Contractual Liability Claim Quashed and Remanded for Retrial Over Res Judicata Identity of Parties

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea din data de 19.01.2021, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Aeronautică Civilă Română R.A. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să îl oblige pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 818.968 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând prejudiciu cauzat prin concedierea nelegală a numitului B., concediere constatată a fi nelegală în mod definitiv prin decizia civilă nr. 3539/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1022/12.07.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă în dosar nr. x/2021, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a fost admisă cererea de chemare în judecată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 818.968 RON cu titlu de pretenţii reprezentând prejudiciu adus Autorităţii Aeronautica Civilă Română R.A. ca urmare a concedierii numitului B. prin decizia nr. 866/11.09.2017 şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 12.306 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente fondului cauzei, reprezentând taxă de timbru.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul A..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 95A din 27 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile r. 1022/12.07.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă şi a luat act că intimata reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile 95A din 27 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul A. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 3, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurentul pârât a solicitat casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, respectiv la instanţa competentă material procesual; în subsidiar, respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; în terţiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu indicaţia de a respecta autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 3539/12.07.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017; în cuaternar, admiterea apelului formulat de pârât şi respingerea cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea pe larg a situaţiei de fapt şi a litigiului dintre reclamantă şi numitul B., recurentul a dezvoltat motivele de casare invocate.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) punctul 3 din C. proc. civ., recurentul a invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei civile, apreciind că a fost încălcată competenţa materială procesuală a secţiei specializate în litigii între profesionişti.

În susţinerea acestui motiv de casare arată că prin Decizia nr. 17/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, s-a reţinut că "necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică". În motivare s-a arătat că "Normele care reglementează competenţa materială procesuală (specializată) sunt în mod evident de ordine publică întrucât ocrotesc un interes public - buna administrare a actului de justiţie, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor. Specializarea instanţelor/secţiilor şi judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ţine de organizarea şi administrarea justiţiei".

Conform art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, "În cadrul tribunalelor funcţionează, în raport de complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cause civile, cause cu profesionişti, …".

Conform art. 2 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, "în cadrul instanţelor, în raport cu competenţa acestora, funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate …".

Conform art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, "Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport de numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: … b). cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului; …".

Prin Decizia nr. 18/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, s-a statuat că "Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare".

În motivare s-a reţinut că "toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfăşoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăţi, companii naţionale, asociaţii, fundaţii, societăţi agricole, liber-profesionişti ori societăţi profesioniste), sunt supuşi regulilor de drept civil şi nu unor reguli speciale. … Rezultă că, potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiei. … Revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit".

Prin art. 5 din Hotărârea CSM nr. 760/2011 s-a aprobat înfiinţarea, începând cu 01.01.2011, a 28 complete de apel specializate în materiile prevăzute de art. 226 alin. (1) lit. b). – d). din Legea nr. 71/2011.

În virtutea dispoziţiilor art. 3 din C. civ., art. 3 din Legea nr. 71/2011, art. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, art. 3 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării şi art. 1 din H.G. nr. 405/1993 privind înfiinţarea Autorităţii Aeronautice Civile Române, reclamanta este un agent economic, iar raportul juridic între această regie autonomă şi directorul general este un raport între profesionişti.

De asemenea, în acord cu dispoziţile art. 2 şi 21 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice şi raportat la obiectul cauzei – răspundere contractuală a directorului general al unei regii autonome -, rezultă că litigiul este unul cu profesionişti, astfel că soluţionarea cauzei era în competenţa unuia dintre completele specializate.

În condiţiile art. 497 C. proc. civ., solicită casarea deciziei instanţei de apel, casarea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

De asemenea, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 36 C. proc. civ. privind identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie. Fiind absolută, se poate invoca în orice stare a pricinii, chiar şi în căile de atac, deci şi în recurs.

În cauză se solicită atragerea răspunderii pârâtului, în calitate de director general, pentru prejudiciul suferit de reclamantă constând în valoarea despăgubirilor acordate angajatului, valoarea taxelor şi a contribuţiilor aferente "ca urmare a concedierii nelegale dispusă prin Decizia Directorului General al AACR nr. 866/11.09.2017".

Deşi concedierea domnului B. a fost dispusă prin decizia emisă de pârât, viciul de nelegalitate nu se regăseşte în această decizie, aspect reţinut cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 3539/12.07.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

Aşa cum rezultă din decizia de concediere, încetarea raporturilor de muncă s-a dispus "ca urmare a reorganizării AAACR", "luând în considerare noua structură organizatorică", reţinându-se expres în art. 2 din decizia de concediere că "încetarea contractului individual de muncă este determinată de desfiinţarea, începând cu data de 22.08.2017, a locului de muncă".

Constatarea nelegalităţii concedierii s-a făcut pentru motive de nelegalitate a măsurii desfiinţării postului, instanţa reţinând că "concedierea apelantului contravine art. 65 alin. (1) din Codul muncii, nesocotindu-se cerinţa esenţială a cauzei reale şi serioase".

