Landowners win tort damages for pipelines outside authorized public domain; appeals rejected, cross-appeal annulled as unstamped.

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată în data de 29.03.2017 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială judeţul Iaşi prin Consiliul Judeţean Iaşi şi S.C. C. S.A. Iaşi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor (chiriei) în cuantum de 5150 euro/lunar (2,06 euro/m.p.) pentru lipsa de folosinţă a imobilului în suprafaţă de 2500 mp, teren proprietatea lor, ca urmare a devierii nelegale a conductelor de aducţiune a apei Timişeşti aflate la intersecţia variantei de ocolire a municipiului Iaşi cu DN 28 (E583) şi a conductelor aflate pe traseul DN 28 km 63+790-63+910 partea dreaptă şi km 63+950-64+050 partea dreaptă, chirie solicitată pentru perioada 22.03.2014 până la momentul eliberării terenului.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 707/30.01.2020 Tribunalul Iaşi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.A. şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei.

A respins excepţiile lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor şi a lipsei de interes invocate de pârâta C..

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Unitatea Administrativ Teritorială Iaşi, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 40582,37 euro cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă şi a obligat reclamanţii la plata către domnul expert D. a sumei de 1460 RON cu titlu de diferenţă onorariu şi către domnul expert E. a sumei de 2100 RON cu acelaşi titlu.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 132 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă, a respins ca neîntemeiat apelul formulat de pârâtul Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Iaşi, prin Consiliul Judeţean Iaşi, împotriva sentinţei civile nr. 707/30.06.2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

A respins ca neîntemeiat apelul incident formulat de C. S.A. Iaşi împotriva încheierii din data de 05.10.2017 şi a sentinţei civile nr. 707/30.06.2020, pronunţate de Tribunalul Iaşi – secţia I civilă.

A admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. în privinţa aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Iaşi, prin Consiliul Judeţean Iaşi, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 2494 mp în sumă de 0,45 euro/mp/lună, însemnând 1122,30 euro lunar, contravaloarea în RON la data plăţii efective şi ulterior datei de 29.03.2017, în continuare, până la data încetării faptei generatoare de prejudicii, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

4. Recursurile formulate în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi au declarat recurs reclamanţii A. şi B., pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul judeţean Iaşi şi pârâta S.C. C. S.A. Iaşi.

Prin memoriul său de recurs, recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială a Judeţului Iaşi – Consiliul judeţean Iaşi a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate, întemeiate în drept pe art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Decizia din apel a fost emisă cu aplicarea greşită a normelor de drept material, neţinând cont de materialul probator aflat la dosarul cauzei şi de cererea în care reclamanţii-intimaţi îşi precizează perioada de trei ani pentru care solicită despăgubiri, achitând în acest sens şi taxa de timbru.

De aceea, consideră că instanţa de apel în mod nelegal a obligat UAT Judeţul Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 2494 mp în sumă de 0,45 euro/mp/lună, însemnând 1122,30 euro lunar în contravaloarea în RON la data plăţii efective, şi ulterior datei de 29.03.2017, în continuare, până la data încetării faptei generatoare de prejudicii.

În cuprinsul tuturor rapoartelor de expertiză judiciară administrată în cauză raport de expertiza a fost luată în calcul doar perioada de trei ani, respectiv 29.03.2014 - 29.03.2017, potrivit precizării intimaţilor-reclamanţi în faţa instanţei de fond, fapt pe care instanţa de apel nu l-a avut în vedere.

Hotărârea recurată a fost emisă în urma unei analize greşite a situaţiei de fapt şi de drept, dat fiind că măsura devierii conductelor Dn 600 mm şi Dn 1000 mm din sistemul de aducţiune a apei Timişeşti - Iaşi aflate la intersecţia variantei de ocolire a municipiului Iaşi cu DN 28 (E 583) se afla în aria de competenţă a S.C. C. S.A. şi nu în atribuţiile Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi.

Raportat la motivele de fapt şi de drept invocate de reclamanţii intimaţi în cererea de chemare în judecată (devierea conductelor aflate la intersecţia variantei de ocolire a municipiului Iaşi cu DN 28(E583), art. 1537 şi urm. C. civ. şi ţinându-se seama de probatoriul administrat în cauză (contract de vânzare-cumpărare, cauza devierii şi entitatea care a realizat devierea), recurentul pârât UAt Judeţul Iaşi apreciază că se impunea introducerea în cauză a S.C. F. S.R.L. şi a CNAIR Bucureşti (lucru solicitat şi de S.C. C. atât la fondul cauzei cât şi prin apelul incident). Aceste cereri au fost respinse de instanţa de fond fără a fi efectiv examinate, neexistând raţionamentul juridic care l-a condus pe judecător la concluzia că cererea de introducere în cauză a celor două entităţi este nejustificată, fiind astfel nemotivată.

Din probele administrate în cauză reiese că autorii devierii sunt CNAIR şi S.C. F. S.R.L. şi nicidecum UAT Judeţul Iaşi. întrucât soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de apel, a fost pronunţată în contradictoriu cu terţe persoane, străine de delictul săvârşit în lipsa autorilor delictului pretins şi intrinsec a citării lor legale, hotărârea se impune a fi casată.

