State liability for criminal acquittal: limitation period runs from final verdict, appeal partially allowed and remanded

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2023

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 21.08.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, DNA-Structura centrală şi DNA-Serviciul Teritorial Târgu-Mureş, solicitând instanţei să dispună admiterea cererii de chemare în judecată (petit 1), să constate că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu ambii pârâţi (petit 2), să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata: daunelor morale în cuantum de 30.000 euro, reprezentând prejudiciul moral pentru lezarea dreptului la un proces echitabil (petit 3), despăgubiri morale în cuantum de 100.000 euro pentru lezarea dreptului la viaţă privată (petit 4) şi 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin reţinerea şi plasarea sub control judiciar (petit 5), despăgubiri materiale de 141.105 RON, prejudiciu material cauzat prin încălcarea articolelor art. 6 şi 8 din CEDO (petit 6), obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unor despăgubiri materiale pentru indisponibilizarea bunurilor (petit 7) şi 8000 euro despăgubiri morale reprezentând contravaloarea prejudiciului rezultat din indisponibilizarea bunurilor (petit 8) şi la plata cheltuielilor de judecată (petit 9).

În data de 25.02.2021, reclamantul a modificat acţiunea, în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., solicitând atragerea răspunderii delictuale pentru fapta proprie a pârâţilor în baza art. 1357 C. civ., art. 23 Constituţie, art. 5, 6 şi 8 din CEDO si art. 1 Protocol 1 în ceea ce priveşte răspunderea delictuală a pârâţilor pentru fapta proprie pentru petitele 3, 4, 5, iar pentru plata cheltuielilor de judecată, suportate în procesul penal, în baza art. 276 al 6 C. proc. pen. şi 453 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în fond, de Tribunalul Mureş, secţia Civilă

Prin sentinţa civilă nr. 305 din 11.03.2022 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2020, s-a anulat petitul 8 al cererii de chemare în judecată privind acordarea despăgubirilor morale de 8000 euro pentru indisponibilizarea bunurilor, s-a luat act de renunţarea reclamantului A. la judecata petitului 7 al cererii de chemare în judecată, privind acordarea despăgubirilor materiale pentru indisponibilizarea bunurilor, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a D.N.A. din dreptul de a invoca excepţia lipsei capacităţii şi calităţii procesuale a D.N.A-Serviciul Teritorial Târgu Mureş, s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a D.N.A-Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi s-a anulat acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva acestui pârât, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.

Tribunalul a luat act că nu se mai impune analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a D.N.A.-Serviciului Teritorial Târgu Mureş, a respins excepţia decăderii pârâtei D.N.A. din dreptul de a invoca prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la despăgubirile solicitate pentru reţinerea şi controlul judiciar indicate în cererea modificatoare şi s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind prejudiciile rezultate din reţinerea şi controlul judiciar solicitate sub petitul 5 al cererii introductive precizate formulate de reclamant împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.N.A.- Structura centrală, cu consecinţa respingerii, ca prescrisă, a cererii formulate de reclamantul A. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.N.A.-Structura centrală, având ca obiect acordarea despăgubirilor morale în cuantum de 10.000 euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reţinerea şi plasarea sub control judiciar, cerere formulată la petitul 5 al cererii introductive.

De asemenea, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român în ceea ce priveşte răspunderea pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de D.N.A., răspundere ce formează obiectul petitului 3 al acţiunii şi a respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect răspunderea pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de DNA, răspundere ce formează obiectul petitului 3 al acţiunii, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. În rest, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român a fost respinsă, ca nefondată.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei D.N.A.-Structura centrală, având ca obiect atragerea răspunderii civile a acesteia pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de D.N.A., răspundere ce formează obiectul petitului 3, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.N.A.-Structura centrală sub petit 4, având ca obiect obligarea acestuia la plata unor despăgubiri de 100.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a lezării dreptului la viaţă privată garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.N.A.-Structura centrală sub petit 6, având ca obiect obligarea acestora la plata sumei de 141.105 RON prejudiciu material şi a respins cererea reclamantului A. cu privire la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

3. Decizia pronunţată în apel, de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 902A din 3 noiembrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 305/11.03.2022 pronunţată de Tribunalului Mureş, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în privinţa petitului 6 al acţiunii şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamant a sumei de 141.105 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material. A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 902A din 3 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

4.1. Prin recursul formulat de reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la soluţiile de respingere a apelului şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., reclamantul a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotârărea recurată cu încălcarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului, principii prevăzute imperativ în desfăşurarea procesului civil. Mai precis, instanţa de apel a acordat o calificare greşită cauzei juridice a acţiunii, tratând pretenţiile formulate cu încălcarea limitelor învestirii şi fără a pune în discuţie aspecte controversate care au dus în final la respingerea demersului său.

Sub acelaşi motiv de casare, afirmă că excepţia prescripţiei a fost soluţionată cu încălcarea normelor de procedură privind momentul limită al invocării excepţiei de ordin privat, contrar art. 208 C. proc. civ. coroborat cu art. 2513 C. civ. Din această perspectivă, apreciază că instanţa de apel a respins greşit solicitarea privind decăderea DNA din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei.

Apreciază greşită susţinerea instanţei de apel potrivit căreia prescripţia nu trebuia invocată obligatoriu prin întâmpinare, întrucât art. 2.513 C. civ. ar permite invocarea acesteia la primul termen cu legală citare.

Susţine că termenul de invocare a excepţiei de ordin privat rezultă din cuprinsul art. 208 C. proc. civ.. Pe de o parte, textul conţine o normă de procedură cu caracter special, ulterioară art. 2513 C. civ., şi se impunea să fie aplicată cu prioritate. Pe de altă parte, ceea ce a ignorat instanţa de apel este faptul că art. 2513 din C. civ. prevede faptul că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Consideră că prevederile art. 2513 C. civ. teza a II-a vizează exclusiv situaţia în care întâmpinarea nu este obligatorie, asemenea cazuri prescripţia putând fi invocată până la primul termen cu legală citare. În cazul de faţă, întâmpinarea a fost obligatorie, iar neinvocarea excepţiei în cuprinsul acesteia a atras, în mod legal, sancţiunea decăderii.

Apreciază nelegală şi concluzia instanţei de apel cum că petitul privind reţinerea şi controlul judiciar ar fi fost modificat, sub aspectul cauzei juridice. Indicând diferenţele dintre mecanismul art. 539 C. proc. pen. şi instituţia răspunderii civile delictuale, instanţa a arătat că modificarea de acţiune ar fi determinat curgerea unui nou termen pentru invocarea excepţiei prescripţiei, în raport de noul temei de drept invocat.

Prin înscrisul intitulat "modificare a cererii de chemare în judecată" au fost aduse lămuriri cu privire la temeiul acţiunii, fiind arătat expres că reclamantul îşi menţine temeiurile iniţial invocate, iar pentru petitul privind cheltuielile de judecată s-a modificat temeiul de drept. Faţă de acest înscris, pârâta DNA a formulat note scrise prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru petitul privind daunele morale ce derivă din reţinerea şi controlul judiciar. Aceste note au fost depuse ulterior primului termen de judecată cu legală citare, respectiv la data de 16 martie 2021.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precum şi principiul disponibilităţii la momentul calificării juridice a înscrisului intitulat "modificare de acţiune", de vreme ce a ignorat faptul că prevederile art. 539 C. proc. civ., art. 5 din Convenţie şi răspunderea civilă delictuală au fost invocate încă de la momentul introducerii acţiunii iniţiale. Aşadar, dacă ar fi fost necesară o clarificare a temeiului juridic al acţiunii, acest aspect trebuia lămurit încă din faza incipientă a procesului, în acord cu principiul contradictorialităţii şi al rolului activ al judecătorului; "modificarea de acţiune" face referire expresă la menţinerea temeiurilor de drept din cuprinsul acţiunii iniţiale; petitul privind reţinerea şi controlul judiciar nu a suferit modificări sub aspectul cauzei juridice, de vreme ce prevederile art. 539 C. proc. pen. nu exclud aplicarea răspunderii delictuale invocate prin modificarea de acţiune, aspecte confirmate în practica CCR.