Conform lit. B) pct. 21 lit. k) din Contractul de mandat, directorul general "angajează şi concediază personalul Regiei", însă, conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare, Consiliul de Administraţie are competenţa să stabilească structura organizatorică, respectiv să desfiinţeze şi să înfiinţeze posturi.

Întrucât instanţa de dreptul muncii a stabilit că este nelegală concedierea, ca o consecinţă a nelegalităţii desfiinţării postului, rezultă că are calitate procesuală pasivă Consiliul de Administraţie.

Raportul juridic dedus judecăţii vizează răspunderea persoanei care, aşa cum a reţinut instanţa de dreptul muncii, a decis "desfiinţarea postului ocupat de apelant (care) nu este reală şi serioasă atât timp cât, concomitent cu această măsură, a fost înfiinţat un alt post de aceeaşi natură, pe acelaşi nivel ierarhic, cu atribuţii lărgite prin detalierea şi extinderea conexă a atribuţiilor".

Pârâtul, în calitate de director general, nu a avut nicio atribuţie privind înfiinţarea sau desfiinţarea posturilor, ci numai atribuţii privind angajarea şi concedierea persoanelor care ocupă posturile din structura organizatorică aprobată de consiliul de administraţie.

Prin urmare, raportul juridic dedus judecăţii nu implică o obligaţie existentă în sarcina pârâtului şi/sau dreptul corelativ al reclamantei.

Obligaţia invocată de reclamantă – aceea de angajare şi concediere a personalului Regiei cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile – nu are legătură cu cauza, deoarece concedierea nu s-a dispus pentru motive ţinând de persoana angajatului.

Atribuţia pârâtului privind concedierea personalului Regiei se referă la concedierea pentru motive ce ţin de persoana angajatului, deoarece directorul general nu are atribuţii privind structura organizatorică.

Conform art. 1 din Contractul de mandat, "mandantul împuterniceşte pe mandatar ca, în calitate de Director general, să conducă, să organizeze şi să gestioneze activitatea RA-AACR în conformitate cu prevederile legale în vigoare, actul constitutiv al Regiei, hotărârile Consiliului de administraţie şi prevederile prezentului contract ...".

Totodată, conform cap. B pct. 2 din Contractul de mandat, mandatarul are obligaţia "să ia toate măsurile ce revin conducerii mandantului, în limitele acordate de prezentul contract şi ale obiectului de activitate al Regiei, cu respectarea competenţelor Consiliului de Administraţie prevăzute de lege sau de actul constitutiv".

În aceste condiţii, rezultă evident că nu există identitate între subiectele raportului juridic dedus judecăţii, care sunt AACR şi Consiliul de administraţie, şi părţile din proces, care sunt AACR şi Directorul General.

Conform art. 40 alin. (1) C. proc. civ., "în cazul lipsei calităţii procesuale ..., instanţa va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate", astfel încât solicită casarea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei primei instanţe şi respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Un alt motiv de casare invocat de către recurentul-pârât este cel reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ. şi constă în încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 3539/12.07.2019, pronunţată în dosarul x/2017

Prin decizia recurată s-a reţinut că "Prima instanţă a indicat prevederea contractuală nesocotită, a arătat că prin hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit culpa directorului general, domnul A., şi a reţinut că actul mandatarului a cauzat un prejudiciu cert în patrimoniul mandantului" şi că "hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, deoarece mandatarul nu a fost executat mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun manager, încheind un act juridic care a cauzat un prejudiciu mandantului şi care a fost considerat nelegal de instanţele judecătoreşti".

Însă, prin decizia nr. 3539/12.07.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, având ca obiect anularea deciziei de concediere, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, printre altele, următoarele aspecte:

- "Chiar dacă se menţionează că Direcţia Securitate Aeronautică se desfiinţează, se observă că această direcţie practic este inclusă într-o nouă structură mai mare, cu păstrarea tuturor atribuţiilor şi este redenumită compartimentul audit de securitate aeronautică, cu preluarea tuturor salariaţilor";

- "s-a ajuns la concluzia că în fapt, Direcţia de Securitate Aeronautică nu a fost desfiinţată, ci redenumită (Compartimentul Audit de Securitate Aeronautică) şi absorbită într-o structură organizatorică nou înfiinţată";

- "Dacă angajatorul ar fi avut intenţia de a transforma anumite posturi în altele noi, prin adăugarea unor atribuţii, ar fi trebuit să prevadă o procedură cu criterii obiective, clare şi strict determinate în funcţie de care să se stabilească dacă atribuţiile modificate, prin ponderea lor, conduc în concret la desfiinţarea vechilor posturi";

- "Consiliul de administraţie, organ abilitat să stabilească structura organizatorică, conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare"

- "Curtea constată că desfiinţarea postului ocupat de apelant nu este reală şi serioasă, atât timp cât, concomitent cu această măsură, a fost înfiinţat un alt post de aceeaşi natură, pe acelaşi nivel ierarhic, cu atribuţii lărgite prin detalierea şi extinderea conexă a atribuţiilor. În consecinţă, concedierea apelantului contravine art. 65 alin. (1) din Codul muncii, nesocotindu-se cerinţa esenţială a cauzei reale şi serioase".