Conform cererii de chemare în judecată, neclarificată sub aspectul pretenţiei deduse judecăţii (nesocotindu-se astfel prevederile art. 194 şi art. 200 C. proc. civ.), instanţa a fost investită cu soluţionarea unei cereri în obligare la plata pentru "lipsă de folosinţă" ca urmare a "devierii nelegale". Prin hotărârea primei instanţe, menţinută de instanţa de apel, s-a stabilit că dezdăunarea se cuvine pentru nelegala deviere a conductelor, pentru ca în final să încuviinţeze în parte cererea de obligare la plata cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă. Cu alte cuvinte, instanţa a distins între restrângerea dreptului de proprietate şi delictul civil fără a pune în discuţie părţilor aceasta distincţie, încălcând în această manieră principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Pe de altă parte, deşi consideră că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubire pentru devierea ilegală a traseului conductelor, înlăturând în această manieră servitutea gratuită invocată de S.C. C. S.A., în mod contradictoriu acordă despăgubirea pentru lipsă de folosinţă, adică în temeiul unui motiv care antrena servitutea gratuită.

Invocarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 şi ale Legii nr. 51/2006 nu dovedeşte că UAT judeţul Iaşi este proprietarul în fapt al acestei investiţii.

Arată că soluţia pronunţată în cauză, de respingere pe fond a acţiunii în contradictoriu cu S.C. C. S.A. şi de admitere a acţiunii în contradictoriu cu Judeţul Iaşi – Consiliul Judeţean Iaşi este întemeiată pe răspundere civilă delictuală fără culpă.

În speţă, faptele nu sunt imputabile proprietarului conductelor, ci administratorului, S.C. C. S.A. care, prin procesul-verbal nr. x din 05.10.2012, a recepţionat lucrarea intitulată "Devierea conductelor Dn 600 mm şi Dn 1000 mm din sistemul de aducţiune a apei Timişeşti - Iaşi aflate la intersecţia variantei de ocolire a municipiului Iaşi cu DN 28 (E583)" de la executantul lucrărilor, S.C. F. S.R.L. Galaţi şi a constatat că aceasta a fost executată cu respectarea Avizului definitiv nr. 19993/06.09.2010.

Raportat la întregul material probator administrat în cauză, consideră că în mod nelegal instanţa a reţinut întrunirea cumulativă a condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale în sarcina Judeţului laşi.

Simpla referire a reclamanţilor-intimaţi şi a pârâtului-intimat S.C. C. S.A. la natura juridică a conductelor de apă şi apartenenţa acestora la domeniul public al Judeţului Iaşi nu poate constitui dovada săvârşirii faptei ilicite de către Judeţul Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi.

În speţă, nu a fost dovedită în mod concret prin mijloace de probă săvârşirea de către Judeţul Iaşi – Consiliul Judeţean Iaşi a unor acţiuni, fapte care să conducă la încălcarea de către această instituţie a proprietăţii reclamanţilor-intimaţi, să fie adusă o atingere asupra exercitării vreunui drept al acestora în limitele şi condiţiile prevăzute de art. 555 C. civ.

În cauză nu s-a dovedit că UAT judeţul Iaşi este autorul prejudiciului şi nici cerinţa existenţei faptei ilicite săvârşite cu vinovăţie de către acesta, iar lucrările de deviere nu au fost realizate nici de S.C. C. şi nici de UAT judeţul Iaşi.

Susţine recurentul pârât că lipsa de folosinţă a terenului nu este cauzată de devierea în sine, ci de zona de siguranţă şi de protecţie la drum care, precum a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 2098/14.11.2019, ar fi trebuit să intre în procesul de expropriere.

De vreme ce instanţa a admis cererea de obligare la plată cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă, acesteia îi revenea obligaţia de a corela dispozitivul cu considerentele. Or, în considerente a reţinut că despăgubirile se datorează ilicitului constând în devierea nelegală a conductelor iar nicidecum urmare îngrădirii dreptului de proprietate ca efect al existenţei conductelor pe terenul proprietatea reclamanţilor, aşa cum a hotărât în dispozitiv.

Mai arată că nu s-a făcut dovada că UAT Judeţul Iaşi ar fi avut o atitudine culpabilă, prin presupusa nerespectare a Avizului nr. x din 06.09.2010, emis de către S.C. C. S.A. fiind astfel deviat traseul conductelor pe terenul proprietate privată al reclamanţilor.

În mod nelegal instanţa de apel a apreciat că Unitatea Administrativ Teritorială a Judeţului Iaşi a săvârşit o faptă ilicită care constă în ocuparea fără drept a unei părţi din terenul reclamanţilor-intimaţi, cu consecinţa îngrădirii dreptului de folosinţă al acestora, vinovăţia fiind "în mod evident", în accepţiunea Curţii de Apel Iaşi, a proprietarului reţelei, U.A.T. Judeţul Iaşi, cel pentru care lucrările respective au fost efectuate (deşi beneficiarul lucrărilor de deviere a conductelor este CNAIR).

Susţine că devierea defectuoasă a traseului conductelor de alimentare cu apă pe terenul proprietate al reclamanţilor - intimaţi, cu încălcarea Avizului nr. x/06.09.2010 aparţine însă CNAIR, S.C. F. S.R.L. şi S.C. C. S.A. întrucât Unitatea Administrativ Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi nu a fost avizator al proiectului de deviere al conductelor şi cu atât mai mult, de avizare a lucrărilor de execuţie şi amplasare a acestor conducte.