În aceste condiţii, consideră că instanţa de apel era ţinută în integralitate de temeiurile juridice invocate încă din cuprinsul acţiunii iniţiale şi menţinute cu ocazia "modificării" de acţiune. Pe cale de consecinţă, apreciază că reperele trasate în deciziile nr. 136/2021 şi 696/2021 ale Curţii Constituţionale, sub aspectul art. 539 C. proc. pen., erau ca atare aplicabile şi în cazul litigiului de faţă.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., arată că instanţa de apel a analizat greşit condiţiile legale privind încălcarea dreptului la un proces echitabil şi dreptului la viaţă privată în raport de prevederile art. 23 şi 53 din Constituţie, art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi normele interne aferente.

Totodată, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a practicii CEDO, respectiv a reperelor materiale obligatorii în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor fundamentale. Aminteşte faptul că prevederile Convenţiei drepturilor omului şi jurisprudenta Curţii se aplică cu prioritate faţă de orice altă normă juridică internă, aspect ce rezultă în primul rând din coroborarea art. 20 al Constituţiei cu art. 32 alin. (1) al Convenţiei. Ratificarea Convenţiei de către Statul Român impune obligaţia acestuia de a asigura respectarea caracterului obligatoriu al jurisdicţiei Curţii.

Susţine că normele în materie care vizează curgerea termenului de prescripţie, respectiv momentul naşterii dreptului material la acţiune, cu referire la art. 2528 C. civ., au fost greşit interpretate şi aplicate în cauză.

Dezvoltând acest caz de casare, arată că răspunderea aferentă art. 539 C. proc. pen. priveşte o răspundere pentru fapta proprie a statului, fiind tratată distinct de prevederile art. 538 C. proc. pen. privind cazurile de eroare judiciară. Deşi este denumită ca fiind o răspundere "obiectivă", caracterul obiectiv se referă la prezumarea componentei de vinovăţie, fără ca acest tip de răspundere să poată fi confundat cu răspunderea obiectivă pentru fapta altuia/lucru/animale, în sensul C. civ.

În vederea aplicării art. 539 C. proc. pen. este suficientă dovedirea unei încălcări a legii, urmând ca statul să răspundă fără ca vinovăţia să trebuiască să fie probată. Însă, fapta ilicită derivă din obligaţii proprii care îi incumbă statului în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei, originea art. 539 C. proc. pen. fiind tocmai prevederile art. 5 din Convenţie.

În decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională tratează mecanismul art. 539 C. proc. pen. ca fiind în deplină corelare cu instituţia răspunderii delictuale, în care îşi are de fapt izvorul ca natură de răspundere. Deciziile Curţii Constituţionale nu duc la concluzia că instituţia art. 539 C. proc. pen. exclude aplicarea răspunderii civile delictuale, ci dimpotrivă, că cele două mecanisme se completează reciproc. Din această perspectivă, condiţiile materiale privind obţinerea daunelor morale pentru privarea reclamantului de libertate au fost greşit intepretate şi aplicate în raport de cadrul procesual fixat. În orice caz, până şi în situaţia în care instanţa de apel ar fi făcut abstracţie de faptul că prevederile art. 539 C. proc. pen. nu sunt incompatibile cu "modificarea de acţiune" formulată, rolul său activ a fost în continuare încălcat. Starea de fapt conturată, precum şi invocarea prevederilor privind răspunderea delictuală şi ale art. 5 CEDO impuneau o calificare corectă a cauzei juridice a acţiunii.

Pornind de la aceste clarificări ale tipului de răspundere civilă delictuală invocată, consideră că fondul prescripţiei a fost greşit soluţionat. Apreciind că prevederile art. 539 C. proc. pen. nu au fost deloc invocate în cazul de faţă, dată fiind "modificarea de acţiune", instanţa de apel a apreciat greşit că nici prevederile art. 541 C. proc. pen. nu pot fi incidente. Astfel, a conchis că termenul de prescripţie nu poate să curgă de la momentul achitării, în sensul reperelor trasate în decizia nr. 136/2021 a CCR. În mod contrar, consideră că dreptul material la acţiune nu putea fi născut înainte de soluţia definitivă de achitare, acesta din urmă fiind momentul cunoaşterii caracterului nedrept al măsurilor preventive dispuse în procesul penal. întrucât simpla încetare ope legis a măsurii nu face cunoscut caracterul nejustificat al acesteia.

Pe aceeaşi linie, instanţa a greşit şi în momentul în care a tratat daunele aferente controlului judiciar în raport de aceleaşi prevederi ale art. 539 C. proc. pen. în contextul în care cauza juridică aferentă acestui petit a constat în art. 2 Protocol 4 CEDO, astfel că analiza se impunea a fi una diferenţiată. Sub acest aspect, normele de drept material prevăzute de art. 2528 C. civ., privind momentul naşterii dreptului material la acţiune, au fost şi ele greşit aplicate. Simpla ridicare a controlului judiciar, fără ca instanţa penală să aprecieze că măsura ar fi fost ab initio instituită contrar legii, nu poate justifica cunoaşterea pagubei şi a celui ţinut răspunzător, motiv pentru care apreciază că apelul trebuia admis.

Sub aspectul apelului pe considerente, instanţa de apel a apreciat că, faţă de statul român, fapta ilicită reproşată a privit exclusiv încălcarea unor obligaţii negative care derivă din Convenţie. Pentru a-şi argumenta soluţia, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia exclusiv pe cuprinsul modificării de acţiune depuse la dosar. Supune analizei aceste considerente pentru că ele constituie baza soluţiilor exprimate cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român în ceea ce priveşte încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, precum şi pe fondul cauzei.

A fost ignorat conţinutul real al acţiunii iniţiale şi al precizării formulate, astfel încât, la o analiză corectă, instanţa de apel era ţinută să observe faptul că a invocat inclusiv prevederile art. 539 C. proc. pen., precum şi toate obligaţiile pozitive şi negative impuse în jurisprudenţa Curţii europene în sarcina statului, obligaţii care însă au fost ignorate. Astfel cum se observă inclusiv în "modificarea de acţiune", a menţionat expres că precizările formulate reprezintă suplimentări ale argumentelor din acţiunea iniţială, în acord cu prevederile 204 C. proc. civ.. Or, mergând la cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel trebuia să observe invocarea inclusiv a unor obligaţii pozitive ale statului.

Sub nicio formă nu a existat o limitare a cadrului fixat la obligaţiile negative care incumbă statului, motiv pentru care soluţia respingerii apelului pe considerente este nelegală din prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului sub aspectul prezumţiei de nevinovăţie arată că instanţa de apel a menţinut soluţia judecătorului de fond. A fost validat astfel raţionamentul instanţei de fond, potrivit căruia, faţă de statul român, răspunderea ar fi fost limitată la încălcarea obligaţiilor negative ce derivă din prevederile art. 5, art. 6 alin. (2) şi art. 8 CEDO. Consideră soluţia din apel ca fiind nelegală de vreme ce face abstracţie de principiul disponibilităţii şi rolul activ al judecătorului şi determină o restrângere a obiectului dedus judecăţii. Practic judecătorul din apel s-a raportat exclusiv la conţinutul modificării de acţiune, făcând totală abstracţie de temeiurile de drept invocate, starea de fapt expusă şi calificarea acesteia din punct de vedere juridic.

Susţine că răspunderea statului nu a fost limitată la obligaţiile sale negative. Dimpotrivă, prin acţiunea introductivă a motivat de ce statul are obligaţiile pozitive de a prezenta diligentă faţă de protecţia prezumţiei de nevinovăţie, de a se asigura că informarea publicului se realizează cu respectarea drepturilor celui acuzat, precum şi de a interveni în mod activ pentru a cenzura ori limita efectele atingerilor aduse prezumţiei de nevinovăţie. Totodată, prin modificarea de acţiune a reiterat incidenţa prevederilor art. 6 CEDO, în integralitatea lor.

Reclamantul concluzionează că statul avea obligaţia de a avea faţă de cel acuzat o atitudine echilibrată din care să nu rezulte că îl consideră vinovat până la finalizarea procesului penal, cât şi interdicţia de a-l prezenta pe acesta în mod public, pe perioada procesului, prin utilizarea unor măsuri de constrângere, prin care să se creeze imaginea culpabilităţii lui, anterior condamnării definitive.

Nici răspunderea DNA nu a fost limitată la încălcarea normelor de ordin intern, ci dimpotrivă, încă din acţiune a fost expusă pe larg o teorie cu privire la încălcarea art. 6, art. 5 şi art. 8 din Convenţie, precum şi jurisprudenţa CEDO care instituie obligaţiile încălcate. Totodată, prin modificarea de acţiune a reiterat faptul că "în ceea ce priveşte atragerea răspunderii delictuale pentru fapta proprie a pârâţilor, menţionăm că ne fundamentăm cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile (...) art. 5, 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor (...)".