Prin urmare, prin decizia nr. 3539/12.07.2019, instanţa nu a stabilit vreo culpă în sarcina recurentului şi nici nu a constatat că ar fi încheiat vreun act prin care a prejudiciat mandantul, ci a stabilit nelegalitatea deciziei de concediere prin analiza cauzei reale şi serioase a desfiinţării postului deţinut de B..

Instanţa învestită cu anularea deciziei de concediere nu a analizat condiţiile de fond (lipsă de motivare) şi de formă (forma scrisă) ale actului emis de pârât, ci a analizat dacă desfiinţarea postului a avut o cauză reală şi serioasă.

Or, de vreme ce instanţa de dreptul muncii a anulat concedierea pentru motive ce ţin de desfiinţarea postului şi înfiinţarea unui alt post, reţinând totodată competenţa Consiliului de admininistraţie în stabilirea structurii organizatorice, este evident că o concluzie în sensul că ar fi fost stabilită culpa directorului general şi că decizia de concediere ar fi cauzat un prejudiciu angajatorului este contrară şi încalcă autoritatea de lucru judecat.

Invocarea acestei prezumţii este la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu ulterior, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, având în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., şi indiferent de calitatea soluţiei anterioare.

În primul proces s-a stabilit nelegalitatea deciziei de concediere pentru că s-a nesocotit cerinţa esenţială a cauzei reale şi serioase a desfiinţării postului.

Prin urmare, în prezenta cauză, instanţa nu putea reţine o altă cauză de nulitate a concedierii, care să aibă legătură cu actul juridic emis de recurent.

Reţinând că recurentul a emis un act juridic care a fost considerat nelegal de către instanţele judecătoreşti, instanţa a reanalizat cauza nelegalităţii concedierii, apreciind că aceasta se regăseşte intrinsec în decizia de concediere, deşi anterior instanţa a constatat că nelegalitatea se regăseşte în hotărârea consiliului de administraţie privind reorganizarea regiei şi, respectiv, modifucarea structurii organizatorice.

Recurentul nu a emis niciun act juridic ce ar putea avea legătură cu desfiinţarea postului domnului B., deoarece nu avea această competenţă.

Prin urmare, instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 3539/12.07.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, impunându-se casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Un alt motiv de recurs invocat de către recurent constă în încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor de drept material privind răspunderea contractuală – incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Fiind învestită cu o acţiune în răspundere contractuală, instanţa trebuia să îşi verifice îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii, respectiv fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi cauzalitatea.

Fapta ilicită imputată recurentului constă în "emiterea deciziei de concediere cu încălcarea prevederilor legale", apreciindu-se că această faptă ar fi fost reţinută prin hotărârea definitivă a instanţei de dreptul muncii.

În realitate, instanţa de dreptul muncii a reţinut că "concedierea apelantului contravine art. 65 alin. (1) din Codul muncii".

În sentinţa civilă nr. 5670/05.07.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, instanţa de dreptul muncii a reţinut, cu referire la Hotărârile Consiliului de Administraţie din datele de 05.07.2017 şi 13.07.2017, că "aceste acte decizionale nu au produs efecte, în mod direct, asupra raporturilor de muncă dintre părţi, ci încetarea contractului individual de muncă s-a produs ca urmare comunicării deciziei de concediere. În aceste condiţii, în raport de scopul urmărit de reclamant, de a-şi relua raporturile de muncă cu pârâta, pe postul pe care l-a deţinut, anularea măsurilor luate de angajator de organizare a activităţii, prin raportare la temeiurile legale invocate, nu se justifică, întrucât deciziile luate în Consiliul de Administraţie au vizat întreaga structură organizatorică a societăţii şi nu au afectat contractul său individual de muncă, măsura reorganizării din perspectiva afectării postului său urmând a fi analizată în cadrul contestaţiei formulată împotriva deciziei de concediere ce i-a fost comunicată."

În acest context, trebuie constatat faptul că ilicitul s-a produs la momentul desfiinţării postului, nu prin decizia de concediere, care nu reprezintă decât executarea măsurii desfiinţării postului.

În acest sens, la pct. 2 din Hotărârea nr. 13 a Consiliului de Administraţie se arată că "CA aprobă noua formă a structurii organizatorice" şi "responsabilitatea implementării noii structuri organizatorice îi revine conducerii executive".

Rezultă că măsura desfiinţării postului domnului B. s-a aprobat de Consiliul de administraţie şi s-a implementat de Directorul General, prin emiterea deciziei de concediere.

Instanţa de apel încalcă grav autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 3539/12.07.2019 atunci când reţine că "decizia de concediere nr. 866/11.09.2017 trebuia luată de apelantul-pârât cu respectarea legii, ceea ce, aşa cum indubitabil şi definitiv s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul în speţă".

În realitate, prin decizia civilă nr. 3539/12.07.2019 s-a stabilit că "desfiinţarea postului ocupat de apelant nu este reală şi serioasă" şi "concedierea apelantului contravine art. 65 alin. (1) din Codul muncii".