Instanţa de apel nu atribuie nicio semnificaţie primei condiţii din Avizul definitiv nr. 19993/06.09.2010 care vizează convocarea şi prezenţa delegaţilor S.C. C. S.A. la predarea amplasamentului conductelor de aducţiune Timişeşti I - FpDn 600 mm şi Timişeşti II - Premo Dn 1000 mm, în baza unui proces-verbal, fiind statuat de S.C. C. S.A., în calitatea sa de administrator al conductelor, că nerespectarea condiţiilor impuse beneficiarului S.C. G. S.A. atrag nulitatea avizului, împrejurare în care solicită să se constatate că în speţă, relevantă este calitatea de administrator şi de autor al faptei generatoare de prejudicii şi nu cea de proprietar al conductelor.

Recursul recurentei-pârâte S.C. C. S.A. conţine, în esenţă, următoarele critici, întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 7 şi 8 C. proc. civ.:

Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, a încălcat autoritatea de lucru judecat, a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material (pct. 4, pct. 7 şi pct. 8, art. 488 C. proc. civ.).

Deşi ia act în considerentele deciziei recurate că apelanţii nu şi-au motivat nici în fapt, nici în drept cererea formulată şi arată în finalul apelului ca fiind "admiterea apelului astfel cum a fost formulat în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, respectiv obligarea pârâtului la plata unei chirii în valoare de 3.616,3 euro/luna din data de 22.03.2014 până la ridicarea de către parata a conductelor aflate pe terenul proprietatea reclamanţilor", în loc să constate decăderea apelanţilor pentru nemotivarea în fapt şi drept a apelului, aşa cum prevede art. 470 alin. (3) teza I C. proc. civ., rap. la art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. - având în vedere că, fiind vorba de decădere, ea nu poate/putea fi acoperită prin confirmare - instanţa de apel consideră că apelul răspunde exigenţelor legale pronunţând, mai mult, soluţia de admitere a apelului, cu depăşirea limitelor învestirii, în lipsa motivării în fapt şi în drept a acestuia, opunând în pronunţare prevederile art. 477 alin. (2) C. proc. civ., deşi nici una dintre cele trei situaţii expres şi limitativ prevăzute de textul legal nu se confirmă în cauză, ţinând seama de maniera de redactare a cererii de apel, prin care s-a solicitat admiterea apelului "astfel cum s-a formulat în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor"; instanţa de apel a şi pronunţat o hotărâre extra petita - acordând ceea ce nu s-a cerut, repunând apelanţii într-un termen din care erau decăzuţi, subrogându-se în drepturile şi obligaţiile acestora - împrejurare care probează încălcarea tuturor principiilor fundamentale ale procesului civil.

Cât priveşte autoritatea de lucru judecat, admiţând apelul nemotivat fiind în fapt şi în drept, instanţa de apel a pronunţat decizia cu încălcarea autorităţii lucrului judecat dobândită odată cu decăderea apelanţilor din exercitarea neconformă a căii de atac.

De altfel, prevalându-se de prevederile art. 477 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor hotărând obligarea la plata "până la data încetării faptei generatoare de prejudicii", deşi nici în fond, nici în apel reclamanţii nu au investit instanţa cu o atare cerere; în plus, apelanţii-reclamanţi au solicitat în apel obligarea "pârâtului", respectiv a "pârâtei", fără să indice pârâtul/pârâta faţă de care şi-a îndreptat cererea majorată de obligare la plata în apel (instanţa de apel ne-valorificând prevederile art. 471 alin. (2) C. proc. civ., ci agreând, întocmai ca Tribunalul, admisibilitatea deducerii judecaţii a unei cereri incerte, încălcând astfel principiul echităţii).

Deşi neînvestită, Curtea a admis apelul reclamaţilor apreciind că Tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală sub aspect temporal, reţinând că aceasta din urmă nu a motivat de ce s-a limitat în timp la perioada: 22.04.2014-29.03.2017, fără să remarce că soluţia sa este contradictorie considerentelor de ea însăşi reţinute în pronunţarea deciziei recurate, prin care statuează că fapta ilicită ar consta în îngrădirea exerciţiului dreptului de proprietate prin lipsirea de folosinţă a acestui teren şi că pretenţia ar fi preţul chiriei.

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că din considerentele încheierii de şedinţă din data de 10 februarie 2021 rezultă că instanţa de apel, ulterior pronunţării asupra cererii de amânare a cauzei şi asupra probatoriului solicitat a fi încuviinţat în apel, a luat act de faptul că nu mai sunt cereri prealabile de soluţionat, dând cuvântul pe fondul cauzei pentru ca, în final, sa pună în discuţie excepţiile, ceea ce demonstrează intrinsec antepronuntarea acesteia asupra excepţiilor dirimante invocate în cauză, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 245 şi 248 alin. (1) C. proc. civ.

Sub cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de apel nu a negat lipsa motivării încheierii din data de 05.10.201, ci, dimpotrivă, a admis inexistenţa acesteia; lipsa de motivare a Tribunalului nu poate fi suplinită prin motivarea Curţii - niciunul dintre considerentele reţinute de Curte pentru care introducerea în cauză a CNADNR şi S.C. F. S.R.L. nu se impunea, neregăsindu-se în cuprinsul încheierii apelate; motivarea reflectată în conţinutul încheierii din 05.10.2017, rezumată la faptul că soluţia se impune "raportat la considerentele de fapt şi de drept pe care se întemeiază acţiunea formulată de reclamanţi" nu răspunde exigentelor legale; în speţă nu există o veritabilă examinare a argumentelor şi apărărilor invocate privind necesitatea introducerii în cauză a CNADNR şi S.C. F. S.R.L..