În ceea ce priveşte fondul cauzei, apreciază că au fost greşit aplicate normele de drept material incidente în materia încălcării dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la viaţă privată. Sub acest aspect, instanţa de apel era obligată să aplice cu prioritate reperele reţinute în dreptul unional şi practica CEDO invocată prin acţiunea iniţială şi apelul formulat.

Consideră că instanţa a efectuat o analiză superficială a condiţiilor privind necesitatea restrângerii dreptului într-o societate democratică şi proporţionalitatea încălcării, condiţii legale în funcţie de care depinde însăşi existenţa răspunderii pentru atingerea dreptului la viaţă privată.

În cauză a criticat prezentarea încătuşării sale în spaţiul public, cu ocazia reţinerii, aspect care a fost ignorat de către instanţa de apel, fiind încălcat cadrul procesual fixat, de vreme ce această faptă ilicită nu a fost deloc analizată. Fapta reproşată prezenta un caracter ilicit şi în raport de considerentul (20) al Directivei 2016/343.

Totodată, în cursul litigiului a reclamat publicarea unor comunicate de presă în faza incipientă a urmării penale, respectiv chiar în preajma momentului la care urma să fie judecată propunerea de arestare împotriva reclamantului. Comunicatele menţionau cât se poate de clar datele personale şi funcţia deţinută, respectiv arătau în repetate rânduri că starea de fapt este confirmată de probele administrate de organele penale. Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat ca fiind "corectă concluzia potrivit căreia a fost respectat justul echilibru între prezumţia de nevinovăţie şi dreptul publicului de a fi informat cu privire la desfăşurarea unor anchete penale privind cercetarea unor fapte de corupţie pretins săvârşite de persoane aflate la conducerea unor importante companii de interes naţional". Totuşi, instanţa a ignorat reperele trasate de Directiva nr. 2016/343 şi Curtea europeană în materia prezumţiei de nevinovăţie. În special a făcut completă abstracţie de esenţa prevederilor care permit informarea publicului cu privire la fapta pretins a fi săvârşită, iar nu şi cu privire la persoana anchetată şi probele care sugerează vinovăţia acesteia, iar informaţiile publicate nu se circumscriau dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

Problematica conformităţii comunicatelor venite din partea autorităţilor participante în cadrul procesului penal cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Convenţie a fost analizată şi în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, iar aceste repere au fost greşit aplicate în cauza dedusă judecăţii, cu toate că fac parte din dreptul unional şi trebuiau aplicate cu prioritate. Astfel, citând din practica CEDO, reclamantul arată că instanţa de apel a ignorat complet condiţiile publicării unor informaţii legate de anchetele penale în desfăşurare. Esenţa prevederilor art. 6 CEDO nu permite publicarea unor date personale, în fazele incipiente ale urmăririi penale, cu trimiteri la probele administrate, încălcările legii şi prejudiciile create.

Instanţa de apel a limitat nepermis protecţia prezumţiei de nevinovăţie la situaţiile unde statul şi autorităţile sale acţionează cu rea credinţă ori în mod abuziv. Menţinând soluţia instanţei de fond, judecătorul din apel a fost de acord cu faptul că, în raport de art. 1353 şi art. 15 C. civ., dreptul DNA nu a fost exercitat în mod abuziv, cu toate că aceste temeiuri nu au fost niciodată invocate de către DNA. Instanţa de apel s-a rezumat la motive pur superficiale, reţinând că în fiecare comunicat s-a menţionat momentul procesual în care s-a emis, precum şi faptul că acest comunicat a fost actualizat în urma pronunţării soluţiei de achitare, fără să observe conţinutul real al comunicatelor de presă, precum şi imaginea de vinovăţie prezentată în faţa publicului pentru mai bine de 4 ani de zile. Faţă de aceste repere, consideră că în speţă a existat o greşită analiză a prezumţiei de nevinovăţie, viciată în afara limitelor art. 53 din Constituţie şi art. 6 CEDO, hotărârea instanţei de apel fiind nelegală.

De asemenea, apreciază că analiza limitelor încălcării dreptului la viaţă privată au fost greşit apreciate în raport de prevederile art. 8 CEDO şi practica unională aferentă, art. 53 din Constituţia României, precum şi art. 15 şi 1353 C. civ.. Ca urmare a desfăşurării procesului penal pentru o perioadă de 4 ani şi jumătate şi a măsurilor dispuse de către instanţa de judecată a fost afectată viaţa reclamantului sub toate aspectele. În jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului s-a stabilit că viaţa familială, cea socială şi cea profesională fac parte din viaţa privată, aceasta fiind astfel protejată prin art. 8 din Convenţie.

Dată fiind achitarea dispusă în procesul penal, precum şi faptul că instanţele penale au pronunţat soluţia în raport de aceleaşi probe administrate cu 4 ani mai devreme în urmărirea penală, reclamantul a considerat că atingerea adusă dreptului său la viaţă privată nu a fost necesară şi nici proporţională. Condiţia necesităţii şi cea a proporţionalităţii au fost ignorate de instanţa de apel.

Curtea europeană a oferit clarificări suplimentare privind această cerinţă, afirmând că noţiunea de "necesitate" în sensul art. 8 implică faptul că ingerinţa trebuie să corespundă unei nevoi sociale imperioase şi, în special, că trebuie să rămână proporţională cu scopul legitim urmărit. Pentru a stabili dacă o ingerinţă a fost "necesară", Curtea ţine seama de marja de apreciere lăsată autorităţilor statului, însă este obligaţia statului pârât să demonstreze existenţa unei nevoi sociale imperioase, care a stat la baza ingerinţei (Piechowicz împotriva Poloniei, pct. 212).

În acord cu considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, reiterate ulterior în Decizia nr. 696/2021, apreciază că principiul constituţional al dreptăţii impune naşterea unui drept la despăgubiri de la momentul achitării. Consideră în continuare că aceste repere sunt aplicabile cu titlu de principiu şi în ceea ce îl priveşte, faţă de izvorul răspunderii delictuale şi responsabilitatea statului de a răspunde pentru deficienţa actului de justiţie. Curtea Constituţională indică faptul că o soluţie de achitare este în măsură să probeze caracterul nedrept al întregului proces penal purtat împotriva celui anchetat.

În ceea ce priveşte răspunderea DNA, instanţa de apel a analizat exclusiv urmărirea unui scop legitim, raportându-se la chestiuni pur formale, fără a fi analizate corect limitele atingerilor aduse dreptului la viaţă privată şi că argumentele indicate nu justifică nici caracterul necesar, nici cel proporţional al măsurii.

Simplul fapt că numărul de probe administrate a fost unul ridicat nu schimbă faptul că aprecierea acestora s-a făcut de o manieră pur discreţionară, în ciuda inexistenţei unei fapte de natură penală. În plus, indiferent de numărul de mijloacelor de probă utilizate, achitarea s-a dispus pentru că fapta, aşa cum a fost descrisă în rechizitoriu, nu a fost niciodată o faptă prevăzută de legea penală.

Instanţa de apel dă o valoare deosebită caracterului legal al măsurilor, cu toate că acţiunea formulată nu a vizat contestarea legalităţii per se a procesului penal. Astfel, practic au fost ignorate reperele impuse de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 696/2021, unde s-a arătat că statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii. Aceeaşi este situaţia şi în raport de analiza faptei ilicite reproşate statului român. Judecătorul din apel urmează acelaşi raţionament şi arată că toate consecinţele negative resimţite sunt inerente unei astfel de acţiuni care era prevăzută de lege şi a fost desfăşurată în limitele legale şi în scopul pentru care a fost instituim.

Consideră că instanţa de apel se raportează la criterii generale, fără să aibă în vedere situaţia particulară ori o analiză efectivă a proporţionalităţii ingerinţei în dreptul la viaţă privată. Argumentul central al instanţei de apel ţine de interesul public de a cerceta fapte de o gravitate importantă vizând domeniul corupţiei. Nu se ţine cont de autoritatea de lucru judecat cu care s-a hotărât că reclamantul este nevinovat şi că este nedrept ca acesta să sufere consecinţele situaţiei în care statul a tolerat fabricarea unei acuzaţii penale, fără ca aceasta să fi fost vreodată susţinută la nivel probatoriu.

