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia instanţei de apel în sensul că reglementarea legală a asigurării de drept în beneficiul personalului din aviaţia militară nu impune şi încheierea unui contract de asigurare, ea operând în temeiul legii şi fiind, totodată, concretizată prin plata către urmaşii victimelor evenimentului asigurat a unor indemnizaţii reglementate de actele normative evocate în decizia recurată.

Norma a cărei nerespectare a invocat-o reclamantul-recurent prevedea la data 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic): "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială. Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege."

Primo, din interpretarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, anterior citate, în forma în vigoare la data producerii accidentului aviatic, soldat cu decesul mai multor persoane, între care şi autorul reclamantului recurent, Înalta Curte reţine că, în termenii acestei norme, intră sub incidenţa asigurării de drept personalul aeronautic, categorie profesională destinatară a acestei norme juridice.

Având în vedere calitatea de maistru militar în aviaţia militară al autorului recurentului, este fără dubiu că în privinţa acestuia erau incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ, motiv pentru care urmaşii celui decedat (cum este şi recurentul reclamant) sunt îndreptăţiţi a se prevala de dispoziţiile art. 49 din acest act normativ.

Secundo, sunt relevante prevederile art. 6 din lege, potrivit cărora: "Se consideră personal aeronautic cadrele militare, soldaţii şi gradaţii voluntari, elevii şi studenţii din instituţiile militare de învăţământ de aviaţie, militarii în termen, rezerviştii concentraţi cu scoatere din producţie şi personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale, militarii detaşaţi în economia naţională, precum şi personalul din alte instituţii sau structuri care, în baza calificării deţinute şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte, desfăşoară activităţi aeronautice militare."

De asemenea, potrivit art. 7 din aceeaşi lege: "Personalul aeronautic din aviaţia militară se compune din: a) personalul aeronavigant; b) personalul nenavigant (de sol)."

Din aceste definiţii legale rezultă că destinatarii Legii nr. 35/1990 care intră în categoria de personal aeronautic din aviaţia militară sunt în acelaşi timp şi cadre militare, ceea ce fundamentează concluzia că Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României are caracter de lege specială în raport cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare.

De aceea, legea specială se aplică cu prioritate, dar în tăcerea acesteia, se aplică legea generală, normele speciale, în acest caz, fiind adoptate în considerarea specificului activităţii aviaţiei militare, sens în care sunt şi prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Cu atât mai mult se impune observaţia că normele de drept substanţial cuprinse în C. civ. care reglementează contractul de asigurare au natura unor dispoziţii generale faţă de cele cuprinse în Legea nr. 35/1990.

În considerarea determinării raportului corect dintre lege generală – lege specială (Legea nr. 80/1995 – Legea nr. 35/1990) devin relevante referirile pârâţilor-intimaţi la prevederile art. 21 din Legea nr. 80/1995, reţinute şi de instanţa de apel, potrivit cu care: "Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţile militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare. Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului. (...)"

Revenind la analiza art. 49 din Legea nr. 35/1990, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că această dispoziţie nu prevede obligaţia de a se încheia un contract de asigurare sau o poliţă de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiaşi norme ("Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile şi obligaţiile părţilor din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege.

Aceste constatări atrag concluzia (la care a ajuns în mod corect instanţa de apel) că în domeniul de aplicare a acestei norme nu este necesară încheierea unui contract sau a unei poliţe de asigurare.

Dispoziţiile anterior menţionate sunt în concordanţă cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor, în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv cu Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii şi asigurările facultative.

Art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 stabilea că "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare", potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi decret.

Acest act normativ a fost în vigoare până la 31 ianuarie 1996, fiind abrogat şi înlocuit prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, act normativ în vigoare la data producerii catastrofei aviatice din care a rezultat decesul autorului reclamanţilor, 21.11.2014.

Conform acestei noi reglementări, asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii şi asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 şi 3 din lege în următorii termeni: "în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare" iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege."

La rândul său, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România a fost în vigoare de la 01 februarie 1996 până la 18 septembrie 2016, când a fost abrogată prin art. 40 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi înlocuită parţial prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare din data de 01.10.2011.

O.U.G. nr. 54/2016 a fost abrogată prin Legea 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, în prezent în vigoare, reglementarea noţiunilor de asigurare obligatorie şi respectiv asigurare facultativă fiind similară.

În acest context, este de precizat că incidenţa art. 2213 din C. civ., (referitoare la asigurările obligatorii pentru care este necesară adoptarea unor legi speciale), exclude aplicabilitatea concomitentă în privinţa aceluiaşi raport juridic obligaţional a dispoziţiilor art. 2199 şi a art. 2200 din C. civ.

De aceea, pentru asigurările de drept (noţiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, dacă sunt îndeplinite cerinţele premisă pentru incidenţa normei (în speţă, calitatea de personal aeronautic), nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind stabilite prin "lege", iar noţiunea de lege trebuie să fie interpretată lato sensu, aceasta putând fi reprezentată şi de un act normativ adoptat de guvern ori un act administrativ cu caracter normativ (ordin de ministru).