Hotărârea Curţii apare ca fiind şi contradictorie, pentru că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie implică realizarea analizei asupra circumstanţelor factuale ale faptei reclamate a fi fost săvârşite, prin identificarea autorului faptei ce, precum însăşi Curtea admite, nu este nici proprietarul conductei deviate, nici administratorul conductei cu pricina, ci executantul efectiv al lucrărilor de deviere (SC F. SRL) şi a beneficiarului acestora (CNADNR).

Curtea însăşi admite că fapta ilicită s-a săvârşit în mod efectiv de alte persoane, terţe faţă de proces, iar pe de altă parte, reţine că amplasarea conductelor într-o zonă deja îngrădită în folosinţă nu avea cum produce prin ea însăşi un prejudiciu.

Greşit s-a soluţionat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B., susţine recurenta.

Greşită este şi soluţia de obligare la plata preţului cu titlu de chirie pentru lipsa de folosinţă a terenului de la data de 22.04.2021 "pana la data încetării faptei generatoare de prejudicii", atât pentru că o atare pretenţie nu a fost astfel dedusă judecaţii, cât mai ales pentru lipsa temeiului de drept material substanţial special aplicabil spetei, reprezentat de Legea nr. 51/2006 şi Legea nr. 241/2006, care recunosc dreptul la o unică şi singulară despăgubire.

Cauza neputând fi soluţionată în lipsa autorilor ilicitului, ambele hotărâri sunt nule absolut, întrucât acţiunea a fost pronunţată în contradictoriu cu o parte care nu justifică calitatea de parte obligată în raportul juridic obligaţional dedus judecaţii, chiar dacă UAT Iaşi este proprietarul conductelor de alimentare cu apă şi canalizare şi chiar daca C. este administratorul acestor conducte, pentru că, pe de o parte, temeiul de drept invocat în sprijinul acţiunii reclamă demonstrarea îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar pe de alta parte, nu s-a demonstrat existenta vreunui raport contractual între S.C. F. S.R.L. şi părţile chemate în judecată.

În ceea ce priveşte prejudiciul, arată că devierea conductelor în aria de protecţie a drumului nu are cum produce prin ea însăşi vreun prejudiciu atât timp cât îngrădirea dreptului de folosinţă a dreptului de proprietate se opunea anterior devierii dovedită a se fi petrecut în aria de protecţie a drumului prealabil realizat, prin faptul realizării drumului şi restricţiilor legale izvorâte din aceasta situaţie factuală - lucrare pentru care reclamanţii au fost dezdăunaţi de CNADNR şi cauza pentru care conductele au fost deviate în aria de protecţie a drumului.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 martie 2022, completul de filtru a respins excepţia tardivităţii recursului formulat de C. S.R.L., invocată de reclamanţii A. şi B., a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 132 din 10 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi a admis în principiu recursurile declarate de pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi şi S.C. C. S.C. Iaşi împotriva aceleiaşi hotărâri.

A fixat termen de judecată la data de 17 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs care privesc limitele judecăţii la prima instanţă şi care susţin greşita admitere a apelului reclamanţilor sunt dezvoltate în ambele cereri de recurs, astfel încât vor fi tratate împreună, urmând ca instanţa de recurs să le răspundă prin argumente comune, acolo unde criticile de nelegalitate coincid.

Astfel, din cele ce preced rezultă că prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamanţilor, obligând pârâtul Unitatea Administrativ Teritorială judeţul Iaşi la plata sumei de 40.582,37 euro cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă în perioada 22.03.2014-29.03.2017, iar instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamanţi numai în privinţa întinderii în timp a despăgubirilor pretinse de la pârâţi, dispunând ca despăgubirile (al căror cuantum a fost menţinut astfel cum a fost determinat de prima instanţă, de 0,45 euro/mp/lună, însemnând 1122,30 euro lunar) să fie achitate reclamanţilor şi ulterior datei de 29.03.2017, în continuare, până la data încetării faptei generatoare de prejudicii.

Curtea de apel a justificat această măsură prin aceea că reclamanţii au cerut prin acţiunea lor ca despăgubirile să le fie plătite până la eliberarea terenului, iar această solicitare a fost reiterată prin cererea de apel, fără ca prima instanţă să justifice de ce a limitat în timp întinderea despăgubirilor, de vreme ce fapta ilicită constatată îşi produce efectele în continuare; de aceea, a apreciat necesar ca modificarea sentinţei să se realizeze exclusiv sub acest aspect, în sensul obligării pârâtului şi pentru viitor, până la eliberarea terenului, pentru o reparaţie integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi.

Recurentul pârât UAT Iaşi a susţinut, dezvoltând critici întemeiate pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., că cererea reclamanţilor prin care aceştia solicitaseră despăgubiri până la data eliberării terenului a fost modificată la data de 05.04.2017, când au arătat că solicită despăgubiri numai pe perioada 29.03.2014 – 29.03.2017. În consecinţă, a susţinut recurentul, admiterea acţiunii de către instanţa de apel şi pentru perioada ulterioară datei de 29.03.2017 s-a realizat cu încălcarea limitelor judecăţii, respectiv a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin cererea introductivă reclamanţii au indicat că solicită a fi despăgubiţi pentru atingerea adusă de pârâţi dreptului lor de proprietate până la data eliberării terenului de conductele ilegal amplasate.

Cu ocazia procedurii de regularizare a acţiunii, prima instanţă a solicitat reclamanţilor, în temeiul art. 200 alin. (3) raportat la art. 194 lit. c) C. proc. civ., să estimeze valoarea pretenţiilor deduse judecăţii.

Prin cererea depusă la dosar ca răspuns la această solicitare, reclamanţii au arătat că, de vreme ce ei nu pot estima care va fi data eliberării terenului, indică provizoriu suma calculată pentru 3 ani înaintea introducerii acţiunii, urmând a preciza ulterior suma efectivă.