Câtă vreme instanţa de apel recunoaşte culpa procesuală în sarcina statului prin pierderea procesului potrivit art. 453 C. proc. civ., este nefiresc ca orice altă consecinţă a aceleiaşi anchete penale nedrepte să rămână în sarcina reclamantului. În acest context, consideră că nu se poate reţine existenţa unei proporţionalităţi, iar statul nu poate fi exonerat faţă de eşecul propriului sistem juridic.

4.2. Prin recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii apelului formulat de reclamantul A. şi menţinerea sentinţei civile nr. 305 din 11.03.2022, pronunţată de Tribunalul Mureş.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., pârâta apreciază că în mod greşit au fost interpretate dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi cele ale art. 453 C. proc. civ.

Arată că în procesul penal statul, prin organele de urmărire penală, are obligaţia de a declanşa acţiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor şi a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept. Scopul statului este restaurarea ordinii de drept şi aflarea adevărului şi nu condamnarea inculpaţilor, aşa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat.

Efectuarea unor demersuri judiciare care, în final, au dus la achitarea reclamantului constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală, deoarece vinovăţia unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare.

Arată că dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi cele ale art. 453 C. proc. civ. nu permit interpretarea în sensul că reclamantul poate obţine rambursarea cheltuielilor judiciare pretins a fi suportate în soluţionarea dosarului penal în discuţie de la Statul Român, întrucât nu există temei de drept pentru obligarea acestuia la plata unor astfel de pretenţii pecuniare, fără niciun fel de distincţii.

Statul, nefiind parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen., un participant care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept, nu se poate reţine, în cazul soluţiei de achitare, că statul ar fi partea pierde procesul, în sensul art. 453 C. proc. civ. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârşirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluţia instanţei nu ar confirma actul de inculpare.

Consideră că nu poate fi reţinută existenţa unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situaţia întocmirii rechizitoriului şi trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

În privinţa cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial (138.515 RON), cheltuieli judiciare stabilite de instanţa penală în cadrul contestaţiilor promovate de inculpat (590 RON) şi onorariul pentru expertiza efectuată (2000 RON), instanţa a reţinut că acestea sunt dovedite cu facturile, chitanţele şi ordinele de plată aflate la dosar.

Contractele de asistenţă juridică încheiate cu Societatea Civilă de Avocaţi "B." nr. x/2016 şi y/2016 nu au fost depuse la dosar, neputându-se analiza dacă serviciile de asistenţă juridică acordate au fost prestate în dosarul penal în care reclamantul din prezenta cauză a avut calitatea de inculpat, astfel că pretenţiile sunt netemeinice.

Facturile depuse în dovedirea solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată nu conţin informaţii care să indice un contract de asistenţă juridică, astfel că nu se poate aprecia dacă aceste cheltuieli au fost efectuate în interesul soluţionării dosarului penal sau în alte cauze.

Chiar dacă ar fi întemeiate aceste cheltuieli, în conformitate cu art. 451 C. proc. civ. instanţa poate să reducă cuantumul acestora, având în vedere proporţionalitatea acestora cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse de avocat ori cu activitatea desfăşurată de acesta.

În acord cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Apreciază că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură cu acel litigiu. De asemenea, acordarea acestora presupune dovedirea sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată şi, chiar în ipoteza dovedirii, cuantumul acestora poate fi cenzurat de instanţa de judecată.

În ceea ce priveşte suma de 590 RON, reprezentând cheltuieli judiciare stabilite de instanţa penală în cadrul contestaţiilor promovate de inculpat, arată că reclamantul a fost obligat să achite această sumă ca urmare a respingerii contestaţiilor împotriva încheierilor prin care instanţa a dispus cu privire la măsurile preventive dispuse în dosarul penal. Aşadar, în mod greşit a dispus instanţa că se impune recuperarea acestei sume de la Statul Român.

5. Apărările efectuate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor s-a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată de reclamantul A. s-a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de Statul Român, pentru neîncadrarea în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. excepţia inadmisibilităţii motivelor noi de recurs, întrucât au fost invocate o serie de apărări indicate pentru prima dată în recurs; pe fond, a solicitat respingerea recursului declarat de Statul Român, ca nefondat.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la 27 decembrie 2022 pe rolul secţiei I civile a instanţei supreme, ar prin rezoluţia de primire a dosarului a fost stabilită o taxă de timbru în cuantum de 200 RON, datorată de reclamant pentru recursul formulat. S-a reţinut scutirea de la plata taxei de timbru în ceea ce priveşte recursul declarat de Statul Român.

În data de 25 ianuarie 2023, reclamantul a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, ordinul de plată regăsindu-se la dosar.

Prin rezoluţia din 15 mai 2023 a fost stabilit termen de judecată la 21 septembrie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunţare pe excepţiile invocate prin întâmpinare de către reclamantul A. şi pe fondul recursurilor declarate.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor declarate în cauză

Cu caracter preliminar, referitor la excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi excepţia inadmisibilităţii invocării de motive noi în recurs Înalta Curte reţine că excepţiile susţinute de intimatul-reclamant, în apărare, sunt neîntemeiate.

Într-adevăr, una dintre trăsăturile esenţiale ale recursului este aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căruia controlul judiciar este limitat, în conformitate cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., numai la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunţate în apel. Aşadar, în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai critici de nelegalitate ale hotărârii pronunţate în apel, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate prin pct. 1-8 ale normei juridice sus evocate.

Examinând cererea de recurs, în privinţa căreia a fost formulată excepţia de nulitate, pe motiv că aspectele invocate nu se încadrează în cazurile de nelegalitate, Înalta Curte constată că dezvoltarea criticilor de recurs pot fi circumscrise, în parte, unor cazuri de casare, dintre cele reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum se va arăta în analizarea criticilor de recurs, care au fost valorificate şi în calea de atac a apelului ce a fost exercitată de pârât.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor este nefondat, iar recursul declarat de reclamantul A. este fondat având în vedere considerentele ce urmează să fie expuse:

7.1. Relativ la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor:

Prevalându-se de cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a pretins greşita soluţionare a cererii reclamantului A. care viza plata cheltuielilor judiciare pretins suportate în soluţionarea dosarului penal (petitul 6 al acţiunii). În esenţă, s-a susţinut aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind pretins faptul că Statul roman nu a avut calitatea de parte în procesul penal, ci doar de participant, potrivit art. 29 C. proc. pen., care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. Cum soluţia de achitare nu poate avea semnificaţia că Statul român are calitatea de "parte care a pierdut procesul", în sensul art. 453 C. proc. civ., apreciază că nu poate fi antrenată în sarcina sa vreo culpă procesuală în acest sens, întrucât în caz contrar s-ar ignora, pe de o parte, specificul cercetării judecătoreşti care permite administrarea de probe suplimentare în apărare ori valorificarea nulităţii actelor de procedură iar, pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca, la data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale, să aibă certitudinea unei condamnări penale, lucru care este de nepermis.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate evocat, este neîntemeiată.

În speţă, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat anterior sesizării instanţei civile, prin pronunţarea unei soluţii de achitare a reclamantului, în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.pr.penală, prin sentinţa penală 25/25.03.2019 pronunţată de Tribunalul Mureş, în dosarul penal x/2016, fiind reţinut faptul că fapta imputată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 297 C. pen. raportat la art. 13 indice 2 din Legea 78/2000.

Soluţia de achitare a reclamantului, dispusă de prima instanţă, a fost menţinută prin decizia penală 235/6.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Mureş, ca urmare a respingerii apelul formulat de DNA Serviciul Teritorial Tg Mureş.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare, fiind întemeiată pe prevederile art. 276 alin. final din C. proc. pen. şi art. 453 din C. proc. civ.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5) din C. proc. pen., alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen. prevede că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în speţa de faţă, dosarul penal, finalizat prin adoptarea soluţiei de achitare a reclamantului, nu a fost declanşat prin plângerea penală a persoanei vătămate şi aceasta nu a solicitat repararea prejudiciului în cauză, ceea ce denotă că devin incidente dispoziţiile alin. (6) al art. 276 C.pr.penală, ca urmare a achitării reclamantului, de vreme ce ancheta penală a fost iniţiată la sesizarea din oficiu a organelor penale, iar C. a arătat expres în procesul penal că nu doreşte să se constituie ca parte civilă, întrucât nu poate justifica un prejudiciu.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară (procesul penal fiind declanşat nu în urma unor plângeri prealabile, ci în urma învestirii instanţei penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.. De altfel, recunoaşterea posibilităţii recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situaţia premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, instanţa de recurs constată că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) din C. proc. civ.: "Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".