Or, atât în cazul asigurărilor obligatorii, cât şi a celor facultative este necesară încheierea unei poliţe de asigurare, în primul caz fiind vorba despre o obligaţie legală a destinatarilor legilor speciale, la care dispoziţiile art. 2213 din C. civ. fac trimitere, pe când în ipoteza asigurărilor facultative, încheierea poliţei de asigurare rămâne o opţiune, o facultate a subiectelor de drept civil, guvernată de principiul libertăţii contractuale, conform art. 1169 din C. civ.

Actele normative speciale la care se referă art. 2213 C. civ. sunt, de exemplu, Ordonanţa de urgenţă 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi inundaţiilor etc.

Or, mecanismele descrise de aceste legi speciale presupun încheierea unei poliţe de asigurare, precum şi participanţii obişnuiţi în raporturile juridice obligaţionale de asigurare – asigurat şi asigurător (societăţile de asigurare), întocmai ca în cazul asigurărilor facultative, reglementate de C. civ.

În acelaşi context, al absenţei identităţii dintre asigurarea de drept şi noţiunea de asigurări obligatorii, devine lipsită de relevanţă invocarea dezlegărilor cu caracter obligatoriu ale instanţei supreme în domeniul asigurărilor obligatorii (decizia nr. 86/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

În aceste condiţii, Înalta Curte, contrar celor susţinute de recurent, apreciază că nu pot fi incidente asigurării de drept prevăzute de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 niciuna dintre dispoziţiile art. 2199-2241 ale Capitolului nr. XVI din C. civ., al cărui titlu este Contractul de asigurare şi se referă în mod exclusiv la alte categorii de asigurări, anume la asigurările facultative.

Consecinţa tuturor acestor argumente este aceea că, pe de-o parte, de vreme ce asigurarea de drept operează şi în absenţa unei poliţe, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite cum este cea imputată de reclamant pârâţilor – de a nu încheia contractul de asigurare.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi acceptată teza recurentului reclamant în sensul că aplicarea concretă a art. 49 din Legea nr. 35/1990 presupune adoptarea unor acte normative care să se refere la condiţiile efective ale indemnizării victimelor şi urmaşilor acestora, eventuala absenţă a unor atare reglementări nu poate fi imputată pârâţilor, ci legiuitorului.

În plus, potrivit celor arătate în cele ce preced, Legea nr. 80/1995 constituie legea generală în raport cu prevederile Legii nr. 35/1990, astfel încât, pentru lămurirea înţelesului art. 49 din Legea nr. 35/1990 (normă specială), instanţa este ţinută să recurgă la observarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995, anterior citate, care fac trimitere la adoptarea unei hotărâri a guvernului pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite cadrelor militare devenite invalide sau urmaşilor cadrelor decedate în evenimente cum este cel petrecut în speţă.

De aceea, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că actele normative care reglementează un sistem propriu de asigurări în domeniul activităţii aeronautice militare sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare (cu referire la art. 21, anterior evocat), Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar",

Înalta Curte apreciază că este lipsit de relevanţă raportul temporal dintre legea generală (ulterioară, din anul 1995) şi legea specială (anterioară, din anul 1990), în absenţa unei reguli în acest sens în conţinutul prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât la data producerii accidentului aviatic (21.11.2014), ambele acte normative erau în vigoare în fondul activ al legislaţiei.

Contrar motivelor dezvoltate în memoriul de recurs, o astfel de interpretare nu lasă fără conţinut şi nici fără efecte dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990, deoarece, cum s-a argumentat mai sus, mecanismele de despăgubire în discuţie există şi au operat.

În concluzie, chiar dacă afirmaţia instanţei de apel în sensul că art. 21 din Legea nr. 80/1995 constituie legea specială la care se referă art. 49 din Legea nr. 35/1990 nu este caracterizată de acurateţe juridică, cele de mai sus substituind parţial considerentele Curţii de apel, se observă că este, în schimb, corectă, concluzia în sensul că existenţa asigurării de drept nu impunea încheierea unui contract sau a unei poliţe de asigurare, precum şi că, aşa cum se va dezvolta în cele ce succed, caracterul efectiv al asigurării de drept şi materializarea sa au fost asigurate prin celelalte acte normative secundare adoptate şi prin despăgubirile acordate reclamantului recurent în temeiul acestora.

Este nefondată şi critica recurentului în sensul realizării de către instanţa de judecată a unei confuzii între diferitele drepturi cuvenite urmaşilor militarilor decedaţi în eveniment, motiv de recurs (întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) în cadrul căruia se face referire la diferitele indemnizaţii şi despăgubiri cuvenite reclamantului, fiul uneia dintre victime.

Astfel, chiar dacă drepturile băneşti la care se referă recurentul sunt prevăzute de acte normative distincte, de principiu ele au toate natura unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului autorului său, indiferent dacă unele dintre ele au natura unor sume achitate periodic pe perioada minorităţii urmaşului (sau a şcolarizării, dacă ea continuă după majorat) iar altele îmbracă forma unor sume globale şi indiferent dacă ele repară componente diferite ale prejudiciului suferit, material sau moral.

