State's restitution overcompensation claim time-barred from compensation decision date

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 21.09.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.652.442 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.708.000 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/19.02.2010 întocmit de către S.C. A. S.R.L. şi valoarea de 55.558 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului în suprafaţă de 0,2913 ha situat în municipiul Baia Mare, judeţul Maramureş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce priveşte suma de 1.152.442 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 500.000 RON de la data emiterii titlurilor de plată şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii în ceea ce priveşte suma de 1.152.442 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 500.000 RON de la data emiterii titlurilor de plată şi până la data plăţii efective.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 441/24.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1917 A/15.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei nr. 441/24.03.2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1917 A/15.12.2022 au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, respectiv instanţa de apel în mod greşit reţine că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor.

Regula instituită de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv.

Faptul că intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Finanţelor nu presupune, cu necesitate, că existau pârghiile legale necesare identificării existenţei prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite, iar pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Recurenţii nu aveau cum să cunoască despre existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa ANRP şi a CCSD. Intimata-pârâtă este o persoană juridică distinctă de recurenţii-reclamanţi, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor şi ANRP.

Nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei de despăgubire, aşa cum indică Curtea de Apel Bucureşti, deoarece, la acel moment se cunoştea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube. Or, cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea existenţei pagubei. Prin urmare, nu exista posibilitatea obiectivă ca recurenţii să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii deciziei de despăgubire, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

De asemenea, din considerentele deciziei atacate rezultă şi interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi. Aşadar, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că "momentul la care apelanţii reclamanţi puteau şi trebuiau să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2010 ...".

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenţei pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare, nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că prin sentinţa civilă nr. 441/24.03.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că "reclamanţii trebuiau să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal".

Prin hotărârea recurată, curtea de apel a respins apelul formulat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor şi de Ministerul Finanţelor, şi, fără a modifica sentinţa nr. 441/24.03.2022, reţine că de la momentul emiterii deciziei de despăgubire apelanţii puteau să cunoască paguba. Mai mult, în argumentarea soluţiei, Curtea de Apel Bucureşti a invocat în prezenta cauză, considerentele reţinute în Decizia RIL nr. 19/2019 a Înaltei Curţi, în sensul că şi-a însuşit concluziile reţinute în decizie şi le-a aplicat în prezenta cauză făcând abstracţie de faptul prima instanţă s-a raportat, în admiterea excepţiei prescripţiei la actul de control al curţii de conturi, mai exact, momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de curtea de conturi.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea recurată a fost motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., iar instanţa de apel în mod corect s-a raportat, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, la Decizia Înaltei Curţi nr. 19/2019, art. 8, 12, 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2526 C. civ.

În mod corect instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile legale incidente, reţinând că termenul de prescripţie era împlinit la momentul introducerii acţiunii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

i. În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Considerentele contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluţia instanţei, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra apelului reclamanţilor.

Recurenţii-reclamanţi pretind că ar exista o inconsecvenţă în argumentarea motivării, respectiv o motivare contradictorie între considerentele hotărârii recurate, menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii instanţei de fond şi dispozitivul deciziei atacate, privind respingerea, ca nefondat, a apelului promovat de reclamanţi.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că prin apelul declarat, reclamanţii au criticat hotărârea instanţei de fond din perspectiva soluţiei pronunţate în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, afirmând că momentul de început al cursului termenului este unul distinct faţă de cel reţinut de instanţa de fond, prin raportare la împrejurările de fapt.

Instanţa de apel, astfel învestită, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe (prin care s-a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 17.10.2014, respectiv la data pronunţării hotărârii nr. 2767/17.10.2014) şi a respins calea de atac, reţinând, însă, în considerente un alt moment de început al cursului prescripţiei (momentul emiterii deciziei de despăgubire nr. 13019/FF/26.08.2020 pe numele beneficiarelor B., C. şi D.). O atare soluţie este legală, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, procedând la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac- fiind readuse în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanţă- instanţa de apel poate substitui considerentele sentinţei atacate, păstrând totuşi soluţia tribunalului.

Astfel, instanţa de apel verifică soluţia atacată atât din punct de vedere al temeiniciei, statuând dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărâre este concordantă cu probele administrate în cauză şi a fost corespunzător stabilită, după cum hotărârea apelată este verificată şi sub aspectul legalităţii, respectiv dacă prima instanţă a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente situaţiei de fapt deduse judecăţii.

În speţă, considerentele hotărârii atacate enunţă precis argumentele pentru care instanţa de apel a statuat asupra momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

Anume, instanţa de apel a reţinut că momentul la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea este cel al emiterii deciziei de despăgubire nr. 13019/FF/26.08.2010.

În acest context, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Raţionamentul expus de instanţa de apel nu cuprinde concluzii contradictorii şi nici nu se poate asocia acestuia un viciu întrucât, faţă de circumstanţele reţinute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în conturarea deznodământului judiciar, instanţa de apel a expus coerent şi neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de către reclamant.

ii. În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

A doua critică de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurenţilor fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Recurenţii şi-au fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data de 19.01.2021, reprezentând data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de ANRP prin care li s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Prin recursul formulat, recurenţii arată că s-au aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul obiectiv reţinut de către instanţa de apel, formulând în acest sens consideraţii ce ţin de inexistenţa unor pârghii prin care ar fi putut reclamanţii să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

Critica este nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 13019/FF/26.08.2020 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de data emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2020 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010), recurenţii învederează că nu au putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoşteau întinderea prejudiciului.

Susţinerea recurenţilor nu îşi are temei în dispoziţia legală -art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958-, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona)- recurenţii-reclamanţi tind să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurenţii identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurenţii ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2020 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarelor B., C. şi D., se opune recurenţilor, date fiind prerogativele acestora în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurenţii trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2020, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/19.02.2010, întocmit de A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x.

Recurenţii nu pot opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existenţa unui prejudiciu, de vreme ce aceştia aveau cadrul legal şi totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real şi în timp util.

Or, pasivitatea recurenţilor a fost sancţionată prin opunerea prescripţiei extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmaţia reclamanţilor potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparţin instituţiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii săi agenţi trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil.

Totodată, se impune a se menţiona că din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 13019/FF/26.08.2020, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurenţilor şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurenţii-reclamanţi avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2020 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Pe cale de consecinţă, contrar aserţiunilor din memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au beneficiat de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitării la orice moment a unui control, prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2020, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptăţeşte pe recurenţi să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenţii că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurenţilor este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurenţi cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurenţilor-reclamanţi din anul 2021 (formulată la aproximativ 11 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse- din anul 2010) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1917 A din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1917 A din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.