În acelaşi sens, trebuie avut în vedere că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 din C. proc. civ., este culpa procesuală a părţii, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluţionat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului. Din acestă perspectivă, este lipsit de relevanţă dacă partea care a căzut în pretenţii îşi exercită doar atribuţiile conferite prin lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituţie publică.

Se impune, aşadar, a se concluziona că, în mod corect, prin decizia civilă recurată s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., normă a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate şi care reprezintă, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, aşadar un caz particular de răspundere civilă, care în această situaţie este guvernată de o serie de dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în materie.

Într-adevăr, potrivit susţinerilor din cererea de recurs, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen.

Sub acest aspect, se impune a fi însă observat că, aşa cum rezultă din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) şi (2) şi art. 309 alin. (1) din C. proc. pen., statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Chiar dacă activitatea jurisdicţională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcţionarea normală a acestei activităţi poate produce şi efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 din C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârşeşte un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final din C. proc. pen., sub incidenţa legii civile.

Or, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

În alţi termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O atare interpretare a art. 276 alin. final din C. proc. civ. ar fi, de altfel, contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii faţă de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză nu se află în culpă procesuală.

În consecinţă, pentru antrenarea răspunderii civile în acest domeniu specific, în analiza culpei procesuale instanţa de apel a examinat corect acele elemente care, în materie civilă, se înscriu, potrivit art. 453 din C. proc. civ., în sfera noţiunii de "parte căzută în pretenţii", ce implică îndeplinirea condiţiei pierderii unui proces, a dovedirii unui prejudiciu constând în cheltuielile de judecată necesare desfăşurării procesului şi a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Nici susţinerile vizând dovada cheltuielilor de judecată şi caracterul disproporţionat al onorariului de avocat avansat în procesul penal nu pot fi validate, în contextul în care aceste chestiuni litigioase nu se transpun în critici de nelegalitate ci vizează reexaminarea probatoriului administrat, cuantificarea daunelor decurgând, în speţă, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate (facturi, chitanţe şi ordine de plată), a existenţei şi întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei care ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

Mai mult chiar, argumentele care tind la examinarea caracterului proporţional al cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocaţial, în raport de complexitatea cauzei şi munca efectivă depusă în dosar implică o reexaminare a stării de fapt şi a probaţiunii administrate, inadmisibilă în calea de atac a recursului, aspect reţinut şi prin Decizia în interesul legii nr. 3/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ce a statuat, cu valoare obligatorie, că proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, în raport de complexitatea şi valoarea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie şi nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

În consecinţă, pentru argumentele expuse, apeciind ca fiind neîntemeiate criticile evocate în cuprinsul cererii de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 902A din 3 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

7.2. Relativ la recursul declarat de reclamantul A.:

Sub un prim aspect, recurentul a susţinut soluţionarea greşită a excepţiei tardivităţii invocării prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că instanţa de apel a calificat eronat cererea sa de modificare a acţiunii ca fiind o veritabilă nouă cerere în proces, aspect care ar fi condus la o aplicarea greşită a normelor înscrise în art. 208 C. proc. civ. şi art. 2513 C. civ., cu referire la momentul până la care excepţiile de ordin privat pot fi invocate.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată.

Potrivit art. 204 C. proc. civ. reclamantul are dreptul să îşi modifice cererea de chemare în judecată formulată iniţial, sub aspectul oricărora dintre elementele care configurează demersul său juriciar în instanţă – părţi, obiect şi cauză, să propună noi dovezi, sub sanctiunea decăderii. Ca moment temporal, cererea trebuie formulată de reclamant numai până la primul termen la care acesta este legal citat, situaţie în care instanţa va dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pâratului, în vederea formulării întampinării care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat.

Alineatul al doilea al aceluiaşi articol enumeră situatiile care cererea nu se consideră modificată, astfel că procedura reglementată la alin. (1) nu se aplică, fiind trecute în încheierea de sedinta declaraţiile verbale făcute în instanţă, atunci când reclamantul: îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; măreşte sau micşoreaza cuantumul obiectului cererii; solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului; înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă (acestea din urmă constituind o preluare a cazurilor reglementate de art. 132 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, într-o reglementare mai riguroasă).

Date fiind cazurile limitativ reglementate de art. 204 alin. (2), pct. 1- 4 C. proc. civ., rezultă că orice altă modificare a pretenţiilor, care nu se include în această sferă delimitată legal, trebuie apreciată ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, supusă regimului juridic statuat art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Cum "modificarea cererii de chemare în judecată" reclamă schimbarea unui element esenţial din cuprinsul cererii iniţiale de chemare în judecată (părţi, pretenţii/obiect, motive de fapt, motive de drept), reiese că cererea reclamantului formulată la 25.01.2021 a fost corect calificată drept cerere de modificare a acţiunii iniţiale, prin intermediul căreia reclamantul a procedat la schimbarea unor elemente esenţiale ale cererii sale iniţiale.

Cum din examinarea cererii, ce a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reiese că reclamantul solicită anterenarea răspunderii civile delictuale a fiecărui pârât pentru fapta proprie, fiind specificate faptele ilicite concrete imputate în sarcina fiecăruia dintre aceştia, Înalta Curte reţine, cum corect a apreciat şi instanţa de apel, prin decizia recurată, că acesta constituie o veritabilă modificare a acţiunii iniţiale cu privire la tipul răspunderii pe care o solicită a fi angajată în cauză şi temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii.

Concluzia primei instanţe, confirmată în apel, referitoare la cererea modificatoare a reclamantului este întărită nu numai de conţinutul neîndoielnic al acesteia, dar şi de norma procesuală în temeiul căreia cererea a fost formulată, în considerarea căreia, reclamantul a solicitat expres, potrivit art. 204 alin. (1) teza a II a C. proc. civ., amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate în vederea formulării întâmpinării şi depunerii acesteia la dosar cu 10 zile anterior termenului de judecată fixat (termenul de judecată fixat, după comunicarea cererii modificatoare fiind 30.03.2021).

Aşadar, nu pot fi primite susţinerile recurentului potrivit cărora prin cererea formulată la 25.01.2021 ar fi procedat doar la o simplă clarificare a pretenţiilor sale, de vreme ce solicitarea acestuia a vizat modificarea unor elemente esenţiale ale cererii de chemare în judecată. În acest context, este corectă concluzia instanţei de apel cum că petitul privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin reţinerea şi plasarea sub control judiciar a fost modificat sub aspectul tipului de răspundere şi cauzei juridice, ipoteză ce a determinat curgerea unui nou termen pentru invocarea excepţiei prescripţiei, în raport de noile elemente ale cererii configurate de reclamant, astfel cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Cum cererea modificatoare a acţiunii a fost comunicată la 12.02.2021, prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, la 16.03.2021, pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru petitul privind daunele morale ce derivă din reţinerea şi controlul judiciar. În contextul expus, contrar susţinerilor recurentului, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune se vădeşte a fi invocată înăuntrul termenului procedural reglementat de art. 204 alin. (1) teza finală C. proc. civ. şi art. 2513 C. civ. pentru depunerea întâmpinării la cererea modificată.

Subsumat acestui motiv de recurs, reclamantul a pretins că operaţiunea de calificare a cererii sale din 25.01.2021, drept cerere de modificare a acţiunii, ar fi fost realizată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. pe motiv că judecătorul din oficiu, în baza rolului activ, era îndreptăţit şi chiar obligat, să dea sau să restabilească calificarea juridică corectă a acţiunii.

Susţinerea recurentului nu poate fi primită, întrucât, modificarea cererii de chemare în judecată, care poate fi realizată în conformitate cu regulile procedurale înscrise în art. 204 alin. (1) C. proc. civ. nu se identifică cu operaţiunea de recalificare juridică a cererii, care poate fi realizată (într-adevăr) şi din oficiu, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., însă numai în situaţia în care calificarea dată de parte este ambiguă, iar nu şi atunci când, în cuprinsul cererii formulate, partea indică, urmare a unei asistenţe juridice calificate, temeiul juridic care stă la baza fundamentării demersului său judiciar, aspect ce denotă că toate susţinerile recurentului-reclamant relativ la respingerea excepţiei decăderii pârâtului din dreptul de a invoca prescripţia sunt neîntemeiate, urmând a fi înlăturate.