Niciunde în cuprinsul deciziei civile nr. 3539/12.07.2019 nu se stabileşte că ar exista motive de nulitate intrinsecă ale deciziei de concediere.

Singura faptă ilicită constatată de instanţa de dreptul muncii constă în desfiinţarea nelegală a postului, măsură care nu s-a adoptat prin decizia emisă de recurent.

Contrar susţinerii instanţei de apel, decizia de concediere nu a fost "luată" de recurent, ci a fost implementată de acesta, în acord cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011 şi cele ale art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Aeronautice Civile Române S.A..

În raport de condiţia vinovăţiei, arată că la momentul emiterii deciziei de concediere acest demers era singurul posibil întrucât, fiind aprobată noua organigramă, contractul de muncă al domnului B. nu putea continua, iar recurentul, în calitate de Director General, nu avea competenţa sau posibilitatea de a aprecia oportunitatea desfiinţării postului şi nici să analizeze cauza reală şi serioasă a acestei desfiinţări.

Împrejurarea că nu a acţionat cu vinovăţie rezultă din faptul că instanţa de dreptul muncii nu a reţinut niciun motiv de nulitate intrisecă a deciziei de concediere şi din împrejurarea că instanţa de dreptul muncii a reţinut, prin sentinţă, îndeplinite condiţiile art. 65 din Codul Muncii.

Apreciază că nu este îndeplinită nici condiţia prejudiciului în condiţiile în care actul vătămător a fost Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 13/13.07.2017, astfel că reclamanta este singura răspunzătoare de prejudiciul creat.

În raport de legătura de cauzalitate, ca şi condiţie de atragere a răspunderii civile, arată că nu poate fi reţinută o astfel de legătură între fapta recurentului, de emitere a deciziei de concediere, şi prejudiciul suferit de reclamantă, motivat de faptul că prejudiciul este consecinţa unei fapte exterioare contractului de mandat, respectiv este consecinţa faptei Consiliului de Administraţie de a aproba noua structură organizatorică ce presupunea desfiinţarea unor posturi fără să existe "o cauză reală şi serioasă".

Nu este îndeplinită nici condiţia impusă de art. 1533 din C. civ., prejudiciul nefiind previzibil în contextul în care la momentul încheierii contractului de mandat recurentul a avut prefigurarea că, în calitate de Director General, nu are atribuţii în domeniile rezervate exclusiv Consiliului de Administraţie şi nu putea prevedea că emiterea deciziei de concediere poate atrage prejudicii angajatorului.

5. Apărările efectuate în cauză

Intimata Autoritatea Aeronautică Civilă Română R.A. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 3 C. proc. civ. solicită respingerea acestuia, ca nefondat, motivat de faptul că recurentul nu este un profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ., ci a procedat la încheierea contractului de mandat cu reclamanta în calitate de persoană fizică. De asemenea, şi din perspectiva obiectului şi naturii litigiului acesta este unul guvernat de dreptul comun, în cauză contractul de mandat încheiat între cele două părţi fiind unul care se supune regulilor contractului de mandat, astfel cum acestea sunt stabilite în C. civ.

În concluzie, apreciază că instanţa competentă să soluţioneze cauza în fond este Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi nu instanţa specializată în litigiile dintre profesionişti.

În raport de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului arată că aceasta este neîntemeiată în condiţiile în care în cuprinsul Hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 13/12.07.2017 se reţine faptul că "responsabilitatea implementării noii structuri organizatorice îi revine conducerii executive", iar Curtea de Apel Bucureşti, în decizia 3539/2019, pronunţată în dosarul x/2017, a reţinut că modalitatea de punere în aplicare a noii structuri organizatorice a fost defectuoasă şi că recurentul ar fi trebuit să îi ofere postul nou înfiinţat domnului B. şi nicidecum să îl concedieze.

Motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ. este nefondat, decizia nr. 95A/2022 a Curţii de Apel Bucureşti respectând considerentele deciziei nr. 3539/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Curtea de apel, în decizia recurată, a reţinut în mod corect faptul că s-a stabilit că fapta ilicită constă în încălcarea de către recurent a obligaţiei asumate de acesta prin art. 3 lit. B) pct. 21 lit. k) din Contractul de mandat nr. x/10.07.2017, prin emiterea de către acesta, în calitate de Director General, a Deciziei de concediere nr. D866/11.09.2017 cu încălcarea prevederilor legale, respectiv pe cele ale Codului muncii, faptă ilicită constatată în mod definitiv de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a prin decizia nr. 3539/2019.

Prin decizia nr. 3539/2019, Curtea de Apel Bucureşti nu a constatat nelegalitatea organigramei aprobate la momentul 2017, ci doar a deciziei de concediere a domnului B., decizie emisă de recurent. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut faptul că nu aprobarea noii structuri organizatorice a generat nelegalitatea deciziei de concediere cauzatoare de prejudicii, ci modalitatea în care recurentul-pârât a înţeles să o implementeze.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Fapta ilicită imputată recurentului constă în emiterea deciziei de concediere nr. D866/11.09.2017 cu încălcarea art. 65 din Codul muncii. Această faptă contravine dispoziţiilor art. 3 lit. B) pct. 21 lit. k) din Contractul de mandat nr. x/10.07.2017.