Prin urmare, instanţa de recurs reţine că reclamanţii nu şi-au modificat acţiunea prin această cerere în sensul restrângerii pretenţiilor la o perioadă mai mică de timp, ci au procedat doar la indicarea sumei cerute calculate pentru 3 ani anteriori sesizării instanţei, iar acest demers a reprezentat materializarea obligaţiei lor prevăzute de art. 194 lit. c) C. proc. civ.

Era, de altfel, firesc că nu se putea indica în concret o sumă pentru prejudiciul material ce va fi suferit pe viitor dacă el consta într-o despăgubire periodică şi totodată era dependent de încetarea viitoare a unei încălcări.

În plus, din menţiunea că nu pot cunoaşte data concretă a eliberării terenului rezultă cu claritate că reclamanţii nu şi-au restrâns cererea, ci au păstrat-o în aceleaşi coordonate în care ea a fost iniţial formulată.

În legătură cu aceeaşi chestiune, recurentul C. a susţinut, prin recursul său, că în mod eronat Curtea de apel a reevaluat întinderea despăgubirilor în calea de atac declarată de reclamanţi, deoarece aceştia nu au criticat prin apel limitarea în timp a pretenţiilor lor, ceea ce constituie o depăşire a limitelor judecăţii în calea de atac.

Având în vedere contextul pe care art. 476, art. 477 şi art. 478 C. proc. civ. îl conturează pentru limitele judecăţii în apel, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, pentru a se putea verifica aspectul în litigiu de către instanţa care a pronunţat decizia recurată, era necesar ca reclamanţii să critice prin cererea lor de apel împrejurarea că în mod nelegal prima instanţă a limitat în timp despăgubirile acordate la momentul sesizării instanţei.

Or, deşi prin cererea de apel formulată de reclamanţi nu se dezvoltă extensiv critici referitoare la acest aspect, în mod expres aceştia au cerut ca, admiţând apelul, instanţa să admită în tot cererea lor de chemare în judecată şi să oblige pârâţii la plata despăgubirilor până la data eliberării efective a terenului proprietatea lor.

O asemenea solicitare constituie, în aprecierea instanţei de recurs, o critică ce învesteşte în mod legal instanţa de apel, deoarece această cale de atac are caracter devolutiv, provoacă o nouă judecată în fond, astfel cum se arată în art. 476 alin. (1) C. proc. civ., iar judecata în apel urmează solicitările formulate de titularul căii de atac, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Conex acestor critici, recurentul C. susţine nefondat că hotărârea recurată încalcă şi prevederile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., (cu argumentul că, reţinând că este învestită cu critici care de fapt nu fuseseră formulate, instanţa a depăşit atribuţiile sale, realizând operaţiuni puse în sarcina părţii sau a reprezentantului acesteia).

Cum s-a arătat deja, solicitarea reclamanţilor din cuprinsul cererii de apel de a se admite acţiunea pe întreaga perioadă de timp pentru care fusese formulată a fost considerată în mod corect de instanţa de apel ca fiind aptă a o învesti cu controlul judiciar în calea de atac a apelului.

De asemenea, pentru aceleaşi argumente nu poate fi reţinut nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 7 C. proc. civ., deoarece chestiunea a fost apelată, astfel încât nu a intervenit autoritatea de lucru judecat cu privire la partea din acţiune respinsă de prima instanţă.

În concluzia acestor argumente, motivele recursurilor care privesc greşita admitere a apelului declarat de reclamanţi sunt nefondate.

Sunt nefondate şi celelalte critici dezvoltate de ambii recurenţi, după cum se va arăta în cele ce succed.

Prin motivul de recurs numerotat cu 2, recurentul UAT Iaşi susţine o greşită analiză a situaţiei de fapt, în sensul că măsura devierii conductelor se afla în sarcina pârâtei C. şi nu a pârâtului unitate administrativ-teritorială – or, o atare chestiune nu poate fi evaluată în calea de atac a recursului.

Astfel cum rezultă cu claritate din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., această cale de atac este menită a supune examinării instanţei superioare exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar această conformitate se analizează în coordonatele cazurilor de casare limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Din această perspectivă, rezultă cu claritate că susţinerile referitoare la greşita reţinere a situaţiei de fapt (în acest caz în privinţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor procesului) şi modul de valorificare substanţială a probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, neputând fi încadrate în vreunul dintre motivele de recurs reglementate legal.

În plus, această susţinere a recurentului UAT Iaşi nu este relevantă în cauză, pentru că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei atacate că răspunderea acestuia este angajată în virtutea calităţii sale de proprietar al reţelei de transport care se găseşte în mod nelegal pe terenul reclamanţilor şi nu pentru fapta concretă de a amplasa conductele respective.

În aceeaşi categorie de critici neîncadrabile şi care nu pot fi examinate în această cale de atac se află şi celelalte susţineri ale recurentului-pârât UAT Iaşi care privesc temeinicia hotărârilor pronunţate în cauză prin prisma faptelor reţinute şi a evaluării probatoriului, cum sunt: împrejurarea că faptele prejudiciabile sunt imputabile C., care a recepţionat lucrarea, absenţa unui probatoriu care să susţină existenţa unei fapte ilicite a pârâtului UAT, absenţa vinovăţiei – ambele prin raportare la raportul de expertiză administrat în cauză – chestiuni legate de identificarea şi amplasarea terenului afectat de conductele în discuţie sau de conţinutul avizului emis pentru proiectarea şi executarea lucrărilor.