Printr-o altă critică, încadrată în cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material cu referire la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte petitul referitor la contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin reţinerea şi plasarea sub control judiciar. În esenţă, recurentul a susţinut că dreptul material la acţiune nu putea fi născut înainte de soluţia definitivă de achitare, acesta din urmă fiind momentul cunoaşterii caracterului nedrept al măsurilor preventive dispuse în privinţa sa, în procesul penal.

Critica recurentului se vădeşte a fi întemeiată din perspectiva aplicării greşite a legii în privinţa momentului de început al cursului prescripţiei şi va conduce la admiterea căii de atac, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru incidenţa motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Prin demersul judiciar iniţiat la 21.08.2020, reclamantul A. a solicitat, printre altele, obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi DNA Structura Centrală la plata unor despăgubiri morale în cuantul de 10000 euro, reprezentând prejudiciul moral cauzat prin reţinerea şi plasarea sub control judiciar în cadrul desfăşurării unei anchete penale împotriva sa, finalizată prin pronunţarea soluţiei de achitare pe motiv că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală.

Normele de drept intern, evocate în fundamentarea daunelor morale solicitate pentru reţinerea din cursul anchetei penale, au vizat dispoziţiile înscrise în art. 539 C.pr.penală, care reglementează răspunderea obiectivă a statului pentru privare nelegală de liberate, iar, apoi, prin modificarea de acţiune, reclamantul a indicate expres că obiectul acţiunii îl reprezintă angajarea răspunderii pârâtului pentru fapta proprie, temeiul de drept fiind cel înscris în art. 1357 C. civ.. De asemenea, în ceea ce priveşte controlul judiciar, prin acţiunea introductivă, reclamantul a invocat răspunderea obiectivă pentru eroarea judiciară reglementată de art. 96 alin. (3) din Legea 303/2004, iar ulterior cererea a fost modificată, justificarea pretenţiilor rezultate în urma plasării reclamantului sub control judiciar fiind fundamentate pe temeiul răspunderii pârâtului pentru fapta proprie.

Astel, se constată că cererea reclamantului, deşi cuprinde o singură pretenţie patrimonială (întrucât reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei sume forfetare unice, de 10.000 euro), din motivarea cererii iniţiale şi a celei modificatoare reiese că aceasă despăgubire ar fi fost de natură să-i asigure repararea prejudiciului produs prin lezarea unor drepturi nepatrimoniale, prin mai multe măsuri procesuale dispuse împotriva sa, între care unele care privesc starea sa de libertate, concretizate în privarea sa de libertate (în cazul reţinerii), fie prin alte măsuri preventive neprivative de libertale, astfel cum a fost plasarea sa sub control judiciar, care i-a afectat alte drepturi sau libertăţi fundamentale.

Aşadar, din situaţia de fapt descrisă atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi a celei modificatoare reiese că reclamantul a susţinut încălcarea unor unor drepturi fundamentale ale omului, pentru lezarea cărora a formulat prezenta pretenţie patrimonială, fiind indicate faptele ilicite imputate pârâţilor ce derivă din încălcarea obligaţiilor ce le reveneau faţă de respectarea Convenţiei europene a drepturilor omului, a Constituţiei României şi a dispoziţiilor de drept intern evocate, respectiv prevederile art. 1357 C. civ., cu trimiteri la art. 23 şi 52 din Constituţie şi art. 5, 6 şi 8 din Convenţia europeană, art. 2 din Protocolul 4 CEDO, fiecare dintre încălcările imputate Statului român şi DNA fiind argumentate prin raportare la răspunderea pentru faptele proprii, iar nu la răspunderea pentru fapta altuia.

În configuraţia juridică a elementelor pretenţiilor formulate de reclamant, cu referire la antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se observă, cum corect susţine recurentul, că premisa pretenţiilor acestuia nu rezidă în caracterul nelegal al măsurilor preventive dispuse în cursul anchetei penale, dat fiind şi faptul că, la momentul promăvării demersului său judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuase deja, prin decizia în interesul legii nr. 15/2017, că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate, iar sfera situaţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale a Statului român, prin Ministerul Finanţelor pe temeiul dispoziţiilor reglementate de art. 539 C. proc. civ. nu cuprindea – la data formulării cererii de chemare în judecată – şi ipoteza recamată în cauză, respectiv cazul existenţei unor măsuri preventive privative de libertate care, deşi îndeplinesc cerinţele de legalitate (fiind dispuse conform dispoziţiilor legale), devin nedrepte ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei penale.

Având în vedere măsurile preventive dispuse în cursul cercetării sale penale, ce au fost reclamate drept cauză a prejudiciului de ordin moral, rezultă că existenţa dreptului la compensaţie întemeiat pe caracterul nedrept/injust cel puţin al ipotezei unei privări de libertate, rezultat dintr-o hotărâre penală definitivă de achitare, nu poate fi condiţionat de caracterul nelegal al acesteia, astfel cum corect susţine şi recurentul.

Din acestă perspectivă, nu pot fi ignorate, în raport de art. 15 alin. (2) şi art. 147 din Constituţia României, statuările din cuprinsul deciziei nr. 136/2021 pronunţată de instanţa de contencios constituţional, chiar dacă publicarea deciziei Curţii Constituţionale a intervenit ulterior modificării cererii de chemare în judecată, atât timp cât raportul de despăgubire dedus judecăţii nu a fost consolidat, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior publicării deciziei de admitere, moment de la care, de altminteri, prezumţia de constituţionalitate a normei de drept examinate de instanţa de contencios constituţional, în interpretarea dată anterior în practica judecătorească, a fost răsturnată.

Astfel, prin decizia evocată, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen.. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.., sau achitare este neconstituţională.

Cum decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 a fost invocată de reclamant pe parcursul litigiului, inclusiv prin motivele de recurs, rezultă că prevederile art. 539 C.pr.penală sunt incidente în cauză, în sfera de aplicare extinsă, astfel cum norma a fost configurată juridic ca efect al admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.., cu referire la măsura preventivă a privării de libertare (reclamate drept cauză a prejudiciului de ordin moral) dispusă în cursul procesului penal finalizat prin soluţia definitivă de achitare, chiar dacă nelegalitatea măsurii privative de libertate nu a fost stabilită în conformitate cu Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 15/18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În legătură cu măsura preventivă a controlului judiciar (care nu intră în sfera de aplicare a art. 539 C. proc. pen.), având în vedere lipsa unei proceduri speciale în dreptul intern prin care reclamantul să aibă posibilitatea de a pretinde acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de măsurile neprivative de libertate al căror caracter injust/nedrept se reclamă a fi generat de soluţia de achitare, dispusă în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen.., principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale (conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna) consacrate de art. 1349 şi 1357 C. civ. funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental. Or, în circumstanţele litigiului, soluţia de achitare şi garanţiile constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea cererii reclamantului pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul cauzat prin măsura preventivă la care a fost supus.

Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul generator al acestui drept şi având în vedere considerentele sus evocare care privesc clarificarea normelor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, se constată că instanţa de apel, prin decizia recurată, a realizat o greşită aplicare şi interpretarea a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte determinarea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive.

Astfel, momentul de debut al termenului de prescripţie nu poate fi cel al datei la care a încetat măsura reţinerii preventive şi nici cea a încetării măsurii preventive a controlului judiciar, cum eronat au reţinut instanţele fondului. Or, în circumstanţele particulare litigiului cu referire la cauza generatoare a prejudiciului, dreptul material la acţiune nu putea fi născut înainte de soluţia definitivă de achitare, acesta din urmă fiind momentul cunoaşterii caracterului pretins nedrept al măsurilor preventive dispuse în procesul penal. Soluţia este firească, deoarece termenul de prescripţie nu poate curge de la momentul expirării de drept a reţinerii, întrucât simpla încetare ope legis a măsurii nu face cunoscut caracterul pretins nejustificat al acesteia, aspect corect semnalat şi în cuprinsul cererii de recurs.

În egală măsură, termenul de prescripţie nu poate curge în sensul evocat de instanţa de apel nici în privinţa pretenţiilor izvorâte din plasarea reclamantului sub control judiciar, întrucât singura în măsură să răstoarne aparenţa de legalitate şi să indice caracterul pretins nedrept al controlului judiciar rămâne tot hotărârea definitivă de achitare.

În consecinţă, reţinând că termenul de prescripţie curge de la momentul hotărârii definitive de achitare şi nu de la momentul expirării reţinerii ori revocării controlului judiciar în timpul procesului penal şi având în vedere că acţiunea care formează obiectul prezentului dosar a fost introdusă la 21.08.2020, reiese că termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune nu era împlinit, aşa încât soluţia instanţei de apel dată acestui petit, de respingere ca prescrisă, este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale înscrise în art. 451 C.pr.penală, respectiv art. 2528 C. civ.