Atât timp cât Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, cu putere de lucru judecat, încălcarea prevederilor art. 65 din Codul muncii, concedierea dispusă de recurent este nelegală.

Concedierea nelegală reprezintă încălcarea obligaţiei asumată de către recurent de a concedia personalul cu respectarea prevederilor legale. Încălcarea aceste obligaţii a atras şi încălcarea obligaţiilor expres prevăzute în contractul de mandat, respectiv cele ale art. 3 lit. B) pct. 1, aşa cum au reţinut corect instanţele de fond şi de apel.

Hotărârea Consiliului de Administraţie prin care s-a aprobat noua structură organizatorică nu a dispus în sarcina recurentului obligaţia de a emite decizia de concediere a domnului B.. De altfel, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, prin decizia civilă nr. 3539/2019 s-a reţinut faptul că în hotărârea de reorganizare nu se prevede nimic cu privire la desfiinţarea postului deţinut de domnul B. şi că Direcţia de Securitate Aeronautică doar a fost redenumită.

În aceste condiţii, este evident că fapta ilicită aparţine recurentului şi constă în emiterea deciziei de concediere cu încălcarea prevederilor Codului muncii.

Şi condiţia vinovăţiei este îndeplinită în condiţiile în care prevederile contractuale îl obligau pe recurent să procedeze la concedierea personalului Regiei cu respectarea dispoziţiilor legale.

Din considerentele deciziei nr. 3539/2019 reiese că instanţa a reţinut că modul de acţiune al pârâtului nu face dovada acţionării cu prudenţa şi diligenţa unui bun manager în interesul regiei a cărei conducere o asigura şi nici în scopul administrării legale şi eficiente a patrimoniului acesteia, ceea ce a condus la emiterea unei decizii de concediere nelegale.

Prejudiciul este cert şi constă în valoarea despăgubirilor achitate domnului B. şi a contribuţiilor achitate către bugetul de stat/bugetul asigurărilor sociale aferente acestor despăgubiri.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat este dovedită, concedierea domnului B. producând un prejudiciu regiei.

Faţă de toate argumentele expuse, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, recurentul A. a solicitat respingerea apărărilor formulate de către reclamantă şi admiterea recursului declarat.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la 17 martie 2022 pe rolul secţiei I civile a instanţei supreme.

Prin rezoluţia de primire a dosarului a fost stabilită o taxă de timbru în cuantum de 5998 RON, achitată de către recurent, dovada regăsindu-se la dosar.

Prin rezoluţia din 17 iunie 2022 a fost stabilit termen de judecată la data de 17 noiembrie 2022, termen la care Înalta Curte a dispus amânarea cauzei în vederea emiterii unei adrese către Casa Locală de Pensii a Sectorului 1 Bucureşti, căreia i s-a solicitat comunicarea deciziei de pensionare nr. x din 18 iulie 2017, emisă pentru angajatul B., aspect complinit, potrivit înscrisurilor transmise prin e-mail în data de 10 ianuarie 2023. Totodată, i s-a pus în vedere intimatei–reclamante să depună la dosar şi eventualele hotărâri judecătoreşti pronunţate în dosarul la care partea a făcut referire şi care au legătură cu tranşarea litigiului, obligaţie complinită în data de 25.11.2022, înscrisurile fiind comunicate recurentului-pârât în data de 06.12.2022 .

De asemenea, în şedinţă publică, recurentul-pârât A. a depus la dosarul cauzei un înscris prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017, emisă nelegal din culpa exclusivă a angajatului B..

La termenul din 9 februarie 2023 s-a dispus amânarea cauzei pentru emiterea unei adrese către Casa de Pensii Locală a Sectorului 1 Bucureşti pentru a comunica dacă decizia de pensionare nr. x din 18 iulie 2017, emisă pentru domnul B., a fost sau nu pusă în plată, iar, în caz afirmativ, începând cu ce dată.

De asemenea, cauza a fost amânată şi pentru a da posibilitatea părţilor să pregătească un punct de vedere asupra admisibilităţii primului motiv de recurs din perspectiva invocării pentru prima dată în faţa instanţei de recurs a excepţiei necompetenţei materiale procesuale a secţiei civile a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea în primă instanţă a cauzei, precum şi cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs prin care s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului, respectiv dacă acesta a fost invocat în prealabil sau este un motiv invocat pentru prima oară în recurs.

Pârâta Autoritatea Aeronautică Civilă Română R.A. a depus punct de vedere cu privire la excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017 prin care a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

Pentru termenul din data de 4 mai 2023, părţile au pregătit puncte de vedere cu privire la admisibilitatea primelor două motive de recurs, recurentul formulând şi o cerere prin care a solicitat ca, în ipoteza în care s-ar constata inadmisibilitatea invocării motivelor de casare de ordine publică ce formează obiectul primelor două motive de recurs, instanţa de recurs să invoce, din oficiu, aceleaşi motive de casare.