Exempli gratia, ajutorul de înmormântare este destinat a acoperi cheltuielile generate de necesitatea de a desfăşura operaţiunile de înhumare şi de a urma ritualuri religioase tradiţionale proprii credinţei familiei, iar pensia de urmaş este destinată a suplini întreţinerea acordată de părintele decedat copilului lipsit de mijloace proprii de subzistenţă.

Similar, indemnizaţiile prevăzute de celelalte acte normative la care se referă recurentul (dar şi instanţa de apel) sunt menite a acoperi prejudiciul suferit ca urmare a decesului autorului său, respectiv de a asigura o reparaţie integrală a acestuia; în absenţa unor distincţii în cuprinsul actelor normative, ele repară atât prejudiciul material, cât şi pe cel moral.

De aceea, plăţile efectuate în temeiul O.U.G. nr. 82/2006, H.G. nr. 0435/1992 (ce reglementează tocmai despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar) şi al Ordinului general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar" au scopul de a repara prejudiciul cauzat urmaşilor victimei şi reprezintă materializarea, concretizarea asigurării de drept în discuţie în cauza de faţă, iar unele dintre acestea sunt acordate indiferent de starea materială a beneficiarului, împrejurare specifică asigurării de persoane, cum este asigurarea reglementată în beneficiul personalului militar aeronautic.

Legat de chestiunile deja analizate, nefondat se susţine că concluzia contrară (a necesităţii încheierii unui contract de asigurare) este subliniată de expunerea de motive a proiectului de modificare a art. 49 din actul normativ evocat.

Astfel, opţiunea legiuitorului de a aşeza pe baze parţial diferite un raport juridic (prin restrângerea sferei persoanelor cărora un beneficiu legal li se aplică) a fost explicată, inter alia, prin necesitatea limitării fondurilor alocate realizării acelui beneficiu legal, care ar presupune încheierea de poliţe de asigurare.

Înalta Curte apreciază că aceste argumente nu contrazic cele mai sus reţinute, deoarece dezlegarea unui raport juridic în care părţile se află pe poziţii antagonice revine instanţei de judecată şi nu ne regăsim într-o ipoteză în care o afirmaţie extrajudiciară a uneia din părţi, realizată în contextul amintit, să substituie o atare dezlegare dată de instanţă.

Nu poate fi reţinută critica (ce poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) în sensul încălcării prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., referitor la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, efect invocat faţă de hotărâri judecătoreşti ce ar fi fost pronunţate în cauze privind solicitările altor reclamanţi (urmaşi ai altor victime ale aceloraşi sau altor accidente aeronautice militare) formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale (fiind indicate sentinţa civilă nr. 1269/2014 a Tribunalului Mureş şi decizia civilă nr. 466/2017 a Curţii de Apel Bacău).

Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat poate privi efectul negativ al lucrului judecat (nu se poate soluţiona din nou o cauză între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză) sau efectul pozitiv al lucrului judecat (chestiunile dezlegate cu caracter definitiv între părţile unui litigiu nu pot fi repuse în discuţie într-un alt proces, dacă au legătură cu soluţionarea acestuia din urmă).

Rezultă cu claritate, faţă de reglementarea autorităţii de lucru judecat, că aceasta nu poate purta asupra unei hotărâri judecătoreşti purtate între alte părţi, cu privire la un alt obiect, cum este cazul invocat de recurent.

Ca urmare, motivul de recurs constând în existenţa autorităţii de lucru judecat este nefondat.

Similaritatea faptelor deduse judecăţii litigiile invocate şi respectiv în cel de faţă şi a problemelor de drept analizate poate fi, cel mult, valorificată din perspectiva necesităţii ca instanţele să asigure dezlegări unitare ale problemelor de drept cu care sunt sesizate, din perspectiva imperativului unui proces echitabil.

Aceasta este însă o chestiune distinctă de autoritatea de lucru judecat şi ea nu poate fi reţinută în speţă ca motiv de nelegalitate a deciziei recurate.

Fireşte că principiile egalităţii în faţa legii şi dreptului la un proces echitabil au, drept corolar, necesitatea asigurării unei practici uniforme a instanţelor în dezlegarea problemelor de drept similare, dar în situaţia cauzei nu este lipsit de relevanţă faptul că dezlegarea dată de Curtea de apel prin decizia recurată este conformă altor soluţii ale instanţei supreme în cauze ce privesc urmările accidentului aviatic din 21.11.2014 (e.g. decizia nr. 1604 din 15.09.2020, decizia nr. 221 din 09.02.2021, decizia nr. 2656 din 7.12.2021). De aceea, văzând şi rolul de unificator al jurisprudenţei ce revine în mod indiscutabil instanţei supreme, chestiunea invocată nu poate fi primită ca motiv de nelegalitate.

Pentru toate aceste argumente, reţinând că decizia recurată este legală din perspectiva criticilor formulate în recurs, anterior analizate, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., prin reprezentant legal B., împotriva deciziei nr. 154/A din 16 iunie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.