De altfel, aceste aspecte au făcut obiectul analizei instanţelor de fond în măsura în care au fost considerate relevante de acestea, constatându-se că fapta ilicită există şi că ea a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege.

Mai susţine recurentul pârât şi echivocul acţiunii reclamanţilor, în sensul că, dacă în realitate fapta ilicită în speţă o constituie ocuparea terenului acestora cu conducte, atunci pârâtul UAT nu este autorul faptei ilicite, deoarece nu el este cel care a amplasat conductele, ci pârâtul C., care a recepţionat lucrarea deşi a observat că ea nu respectă avizul emis în vederea realizării sale.

Înalta Curte observă, cu privire la acest argument, că reclamanţii au reclamat ocuparea terenului proprietatea lor cu respectivele conducte, iar instanţele de fond au apreciat că fapta ilicită o constituie această situaţie de ocupare, considerând totodată că autorul acestei fapte este proprietarul reţelei de conducte.

Or, un asemenea raţionament este corect, deoarece are în vedere împrejurarea că proprietarul conductelor are şi un drept de dispoziţie asupra acestora, fiind cel care poate opera orice modificare în privinţa amplasării sale, astfel încât prezenţa nelegală în continuare a conductelor pe terenul reclamanţilor este o împrejurare imputabilă proprietarului acestora, ce nu a luat măsurile necesare încetării încălcării aduse dreptului de proprietate.

Deşi susţine greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 în sensul că din aceste prevederi rezultă că proprietarul conductelor (respectiv al investiţiei) este CNAIR şi nu pârâtul UAT, Înalta Curte observă că în anexa acestui act normativ, la pct. II.3, sunt menţionate ca aparţinând domeniului public judeţean reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora.

De altfel, într-o altă secţiune a cererii de recurs, pârâtul UAT Iaşi arată el însuşi că conductele de apă "sunt în mod evident bunuri publice de interes judeţean" .

Legat de acest aspect, recursul pârâtului UAT cuprinde o distincţie între proprietarul reţelei de alimentare cu apă şi beneficiarul respectivei lucrări de deviere a conductelor (care este, potrivit susţinerilor sale, CNAIR, deoarece devierea era necesară pentru realizarea unui drum de către CNAIR).

Cu toate acestea, Înalta Curte consideră că argumentul nu poate fi valorificat în acest context, deoarece scopul efectuării unei lucrări (ce poate privi un terţ) nu este determinant pentru a stabili un alt autor al faptei ilicite; dimpotrivă, cum s-a arătat deja, împrejurarea că respectivele conducte amplasate pe terenul proprietatea reclamanţilor sunt proprietatea acestui pârât conduce şi la concluzia (corectă) logico-juridică a instanţei de apel în sensul că autorul faptei ilicite de ocupare a terenului este proprietarul conductelor.

De aceea, în absenţa vreunui motiv pentru care prevederile Legii nr. 213/1998 ar fi fost greşit aplicate de instanţa de apel, se constată că motivul de recurs, ce poate fi formal încadrat în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

O altă categorie de susţineri prezentă în ambele recursuri este privitoare la existenţa unei servituţi legale care afectează terenurile traversate de conducte de apă şi respectiv terenul aflat în proximitatea unei artere rutiere, dar aceste critici, ce pot fi încadrate, de asemenea, în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sunt şi ele nefondate.

Astfel, instanţele de fond au distins în aprecierile lor cu privire la zona de siguranţă (afectată de prezenţa conductelor, respectiv de proximitatea drumului public), constatând că în cauză nu se pune problema despăgubirii reclamanţilor pentru un eventual prejudiciu suferit cu privire la această parte a terenului lor ca urmare a acestor împrejurări.

Dimpotrivă, instanţele au constatat că, prin amplasarea unei părţi a reţelei de conducte de alimentare cu apă cu nerespectarea dispoziţiilor avizului emis pentru lucrarea în discuţie, s-a produs rezultatul vătămător pentru reclamanţi: conductele nu au fost amplasate exclusiv pe domeniul public (astfel cum se prevedea în aviz), ci şi pe teren aflat în proprietatea reclamanţilor, această împrejurare fiind una distinctă de existenţa servituţii legale.

Tocmai de aceea instanţele au dimensionat despăgubirile având în vedere impedimentul de ordin general adus folosinţei şi nu prin raportare la posibilitatea de a construi, care era acoperită de servituţile în discuţie şi care a fost exclusă din calculul realizat pentru repararea prejudiciului.

Prin urmare nu pot fi reţinute susţinerile recurenţilor în sensul că zona afectată de conducte este deja supusă restricţiilor legale ca zonă de protecţie a arterei rutiere sau ca zonă limitrofă reţelei de alimentare cu apă, restrângerea reţinută de instanţele de fond fiind una distinctă de acestea.

Legat de aceste chestiuni, recursul C. cuprinde o susţinere (sub art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) întemeiată pe art. 559 alin. (2) C. civ. şi art. 44 alin. (5) din Constituţie, în sensul că despăgubirea cuvenită pentru lucrări în subsolul proprietăţii private este proporţională cu paguba produsă şi că aceste prevederi legale (inclusiv Legea nr. 51/2006, art. 5 alin. (10) şi Legea nr. 241/2006) erau prevederi legale cu caracter special şi se aplicau cu prioritate faţă de dreptul comun, al răspunderii civile delictuale, invocat de reclamanţi; din acest motiv pârâtul recurent C. consideră că acţiunea fundamentată pe răspundere delictuală era inadmisibilă.