De asemenea, recurentul a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 mai 2023, faţă de lipsa răspunsului de la Casa Locală de Pensii a Sectorului 1 Bucureşti, a fost amânată soluţionarea cauzei pentru a se reveni cu adresă către această instituţie.

La termenul din data de 21 septembrie 2023, faţă de înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către recurent, Înalta Curte a apreciat că nu se mai impune amânarea cauzei şi revenirea cu adresă către Casa Locală de Pensii a Sectorului 1 Bucureşti, care a recomunicat decizia de pensionare nr. x din 18 iulie 2017, emisă pentru angajatul B., a constatat că părţile nu au cereri noi, astfel că a acordat părţilor cuvântul în susţinerea şi combaterea recursului şi a rămas în pronunţare pe recursul declarat în cauză. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost soluţionată, la aceeaşi dată, în dosarul x/2021

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

a) În legătură cu motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea normelor de competenţă materială de către prima instanţă, în sensul că prezentul litigiu ar fi trebuit soluţionat în primă instanţă de către secţia specializată în litigii cu profesionişti.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii".

Aceste dispoziţii legale îngăduie, aşadar, invocarea prin cererea de recurs a încălcării normelor de ordine publică privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, sub condiţia însă ca excepţia de necompetenţă să fi fost invocată "în condiţiile legii", deci cu respectarea riguroasă a cerinţelor legale privitoare la regimul juridic de invocare a respectivei excepţii.

Astfel fiind, este de avut în vedere, sub aspectul regimului de invocare a excepţiei de necompetenţă materială a unei instanţe judecătoreşti, că potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Rezultă că excepţia necompetenţei materiale trebuie invocată cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, legea neîngăduind invocarea excepţiei ulterior acestui moment procesual, sub sancţiunea decăderii părţilor din dreptul de a invoca necompetenţa.

Faţă de impunerea prin lege, cu forţă obligatorie, a acestui regim juridic, rezultă, de asemenea, şi că sintagma "invocată în condiţiile legii" conţinută în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. vizează tocmai acest regim de invocare a excepţiei de necompetenţă materială, în sensul evocatelor prevederi ale art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

În egală măsură şi în mod similar, toate cele de mai sus sunt în totul aplicabile şi în situaţia în care se invocă excepţia de necompetenţă a unei secţii specializate a unei instanţe judecătoreşti, zicându-se că ar fi competentă să soluţioneze cauza o altă secţie a respectivei instanţe; în acest sens sunt, fără echivoc, prevederile art. 136 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere".

Faţă de toate cele de mai sus, arată Înalta Curte că prin raportare la regimul legal de invocare a excepţiei de necompetenţă materială a unei secţii din cadrul unei instanţe judecătoreşti, invocarea în recurs de către pârâtul A. a necompetenţei materiale a secţiei a IV-a civile a Tribunalului Bucureşti de a soluţiona prezentul proces, zicându-se că ar fi fost competentă material secţia specializată în litigii cu profesionişti a aceluiaşi tribunal, apărea ca posibilă numai sub condiţia ca, mai întâi, această excepţie procesuală să fi fost invocată înaintea primei instanţe, la primul termen de judecată la care părţile erau legal citate. Or, înaintea primei instanţe excepţia în discuţie nu a fost invocată, astfel că, în aceste circumstanţe, invocarea necompetenţei materiale a secţiei a IV-a civile a Tribunalului Bucureşti abia prin cererea de recurs trimite la concluzia că acest motiv de recurs este inadmisibil, neaflându-se îndeplinită exigenţa impusă prin prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., anume aceea ca excepţia să fi fost, în prealabil, "invocată în condiţiile legii".

b) În legătură cu motivul de recurs prin care se invocă lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, Înalta Curte înţelege a arăta că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al acestui articol "....nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Aceste dispoziţii nu lasă nici un echivoc cu privire la faptul că, excepţie făcând situaţiile în care, prin norme speciale, deci de strictă interpretare şi aplicare, s-ar stabili altfel, principiul legal este acela că un motiv de recurs trebuie considerat inadmisibil atunci când, deşi este invocat prin cererea de recurs, nu a fost mai întâi invocat pe calea apelului ori în cazul judecării apelului, deşi partea avea posibilitatea de a-l invoca.

Această condiţie legală este obligatorie, nerespectarea ei îngăduindu-i instanţei de recurs să invoce, chiar şi din oficiu, inadmisibilitatea respectivului motiv de recurs.

În prezentul proces pârâtul a invocat prin cererea de recurs lipsa calităţii sale procesuale pasive, raportându-se la prevederile art. 36 C. proc. civ., însă această excepţie procesuală nu a fost în prealabil invocată în precedentele etape ale judecăţii, respectiv nici în primă instanţă, nici în apel, deşi, cu evidenţă, pârâtul avea acestă posibilitate.