Aşa fiind, urmează a se reţine incidenţa motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. relativ la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune vizând capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi DNA Structura Centrală, la plata de despăgubiri morale, în cuantum de 10.000 de euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reţinere şi plasare sub control judiciar şi, ca efect al casării parţiale a deciziei atacate, instanţa de rejudecare va analiza în fond situaţiile subsumate pretenţiei formulate, analiza fiecăreia dintre acestea urmând a fi realizată individual, instanţa având a examina întrunirea condiţiilor legale pentru fiecare dintre ipotezele reclamate şi temeiul legal incident.

Considerentele deja expuse sunt avute în vedere şi în examinarea criticilor recurenteului privind înlăturarea unor considerente reţinute de tribunal şi, care, au stat la baza respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, precum şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale a Statului din perspectiva încălcării obligaţiilor privind prezumţia de nevinovăţie.

Susţinerile recurentului referitoare la obligaţia negativă a statului/organelor sale – pe care o vede esenţială raportat la dezlegarea soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român în ce priveşte petitul de acţiune referitor la antrenarea răspunderii civle delictuale pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil – de a se abţine de la orice vătămări aduse particularilor, adică de a-şi fi îndeplinit o obligaţie negativă ce îi incumbă este lipsită de substanţă.

În realitate, invocarea unei obligaţii generale negative se poate realiza în măsura în care, în mod particular îndeplinirea unei obligaţii nu poate fi circumscrisă, pusă în sarcina anumitor persoane identificabile ori supuse verificării în raportul juridic concret dedus judecăţii. Or, relativ la petitul de cerere care viza antrenarea răspunderii civile delictuale pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, recurentul a pretins că pârâtei DNA Structura centrală îi reveneau o serie de obligaţii, în legătura cu emiterea celor două comunicate de presă, raportat la anumite dispoziţii legale, a căror incidenţă în speţă nu s-a dovedit, acesta nu poate susţine în acelaşi timp existenţa unor obligaţii generale negative în sarcina altei intimate, câtă vreme s-a apreciat deja în privinţa competenţei legale şi a respectării obligaţiilor legale reclamate.

Prin petitul de cerere privind încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri morale pentru săvârşirea, cu vinovăţie, a unor fapte ilicite imputate Direcţiei Naţionale Anticorupţie (enumerate ca atare în petitul acţiunii), care au legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiilor încredinţate, prin lege, instituţiei pârâte.

Fundamentul acţiunii, aşa cum rezultă din temeiul juridic şi din motivele de fapt ale acesteia, este dat de o răspundere civilă subiectivă, bazată pe ideea de vinovăţie a instituţiei pârâte în legătură redactarea şi difuzarea unor comunicate de presă, cu consecinţe pe planul afectării prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului, a dreptului acestuia la onoare, demnitate şi reputaţie.

Astfel fiind, instanţa de apel a apreciat corect asupra soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român faţă de împrejurarea că instituţia pârâtă chemată în judecată este persoana juridică ce participă la raporturi juridice în nume propriu, ca titulară de drepturi şi obligaţii, aceasta fiind cea care răspunde în mod direct pentru actele sau faptele săvârşite.

În acest context, răspunderea statului, atras în proces în calitate de pârât, nu poate fi decât una subsidiară în sensul dispoziţiilor art. 224 C. civ. – temei juridic care nu a fost evocat în fundamentarea pretenţiilor reclamantului - adică pentru ipoteza în care organele autorităţii şi instituţiile publice care sunt persoane juridice nu răspund pentru obligaţiile statului (ceea ce nu este cazul instituţiei D.N.A.).

Aşa cum rezultă din cadrul normativ care reglementează şi asigură funcţionarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie (O.U.G. nr. 43/2002, astfel cum a fost modificată şi completată, art. 80-81 din Legea nr. 304/2004, în prezent prin art. 93-99 din Legea nr. 304/2022) aceasta este o structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este independentă în raport cu instanţele şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

Susţinerea că se instituie o răspundere directă, nemijlocită în sarcina Statului român pentru consecinţele păgubitoare produse prin activitatea organelor judiciare este una eronată întrucât, în realitate, recurentul solicită a fi antrenată o răspundere (obiectivă) a statului, în legătură cu activitatea organelor judiciare, fundamentată pe ideea de garanţie în înfăptuirea serviciului public al justiţiei.

Or, faţă de fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantului, nu poate fi activată o răspundere obiectivă a statului pentru faptele ilicite ale instituţiei pârâte, sub motiv că "ar exista o omisiune în a asigura toate garanţiile pentru ca actul de justiţie să fie realizat cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei". Aceasta întrucât pe de o parte, instituţia pârâtă, ca persoană juridică de drept public, răspunde în mod direct pentru faptele sale ilicite, iar pe de altă parte, întrucât nu este identificată o omisiune de reglementare din partea statului în legătură cu garanţiile care trebuie ataşate actului de justiţie în materie penală. Faptele ilicite pretinse de reclamant nu sunt în legătură cu inexistenţa unor astfel de garanţii, ci în mod particular, punctual vizează anumite activităţi ale instituţiei pârâte care ar fi nesocotit, prin modalitatea de aplicare a normelor, drepturi subiective ale reclamantului.

Aşa fiind, contrar susţinerilor recurentului, calitatea procesuală a statului nu poate fi justificată într-o acţiune civilă de drept comun, care exclude ideea de garanţie, cererea fiind fundamentată pe vinovăţia instituţiei pârâte în derularea procedurilor judiciare şi, deci, pe caracterul subiectiv, pe vinovăţia persoanei căreia i se opun drepturile fundamentale ale reclamantului şi pretinsa atingere adusă acestora.

Printr-o altă critică, referitor la cererea privind antrenarea răspunderii civile delictuale pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a prezumţiei de nevinovăţie, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a examinat fapta reproşată care privea prezentarea încătuşării sale în spaţiul public şi nici nu au fost avute în vedere condiţiile publicării unor informaţii legate de ancheta penală ce se afla în desfăşurare. Consiseră că informaţiile prezentate în spaţiul public sugerau în mod cert vinovăţia sa, element care impunea antrenarea răspunderii civile delictuale.

Susţinerile recurentul se vădesc a fi nefondate.

Reclamantul a pretins antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei DNA pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO şi a prezumţiei de nevinovăţie, prin emiterea a două comunicate de presă de DNA, în data de 28.01.2016 şi 21.03.2016.

În examinarea elementelor răspunderii civile delictuale în ce priveşte modalitatea de informare a publicului de către intimata Direcţia Naţională Anticorupţie, instanţele fondului au efectuat o analiză a conţinutului comunicatelor de presă, în scopul de a aprecia asupra caracterului obiectiv şi imparţial al informaţiei furnizate, în concret dacă informarea opiniei publice, prin comunicatele remise, a fost în măsură să asigure respectarea prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului.

Instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului (soluţie ce a fost confirmată de Curtea de Apel, prin respingerea apelului reclamantului, ca nefondat) apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1349, 1353 C. civ., respectiv faptă ilicită şi vinovăţia, atât timp cât emiterea comunicatelor de presă a reprezentat exercitarea unui drept prevăzut de lege, în conformitate cu scopul pentru care a fost recunoscut şi cu respectarea drepturilor garantate de art. 6 paragraf 2 din CEDO. Astfel, s-a concluzionat că a fost respectat justul echilibru între prezumţia de nevinovăţie, garantată de art. 6 din CEDO, de care a beneficiat reclamantul şi dreptul publicului de a fi informat cu privire la desfăşurarea unei anchete penale, privind cercetarea unor fapte de corupţie, pretins a fi săvârşite de persoane afle la conducerea unor importante companii de interes naţional.

