Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1299/2023 AI generated

Recovery of overvalued state reparations: objective start of limitation period for delictual claims against subordinate public authorities

Case Number Decizia nr. 1299/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court dismissed the State's appeal as unfounded, definitively upholding the lower court's decision to dismiss the claim as time-barred. The dispute involved the State, represented by the Ministry of Finance, suing the National Authority for Property Restoration to recover approximately 13.7 million RON, claiming the latter committed an illegal act by issuing an overvalued property appraisal in 2009 that led to the excess payment of reparations through conversion into shares. The decisive legal basis was Article 8(1) of Decree No. 167/1958 regarding the three-year extinction prescription for damages from illegal acts; the court held that the prescription period began to run objectively on the date of the 2009 compensation decision, not subjectively in 2020 when the Authority informed the Ministry of the valuation error, rejecting the argument that the State could not have quantified the damage earlier and emphasizing that the State bears a duty of diligence to monitor the activities of its subordinate public institutions.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2528 C. civ, art. 1000 C. civ, art. 425 C. proc. civ, art. 2526 C. civ, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007; Recovery of overvalued state reparations: objective start of limitation period for delictual claims against subordinate public authorities: The dispute involved the State, represented by the Ministry of Finance, suing the National Authority for Property Restoration to recover approximately 13.7 million RON, claiming the latter committed an illegal act by issuing an overvalued property appraisal in 2009 that led to the excess payment of reparations through conversion into shares. The decisive legal basis was Article 8(1) of Decree No. 167/1958 regarding the three-year extinction prescription for damages from illegal acts; the court held that the prescription period began to run objectively on the date of the 2009 compensation decision, not subjectively in 2020 when the Authority informed the Ministry of the valuation error, rejecting the argument that the State could not have quantified the damage earlier and emphasizing that the State bears a duty of diligence to monitor the activities of its subordinate public institutions.

Keywords

AI generated
recovery of property limitation periods state property valuation date public finance compensation for expropriation

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 402 C. proc. civ.

Cited in the dispositive to regulate the procedure for putting the solution at the parties' disposal by the court registry, making the decision definitive.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 09.09.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 13.726.947 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 13.862.467 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.12.2008 şi valoarea de 135.520 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren situat în comuna Budeasa, sat Rogojina, judeţul Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii în cazul titlului de conversie/de la data plăţii în cazul titlurilor de plată, şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii în cazul titlului de conversie/de la data plăţii în cazul titlurilor de plată, şi până la data plăţii efective.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 440/24.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1708 A/15.11.2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei nr. 440/24.03.2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1708 A/15.11.2022 au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor.

Recurenţii au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

În mod eronat, instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamanţii din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarului.

Astfel, o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Învederează recurenţii că decizia de despăgubire, ce reprezintă, în opinia instanţei de apel, momentul de început al curgerii prescripţiei, nu a fost emisă de reclamanţi sau de pârâtă, ci de o altă entitate.

Cât timp instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerulu Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite, iar pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a raportelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Deci, recurenţii din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă de control judiciar în apel.

În cauză se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între ANRP şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Prin urmare, în mod eronat instanţa de apel a apreciat că reclamanţii ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.02.2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare. Această concluzie se răsfrânge asupra efectelor sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014, pronunţată în dosarul x/2014 Chiar dacă reclamanţii din prezenta cauză ar fi fost parte în litigiul antereferit sau ar fi fost notificat despre existenţa hotărârii în discuţie, tot nu ar fi putut iniţia demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăţi supraevaluate, întrucât, aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către Preşedintele ANRP a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de evealuare.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenţii se prevalează de aspectele dezlegate în Decizia nr. 513/7.03.2019.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea recurată a fost motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., iar instanţa de apel în mod corect s-a raportat, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, la Decizia Înaltei Curţi nr. 19/2019, art. 8, art. 12, art. 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2526 C. civ.

Astel, în opinia intimatei instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod corect dispoziţiile legale incidente, reţinând că termenul de prescripţie era împlinit la momentul introducerii acţiunii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurenţilor fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii şi-au fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data de 19.02.2020, reprezentând data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de ANRP prin care li s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Prin recursul formulat, recurenţii arată că s-au aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul obiectiv reţinut de către instanţa de apel, formulând în acest sens consideraţii ce ţin de inexistenţa unor pârghii prin care ar fi putut reclamanţii să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

Critica este nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 7796/FF/2.07.2009 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de data emiterii Deciziei nr. 7796/FF/2.07.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009), recurenţii învederează că nu au putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoşteau întinderea prejudiciului.

Susţinerea recurenţilor nu îşi are temei în dispoziţia legală -art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958-, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona)- recurenţii-reclamanţi tind să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurenţii identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurenţii ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 7796/FF/2.07.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarului A., se opune recurenţilor, date fiind prerogativele acestora în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurenţii trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 7796/FF/2.07.2009, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/15.12.2008, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x.

Recurenţii nu pot opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existenţa unui prejudiciu, de vreme ce aceştia aveau cadrul legal şi totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real şi în timp util.

Or, pasivitatea recurenţilor a fost sancţionată prin opunerea prescripţiei extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmaţia reclamanţilor potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparţin instituţiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii săi agenţi trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil.

Totodată, se impune a se menţiona că din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 7796/FF/2.07.2009, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurenţilor şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurenţii-reclamanţi avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 7796/FF/2.07.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Pe cale de consecinţă, contrar aserţiunilor din memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au beneficiat de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitării la orice moment a unui control, prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 7796/FF/2.07.2009, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptăţeşte pe recurenţi să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenţii că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurenţilor este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurenţi cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurenţilor-reclamanţi din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse- din anul 2009) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1708 A din 15 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1708 A din 15 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.