Pe cale de consecinţă, constată Înalta Curte că prin raportare la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi la exigenţele asociate lor, acest motiv al recursului trebuie considerat inadmisibil.

c) În legătură cu motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., privitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 3539 din 12.07.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă pronunţată în dosarul nr. x/2017.

Cu caracter preliminar, Înalta Curte găseşte oportun să precizeze că potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., privitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat, "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Spre deosebire de efectul negativ al lucrului judecat la care se referă alin. (1) al art. 431 C. proc. civ. ("Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect"), şi care poate fi reţinut şi lăsat să-şi producă efectele specifice numai dacă între procesele purtate succesiv există identitate de părţi, obiect şi cauză a cererii deduse judecăţii, în situaţia efectului pozitiv condiţiile minimale, dar ireparabile, cerute de lege vizează: 1) identitatea de părţi între procesele purtate succesiv; existenţa unei legături între lucrul anterior judecat şi procesul pendinte, de natură a influenţa soluţionarea acestuia din urmă.

Astfel fiind, când cel puţin una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, efectul pozitiv al lucrului judecat nu ar mai putea fi avut în vedere, instanţa învestită cu soluţionarea celui de-al doilea proces nemaiputându-şi întemeia hotărârea (şi) pe chestiuni dezlegate în primul proces.

Rezultă, totodată, că atunci când în faţa unei instanţe se invocă efectul pozitiv al lucrului anterior judecat ori, după caz, când instanţa îl invocă din oficiu, este necesar a se analiza, cu prioritate, dacă sunt întrunite, în sensul celor menţionate mai sus, condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

În prezentul proces, pârâtul invocă, prin cererea de recurs, forţa obligatorie a unor dezlegări conţinute în decizia civilă nr. 3539/12.07.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care, în procesul deschis de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Aeronautică Civilă Română R.A., s-a admis apelul declarat de reclamantul B., dispunându-se schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 5670 din data de 05.07.2018 a Tribunalului Bucureşti, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, anulării deciziei de concediere nr. 866 din 11.09.2017 emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei Regia Autonomă Aeronautică Civilă Română la reintegrarea reclamantului în funcţia avută anterior concedierii. Totodată, a fost obligată pârâta la a-i plăti reclamantului despăgubiri civile, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În esenţă, recurentul-pârât apreciază că prin această decizie civilă nu s-a stabilit nicio culpă în sarcina sa şi nici nu s-a constatat că pârâtul ar fi încheiat un act prin care ar fi prejudiciat, în calitatea lui de mandatar, Regia Autonomă Aeronautică Civilă Română R.A., în calitatea acesteia de mandant, stabilindu-se nelegalitatea deciziei de concediere pentru inexistenţa unei cauze reale şi serioase a desfiinţării postului deţinut de B..

Fără a menţiona aici toate aspectele de fapt şi drept cu privire la care recurentul afirmă că se impun, în beneficiul său, prin acţiunea efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte consideră însă necesar să observe că decizia civilă nr. 3539 din 12.07.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost avută în vedere în prezentul proces încă de către prima instanţă, aceasta reţinând, între altele, că această decizie civilă, intrată fiind autoritatea lucrului judecat, afirmă în considerentele sale între altele, că: actualul pârât, domnul A., "nu face dovada acţionării cu prudenţa şi diligenţa unui bun manager în interesul regiei AACR a cărei conducere o asigură şi nici în scopul administrării legale şi eficiente a patrimoniului acesteia"; "... având în vedere că decizia de concediere a numitului B. a fost găsită nelegală de o instanţă judecătorească, se apreciază că pârâtul nu a respectat obligaţia de concediere menţionată în art. 3 pct. 21 lit. k) din contractul de mandat în limita dispoziţiilor legale aplicabile. Concedierea nelegală constatată de o instanţă judecătorească echivalează cu încălcarea obligaţiei asumată de către pârât de a concedia personalul AACR cu respectarea prevederilor legale"; "s-a reţinut în hotărârea judecătorească sus menţionată că A. a apelat la următoarea manevră: a desfiinţat Direcţia Securitate Aeronautică, condusă de B., şi a reînfiinţat-o sub o denumire aproape identică şi cu sarcini similare, ca Direcţia de Securitate Aeronautică şi Cibernetică".

Se poate, constata că prima instanţă a avut în vedere, considerându-le decisive în virtutea lucrului judecat ce le-ar fi ataşat, dezlegări cuprinse în decizia civilă nr. 3539/12.07.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în raport de care a apreciat că există o vinovăţie civilă a pârâtului A., care justifică admiterea acţiunii de faţă.

Deşi prima instanţă a recunoscut efectul pozitiv al menţionatei decizii şi, totodată, în pofida faptului că prin întâmpinarea depusă înaintea Tribunalului Bucureşti pârâtul invocase, între altele, că " subsemnatul NU a fost parte în acest dosar ....", precum şi că "Prin decizia nr. 3539/2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a soluţionat acţiunea promovată de domnul B., care nu a avut ca obiect executarea Contractului de Mandat nr. x/2017 de către subsemnatul şi care NU s-a judecat în contradictoriu cu subsemnatul ci cu reclamanta", prima instanţă nu a analizat îndeplinirea condiţiei privitoare la identitatea de părţi între precedentul proces şi cel de faţă.