Or, cum s-a arătat repetat, instanţele au reţinut că, distinct de servituţile legale la care se referă pârâtul C., proprietatea reclamanţilor (e adevărat, deja grevată) a fost afectată şi de amplasarea ilicită a unor conducte, cu încălcarea prevederilor din avizul de execuţie a lucrării, astfel că respectivele conducte nu trebuia să se afle pe proprietatea lor.

Prin urmare, nu există un raport general/special între cele două tipuri de răspundere, pentru că ele nu se referă la aceleaşi fapte şi la aceleaşi restrângeri ale dreptului de proprietate.

Reluând în recursul său criticile formulate prin apel de pârâtul C. împotriva sentinţei primei instanţe, susţine recurentul UAT Iaşi că în cauză era necesară introducerea în cauză a societăţii executante a lucrărilor şi a CNAIR, fără însă a aduce argumente concrete împotriva celor statuate de instanţa de apel în această privinţă.

Aceste chestiuni fac obiectul şi al criticilor din recursul C., dar cu toate motivele, analizate prin raportare la art. 488 pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

Astfel, Curtea de apel a arătat în mod corect că remediul prevăzut de art. 78 C. proc. civ. (utilizat de C. pentru formularea cererii de introducere în cauză a menţionatelor entităţi) nu poate fi folosit pentru lărgirea cadrului procesual în sensul introducerii în cauză a altor pârâţi – ce ar putea să fie obligaţi în cadrul soluţionării cererii principale – şi totodată nici pentru a asigura remediile specifice unui raport de garanţie – pentru acesta legea procesual civilă prevăzând instrumentul chemării în garanţie.

Prin urmare, având în vedere că mecanismele reglementate de art. 78 C. proc. civ. nu erau specifice situaţiei din cauză, măsura primei instanţe de a respinge solicitarea de completare a cadrului procesual a fost corect validată de instanţa de apel.

Legat de acest aspect, nu poate fi primită critica C. în sensul că, deşi a acceptat formal că încheierea primei instanţe nu era motivată legal, curtea de apel nu a reţinut corespunzător nulitatea încheierii atacate.

Or, dacă instanţa de apel a fost învestită şi cu verificarea legalităţii măsurii primei instanţe (criticată prin apeluri) şi a constatat argumentat corespunzător că dispoziţiile art. 78 C. proc. civ. nu erau aplicabile în cauză – apreciere corectă, cum s-a arătat deja - nulitatea nu mai opera exclusiv pentru absenţa motivării, pe de-o parte pentru că această omisiune a fost complinită adecvat în calea de atac devolutivă a apelului şi pe de altă parte pentru că nu era îndeplinită cerinţa ca cel ce invocă neregularitatea absenţei motivării să fi suferit prin aceasta o vătămare (în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.).

În legătură cu aceste chestiuni, din perspectivă substanţială, recursul C. cuprinde critici (analizabile în contextul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) legate de natura concretă a faptei ilicite şi a persoanei răspunzătoare pentru respectiva faptă ilicită.

Astfel, eronat susţine recurenta că instanţa de apel a admis că persoana responsabilă nu este nici proprietarul conductei deviate (pârâta UAT Iaşi) şi nici administratorul reţelei (pârâta C.), ci realizatorul lucrării – persoană a cărei introducere în cauză s-a cerut conform art. 78 C. proc. civ.

Examinarea considerentelor Curţii de apel relevă că aceasta a reţinut calitatea pasivă a proprietarului reţelei de conducte de alimentare cu apă (în acord cu prima instanţă) şi a lăsat neanalizate celelalte aspecte legate de raporturile dintre acesta din urmă şi administratorul reţelei ori realizatorul lucrării sau beneficiarul devierii, ce pot face obiectul unei alte cereri de chemare în judecată:

"Circumstanţele factuale privind autorul efectiv al lucrărilor de deviere a conductelor de aducţiune a apei, respectiv faptul că C. este administrator al serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare, nu sunt de natură a înlătura răspunderea proprietarului conductelor pentru prejudiciul generat reclamanţilor, ci pot fi valorificate, eventual, într-o acţiune în regres."

Prin urmare, niciun element neclar nu se identifică în argumentarea instanţei de apel şi nici o contradicţie între argumentele instanţei de apel.

Mai mult decât atât, faţă de împrejurarea că în privinţa recurentei C. s-a constatat absenţa calităţii procesuale pasive în acţiunea formulată de reclamanţi, argumentele legate de un eventual regres al pârâtei UAT Iaşi nici nu pot fi examinate în prezentul litigiu, nefăcând obiectul învestirii raportul dintre proprietarul reţelei şi administratorul acesteia.

De altfel, susţinerile C. în sensul că fapta ilicită ce face obiectul cauzei pendinte nu îi aparţine nici nu sunt în contradicţie cu rezultatul judecăţii în primele două etape procesuale, astfel încât nicio analiză suplimentară nu este necesară în acest context cu privire la condiţiile substanţiale ale răspunderii angajate în persoana pârâtului UAT.

Nefondat susţine recurenta C. şi omisiunea dezbaterii şi pronunţării în prealabil a instanţei de apel cu privire la excepţii procesuale dirimante invocate de aceasta în calea de atac, critici ce pot fi analizate sub cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Se constată astfel că excepţiile în discuţie fuseseră invocate în faţa primei instanţe de pârâta C., iar tribunalul le-a respins ca neîntemeiate.