Aşadar, procedând la o analiză a modalităţii de redactare a comunicatelor de presă, instanţele fondului au reţinut că modalitatea de întocmire a comunicatelor a corespuns nevoii de informare a opiniei publice, fiind asigurat, totodată, dezideratul respectării prezumţiei de nevinovăţie. Cum emiterea comunicatelor de presă constituie un drept prevăzut de lege (Recomandarea Comitetului de Miniştri Rec 2003-13 privind furnizarea de informaţii prin intermediul mass-mediei în legătură cu procedurile penale - principiul 6, Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar şi mass-media aprobat prin HCSM nr. 482/2012, Legea nr. 544/2001), s-a avut în vedere că ambele comunicate s-au limitat să indice doar numele şi funcţia deţinută de reclamant, pentru o informare clară şi corectă, lipsită de confuzii, a publicului, fără a fi furmizate alte date cu caracter personal, iar împrejurarea că în cuprinsul celor două comunicate de presă se aminteşte de existenţa unor probe, aceast lucru nu poate avea semnificaţia stabilirii unei vinovăţii certe, în lipsa unei enumerări şi evaluări concrete, punctuale a acestora. Cum aceste informaţii nu pot avea semnificaţia că oficialitatea publică l-ar fi considerat pe reclamant vinovat ori că s-ar fi demonstrat în mod cert caracterul penal al faptelor, Înalta Curte constată corectă concluzia instanţa de apel care a reţinut că informaţiile furnizate publicului nu au fost de natură să înfrângă prezumţia de nevinovăţie a părţilor din procesul penal.

În consecinţă, în circumstanţele factuale reţinute în cauză, se vădeşte a fi corectă concluzia instanţelor de fond cu referire la neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită şi vinovăţie, în lipsa dovedirii unor încălcări a dispoziţiilor legale (art. 4 C.pr.penală), constituţionale (art. 23) şi a normei convenţionale (art. 6 par. 2 CEDO) în legătură cu procesul echitabil, din perspectiva respectării prezumţiei de nevinovăţie până la momentul intervenirii unei decizii definitive care să statueze asupra vinovăţiei în săvârşirea unei fapte penale.

Tot în mod nefondat pretinde recurentul că instanţele nu ar fi examinat fapta referitoare la prezentarea încătuşării sale în spaţiul public, cu ocazia măsurii preventive a reţinerii, atât timp cât, din perspectiva condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reclamantul nu a combătut concluzia tribunalului potrivit căreia, din perspectiva faptei reclamate de preluare a imaginii reclamantului încătuşat de către furnizorii de conţinut audio-vizual ori presa scrisă, cu ocazia prezentării acestuia la instanţă pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă, răspunderea nu poate aparţine pârâţilor, ci respectivilor furnizori, în măsura în care s-ar produce dovezi, în privinţa acestora a încălcării unor drepturi fundamentale ale reclamantului, prin difuzarea imaginilor respective, persoane în privinţa cărora cadrul procesual nu a fost configurat.

Sub un ultim aspect, fundamentat pe cazul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurentul a apreciat că limitele încălcării dreptului la viaţă privată au fost greşit analizate în raport de prevedeile art. 8 CEDO, art. 53 din Constituţia României, art. 15 şi 1353 C. civ.

Referitor la despăgubirile reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin lezarea dreptului la viaţă privată, solicitate în cadrul demesului judiciar de faţă, reclamantul a pretins că fapta ilicită şi prejudiciul reclamat derivă atât prin punerea sa sub acuzare şi trimiterea în judecată, ce a fost finalizată cu soluţia definitivă de achitare, cât şi prin măsurile dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv emiterea comunicatelor de presă, reţinerea şi controlul judiciar, măsuri dispuse pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal.

În cauză se constată că au fost deduse judecăţii mai multe situaţii juridice distincte, fiecare dintre acestea circumscrise unor petite de cerere distincte, având ca obiect plata unor despăgubiri morale sau materiale, justificate pe cauze diferite, fiecare dintre aceste pretenţii fiind analizate individual şi primind soluţii diferite. În acest context, examinarea obiectului cererii reclamantului din perspectiva atingerii dreptului la respectarea vieţii private prin desfăşurarea unei anchete penale, finalizate cu achitarea acestuia, se vădeşte a fi realizată corect, din perspectiva analizării prevederilor art. 1353 şi art. 15 din C. civ., precum şi a jurisprudenţei CEDO, atât timp cât, raportat la soluţiile date celorlalte petite de cerere, măsurile dispuse de organele judiciare pe parcursul cercetării penale au fost judicios avute în vedere ca circumscrise unor criterii în examinarea justului echilibru între interesul general urmărit în cercetarea faptelor penale de o gravitate deosebită şi cel particular, care reclamă ingerinţa în dreptul la viaţă privată.

Din această perspectivă, reperele stabilite de instanţele fondului în evaluarea justului echilibru au vizat, astfel cum acestea au fost degajate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obiectul procedurilor penale, gravitatea acuzaţiei, cât şi conţinutul şi durata efectelor negative asupra vieţii private determinate de desfăşurarea procedurilor penale.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, analiza limitelor încălcării dreptului la viaţă privată a fost analizată în coordonatele prevederilor art. 8 din CEDO şi a jurisprudenţei Curţii europene, instanţele fondului verificând corect dacă ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private era necesară într-o societate democratică, dacă scopul urmărit, prin anchetarea faptelor de care acesta a fost acuzat, a fost unul legitim, necesar şi proporţional în raport cu efectele procesului penal asupra vieţii private a reclamantului.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a negat faptul că derularea procesului penal a cauzat reclamantului o ingerinţă în respectarea dreptului său la viaţă privată, din perspectiva atingerii aduse reputaţiei, imaginii profesionale ori a stării de sănătate însă, în urma evaluării efectuate a probatoriului pe baza criteriilor enunţate, a apreciat că ingerinţa era prevăzută de lege, a urmărit un scop legitim şi era necesară într-o societate democratică.

Din acestă perspectivă, instanţele fondului au arătat că derularea cercetărilor penale de către intimata Direcţia Naţională Anticorupţie a fost realizată în temeiul prerogativelor conferite de lege, anchetarea reclamantului urmărind un scop legitim atât timp cât faptele de care era acuzat acesta erau de o gravitate importantă, atât sub aspectul întinderii prejudiciului, cât şi sub aspectul intereselor afectate de presupusa activitate infracţională. Astfel, în raţionamentul expus, a fost subliniat faptul că desfăşurarea instrucţiei penale constituie nu doar un drept, cât şi o obligaţie a statului şi, că, exercitarea acestor prerogative a urmărit respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi subiecţi de drept, dar şi prevenirea săvârşirii altor infracţiuni şi apărarea ordinii publice.

În consecinţă, coordonatele raţionamentului expus relevă că analiza antrenării răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru fapta proprie a fost realizată corect în contextul verificării, în conformitate cu principiile degajate din jurisprudenţa instanţei de contencios european în interpretarea art. 8 din Convenţie, dacă desfăşurarea procesului penal împotriva reclamantului a fost făcută în afara limitelor prevăzute de lege ori a altui scop decât acela pentru care a fost reglementată. Aşadar, având în vedere situaţia de fapt reţinută în cauză (fără a putea fi reevalue în recurs circumstanţele concrete ale cauzei, care ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate) instanţa de apel a concluzionat că ingerinţa era legală, necesară şi proporţională într-o societate democratică, raportat la gravitatea faptelor pretins săvârşite şi consecinţele asupra vieţii private a reclamantului, de vreme ce descoperirea, cercetarea şi eradicarea faptelor de corupţie reprezentă un obiectiv major al statui de drept.

De altminteri, în contextul analizei realizate din perspectiva antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, trimiterea recurentului la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 apare ca lipsită de relevanţă juridică, atât timp cât sfera cazurilor reglementate de art. 539 C.pr.penală, chiar în situaţia normei configurată ca urmare a deciziei instanţei de contencios administrativ, nu poate fi extinsă la tipul de răspundere civilă a cărei antrenare se solicită pentru recuperarea prejudiciului moral care face obiectul analizei de faţă.

În consecinţă, în limitele considerentelor expuse, Înalta Curte va reţine nelegalitatea deciziei recurate pentru incidenţa motivului de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant. Ca efect al casării parţiale a deciziei atacate cu privire la soluţia dată apelului declarat de reclamant asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, va trimite cauza spre rejudecare privind capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi DNA Structura Centrală, la plata de despăgubiri morale, în cuantum de 10.000 de euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reţinere şi plasare sub control judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 902A din 3 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă, invocată prin întâmpinare.

Respinge excepţia inadmisibilităţii invocării de motive noi în recurs, invocată prin întâmpinare.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 902A din 3 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează, în parte, decizia atacată, respectiv cu privire la soluţia dată apelului declarat de reclamant asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi DNA Structura Centrală, la plata de despăgubiri morale, în cuantum de 10.000 de euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reţinere şi plasare sub control judiciar, precum şi cu privire la soluţia dată acestui capăt de cerere, şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2023.