Această apărare formulată de pârât se afla într-o directă şi necesară legătură cu reţinerea, în cauză, a efectului pozitiv al lucrului judecat ce priveşte decizia civilă nr. 3539/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, căci prin intermediul ei pârâtul solicita a nu fi folosite în contra lui dezlegări cuprinse în respectiva decizie, câtă vreme el nu fusese parte în acel proces.

Prin aceasta, era pusă în discuţie îndeplinirea uneia dintre fundamentalele condiţii impuse de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. pentru a se putea reţine existenţa lucrului judecat, în planul efectului său pozitiv, anume aceea a identităţii de părţi între procese. Altfel spus, lucrul judecat îi poate fi opus doar aceluia care a fost parte în primul proces (ori, eventual, succesorilor săi în drepturi), însă nu şi aceluia care nu a avut calitatea de parte în precedenta judecată. O asemenea condiţie legală îşi are justificare în faptul că acela care nu a fost parte în primul proces nu a putut să formuleze apărări, ceea ce trimite, cu evidenţă, la concluzia că ar fi injust să-i fie opuse dezlegări făcute într-un proces în care, nefiind parte, nu a putut răspunde celorlalte părţi şi nici nu a putut exercita căile de atac.

Acesta este, aşadar, motivul hotărâtor în raport de care precedările art. 431 alin. (2) C. proc. civ. condiţionează realizarea efectului pozitiv al lucrului judecat de existenţa identităţii de părţi, ceea ce înseamnă şi că ori de câte ori o instanţă de judecată este pusă în situaţia de a reţine efectul pozitiv al lucrului judecat, ea trebuie, cu prioritate, să verifice dacă sunt întrunite condiţiile impuse de lege, între care se regăseşte şi aceea a identităţii de părţi.

Or, în prezentul proces prima instanţă, deşi a dat valoare hotărâtoare unor dezlegări făcute prin decizia civilă nr. 3539/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a verificat şi dacă pârâtul A. a avut calitatea de parte în respectivul proces, pentru că doar în acest caz îi puteau fi opuse, zicându-se că sunt protejate de efectul pozitiv al lucrului judecat, respectivele dezlegări şi că ele nu ar putea fi nici ignorate, nici refuzate în prezentul proces inclusiv în ceea ce priveşte existenţa unei culpe a pârâtului A..

La rândul ei, instanţa de apel a confirmat raţionamentul judiciar de care a uzat prima instanţă, statuând, că decizia civilă nr. 3539/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă se impune cu autoritate de lucru judecat inclusiv în contra actualului pârât, în ceea ce priveşte culpa acestuia: "Prima instanţă a indicat prevederea contractuală nesocotită, a arătat că prin hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit culpa directorului general, domnul A., şi a reţinut că actul mandatarului a cauzat un prejudiciu cert în patrimoniul mandantului".

La fel ca prima instanţă, instanţa de apel, deşi a reţinut, conferindu-i puternice implicaţii în legătură cu soluţionarea acţiunii de faţă şi a apelului declarat de pârât, efectul pozitiv al lucrului judecat, nu a procedat însă la a verifica îndeplinirea condiţiilor ce rezultă din prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întâi de toate pe cea a identităţii de părţi.

Observă Înalta Curte că această condiţie ar fi putut fi considerată îndeplinită numai în situaţia în care actualul pârât, domnul A., ar fi fost parte în celălalt proces. În caz contrar, împotriva pârâtului nu se puteau reţine, cu autoritate de lucru judecat, dezlegările făcute cu privire la vinovăţia lui civilă şi nu se putea face preluarea lor, fără alte verificări jurisdicţionale, în actualul proces, apreciindu-se că sunt un suficient temei al admiterii acţiunii reclamantei.

Neprocedând în acest fel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în relaţie cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, pentru acest motiv, se va dispune admiterea recursului declarat de pârât, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel la aceeaşi curte de apel. Are în vedere Înalta Curte şi că deşi viciul procedural care afectează decizia dată în apel afectează în egală măsură şi hotărârea pronunţată în primă instanţă, prin cererea de apel nu s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, ci judecarea cauzei pe fond de către instanţa de apel.

În rejudecare, se va ţine seama de statuările făcute de prezenta instanţă prin cele ce preced, urmând ca în cazul în care se ajunge la concluzia că efectul pozitiv al lucrului judecat nu poate fi reţinut deoarece A. nu a fost parte în primul proces, să fie analizate pe fondul lor şi prin raportare la probele administrate sau, eventual, şi la noi probe ce s-ar administra, apărările acestuia.

În fine, precizează Înalta Curte că prin raportare la toate cele de mai sus, apare ca inutilă analiza, în cadrul deciziei de faţă, a celorlalte motive de recurs, chestiunile de fond ale cauzei urmând a fi examinate, în mod specific, în rejudecare.

Se va admite, deci, recursul, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., în sensul celor arătate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 95A din 27 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2023.