Corespunzător, apelul incident declarat de aceeaşi pârâtă (în privinţa căreia tribunalul a constatat absenţa calităţii procesuale pasive) a cuprins critici legate de modul de soluţionare a excepţiilor respinse.

Prin urmare, din perspectiva efectului pe care aceste excepţii puteau să îl producă, ele nu reprezentau excepţii procesuale ce priveau calea de atac a apelului (cum sunt excepţia privind tardivitatea sau netimbrarea căii de atac, spre exemplu, care au efect dirimant faţă de însăşi cererea de apel), ci veritabile motive de apel, a căror temeinicie putea atrage schimbarea sau anularea sentinţei, după caz, ele tinzând la respingerea cererii de chemare în judecată.

De aceea, nu sunt aplicabile prevederile art. 248 C. proc. civ. în privinţa modului de soluţionare a excepţiilor respective; ele fuseseră soluţionate de prima instanţă şi Curtea de apel era chemată a verifica legalitatea şi temeinicia respectivelor măsuri.

De altfel, caracterul unitar al căii de atac a apelului împiedica instanţa de apel să realizeze o soluţionare distinctă a "excepţiilor" invocate prin cererea de apel, urmând ca toate motivele apelului să fie analizate şi să primească un răspuns prin decizia pronunţată în calea de atac, ceea ce s-a întâmplat în speţă.

Totodată, dezbătând apelurile formulate, părţile au dezbătut implicit sau explicit toate motivele formulate în termen, deci şi problemele legate de modul de soluţionare a excepţiilor procesuale cu care s-a apărat pârâta C. fără succes în faţa primei instanţe, astfel încât nu poate fi reţinută susţinerea omisiunii de a pune în discuţie chestiuni cu care era legal învestită.

În acelaşi context, este vădit nefondată şi susţinerea unei antepronunţări din partea instanţei de apel care s-ar fi produs în absenţa unei puneri în discuţie distincte a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active, lipsei interesului sau a inadmisibilităţii, deoarece Curtea de apel a procedat conform normelor aplicabile judecăţii în apel.

A mai reproşat recurenta C. instanţei de apel că nu s-a pronunţat asupra cererii sale de încuviinţare a probei cu cercetarea locală, motiv de recurs ce poate fi examinat tot sub cazul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În realitate, instanţa de recurs observă că susţinerile privind absenţa pronunţării asupra acestei probe se referă la conduita primei instanţe; examinarea lucrărilor dosarului de apel relevă că prin apelul incident s-a criticat absenţa unui răspuns al tribunalului cu privire la această probă, dar prin respectiva cerere de apel nu s-a solicitat administrarea în apel a probei cu cercetare locală.

Corespunzător, Curtea de apel a analizat motivul de apel constând în omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra probei, răspunzând criticilor cu care a fost învestită, fără însă a fi ţinută a pune în discuţie o probă necerută în calea de atac în condiţiile legii.

De aceea, şi acest motiv de recurs este nefondat.

Nu poate fi primită nici critica în sensul că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B. a fost greşit soluţionată.

În limitele evaluării legalităţii deciziei instanţei de apel, se observă că aceasta a verificat faptele şi a arătat că s-a dovedit calitatea acesteia de soţie a reclamantului, ceea ce o îndreptăţea la formularea acţiunii prin prisma apartenenţei bunurilor la comunitatea patrimonială a soţilor.

Aceste constatări de fapt exced posibilităţii de cenzură a instanţei de recurs, iar raţionamentul logico juridic ce le succede este corect, astfel încât nu este necesară o lămurire suplimentară în cuprinsul acestei decizii.

Referitor la criticile cuprinse în ambele recursuri în sensul greşitei determinări a întinderii despăgubirilor la nivelul chiriei ce ar fi putut fi percepute pentru terenul în discuţie, Înalta Curte reţine că este lipsit de relevanţă faptul că între reclamanţi şi pârâtul obligat nu există un raport contractual (de locaţiune); în realitate, reţinând restrângerea adusă dreptului de folosinţă asupra terenului prin prezenţa neautorizată a conductelor de alimentare cu apă, instanţele de fond au cuantificat întinderea prejudiciului suferit în acest mod, având în vedere probele administrate cu privire la preţul folosinţei.

Contrar celor susţinute de recurentul C., care a afirmat că reclamanţii nu au solicitat plata chiriei ca echivalent al lipsei folosinţei, instanţa de recurs observă că prin acţiune s-a cerut repararea prejudiciului suferit prin restrângerea folosinţei ca atribut al dreptului de proprietate, iar raportarea la preţul chiriei ce ar fi putut fi obţinută pentru terenul respectiv este o chestiune de fapt, rezultată din probaţiune şi care face parte din procedeul logico-juridic de determinare a întinderii prejudiciului reclamat.

Prin urmare, nu se pune problema solicitării plăţii chiriei prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, existenţa posibilităţii unui regres al pârâtului obligat împotriva unui alt subiect de drept (cum este administratorul reţelei, pârâtul recurent C.) nu trebuia dezlegată în cadrul procesual de faţă, deoarece nu face obiectul învestirii instanţei, astfel încât nu pot fi analizate criticile care valorifică o atare omisiune a instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, văzând că motivele dezvoltate şi care pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de lege sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului formulat de C. S.R.L., invocată de reclamanţii A. şi B..

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 132 din 10 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Unitatea Administrativ Teritorială a Judeţului Iaşi – Consiliul Judeţean Iaşi şi S.C. C. S.A. Iaşi împotriva deciziei nr. 132 din 10 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă, în contradictoriu cu recurenţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.