Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1286/2023 AI generated

State liability for suspension of corporate mandate during penal proceedings: rejection of general civil delictual theory and analogy to judicial error

Case Number Decizia nr. 1286/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's cassation appeal, upholding the appellate court’s decision that affirmed the first-instance judgment rejecting the claim. The dispute concerned a former company director seeking compensation from the State (via the Ministry of Finance) for loss of monthly indemnities during the suspension of his mandate, which resulted from a judicial control measure imposed in a penal case ending in acquittal, along with moral damages and recognition of seniority by the Ministry of Labor. The Supreme Court held that the lower courts correctly found the claims inadmissible or unfounded: the State’s objective liability is limited to specific statutory hypotheses of judicial error under special legislation and cannot be extended to other situations via analogy from general civil liability rules; the claim for moral damages was procedurally barred because the timbre fee issue had been finally resolved in a review motion, precluding further challenge on appeal or cassation; and the Ministry of Labor lacked passive procedural standing because it does not maintain individual seniority records or act as a party to the mandate contract. Key legal bases included Article 1357 of the Civil Code, Articles 538–542 of the Code of Criminal Procedure, Article 96 of Law No. 303/2004, and the principle that special norms derogate from general civil liability provisions.

Legislator headnote

AI generated

art. 22 alin. (6) C. proc. civ, art. 131 alin. (2) C. proc. civ, art. 129 alin. (2) C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 5 alin. (3) C. civ; State liability for suspension of corporate mandate during penal proceedings: rejection of general civil delictual theory and analogy to judicial error: Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Keywords

AI generated
corporate criminal liability compensation for judicial errors legal theory moral damages civil judgment contract of mandate

Cited Legislation

AI generated
art. 22 alin. (6) C. proc. civ
(1) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în temeiul cărora secţia civilă a Tribunalului Bucureşti era obligată, din oficiu, să-şi verifice competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă.
art. 131 alin. (2) C. proc. civ
Susţine recurentul că instanţa de apel nu a analizat prevederile legale indicate de către reclamant ca fiind încălcate, nu a analizat afectarea dreptului părţii prin raportare la dispoziţiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., ci a analizat prevederile art.
art. 129 alin. (2) C. proc. civ
(1) şi art. 129 alin. (2) C. proc. civ., pronunţând o soluţie nelegală, străină de criticile reclamantului şi care a condus la schimbarea cauzei juridice şi a temeiului de drept care a fundamentat apelul.
art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ
22 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ
- Referitor la respingerea motivului de apel privind greşita soluţie dată excepţiei netimbrării capătului IV al cererii, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a analizat apărările invocate în cadrul cererii de apel.
art. 5 alin. (3) C. civ
1385, art. 5 alin. (3) C. civ.
art. 96 din Legea nr. 303/2004
Cu toate acestea, pornind de la o greşită interpretare a răspunderii civile delictuale a statului, instanţa de apel a verificat dacă faptele delictuale relevate s-ar încadra în răspunderea expresă şi limitativă reglementată de prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art.
art. 1357 C. civ
Susţine recurentul că instanţa de apel a aplicat eronat principiul specialia generalibus derogant şi, astfel, a exclus, de plano, răspunderea civilă delictuală de drept comun prevăzută de dispoziţiile art. 1357 C. civ..
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 20.12.2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata unei despăgubiri/daune interese egale cu indemnizaţiile lunare de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului de mandat nr. x/26.11.2012, respectiv pentru perioada 14.08.2014-05.02.2016; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata dobânzii legale aferentă sumelor solicitate la primul petit, calculate de la data la care indemnizaţiile lunare trebuiau să-i fie achitate şi până la plata efectivă a acestora; obligarea pârâtului Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale la recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada 14.08.2014-05.02.2016; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata de daune morale în valoare de 5.000.000 RON; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a solicitat respingerea acţiunii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar, pe fond, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanţelor a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, având în vedere că pretenţiile solicitate de către reclamantul prezenta cauză derivă dintr-un dosar penal şi se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală.

La data de 12.10.2020, reclamantul a depus cerere precizatoare cu privire la valoarea primul capăt de cerere şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori.

Prin încheierea din 04.06.2020 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea unei secţii civile a Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 991/02.07.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia netimbrării capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale la plata de daune morale în valoare de 5.000.000 RON şi a anulat acest capăt de cerere, ca netimbrat; a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata unei despăgubiri egale cu indemnizaţiile lunare aferente perioadei 14.08.2014-05.02.2016 şi a respins, ca inadmisibil, acest capăt de cerere; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata dobânzii legale aferente sumei reprezentând despăgubiri; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea acestuia la recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada 14.08.2014-05.02.2016 şi a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1469 A/25.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 991/02.07.2021 şi a respins, ca nefondată, cererea apelantului-reclamant privind cheltuielile de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

- Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 131 alin. (1) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în temeiul cărora secţia civilă a Tribunalului Bucureşti era obligată, din oficiu, să-şi verifice competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă.

Susţine recurentul că instanţa de apel nu a analizat prevederile legale indicate de către reclamant ca fiind încălcate, nu a analizat afectarea dreptului părţii prin raportare la dispoziţiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., ci a analizat prevederile art. 130 alin. (1) şi art. 129 alin. (2) C. proc. civ., pronunţând o soluţie nelegală, străină de criticile reclamantului şi care a condus la schimbarea cauzei juridice şi a temeiului de drept care a fundamentat apelul.

Reclamantul nu a criticat faptul că instanţa nu a invocat excepţia necompetenţei materiale, ci a învederat că instanţa era obligată să verifice, din oficiu, competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă ceea ce ar fi determinat punerea în discuţia contradictorie a părţilor a acestor aspecte, cu respectarea unui proces echitabil, sens în care invocă jurisprudenţa CEDO (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României, cauza Dima împotriva Romîniei, cauza Burzo împotriva României).

Instanţa de apel a încălcat principii fundamentale ale statului de drept şi ale procesului civil, dar şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât neanalizarea unor probe sau apărări esenţiale face ca hotărârea să rămână nemotivată, chiar dacă, aparent, în cuprinsul acesteia sunt inserate diferire consideraţii ale instanţei, însă nu veritabile considerente ale motivării legale a hotărârii.

- Referitor la respingerea motivului de apel privind greşita soluţie dată excepţiei netimbrării capătului IV al cererii, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a analizat apărările invocate în cadrul cererii de apel.

Criticile nu au vizat caracterul timbrabil sau nu al cererii de chemare în judecată cu privire la daunele morale, ci au vizat faptul că instanţa de judecată nu a observat caracterul solicitării reclamantului, înlăturând în mod nelegal temeiul de drept al cererii, respectiv faptul că a solicitat daune morale din atingeri aduse demnităţii umane. Instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală prin aplicarea Deciziei nr. 7/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respingând de plano apelul pe acest motiv, cu încălcarea prevederilor art. 22 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

- Referitor la respingerea motivului de apel privind greşita soluţie a instanţei de fond cu privire la excepţia inadmisibilitătii primului capăt de cerere, cu consecinţa şi asupra celui de-al doilea capăt de cerere, recurentul a arătat că sunt incidente motivele de casare reglementate de prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că a întemeiat cererea dedusă judecăţii pe dispoziţiile art. 1357, art. 1381, art. 1385, art. 5 alin. (3) C. civ. şi că a învederat instanţelor de fond şi apel faptul că situaţia reclamantului nu se încadrează în cazurile speciale reglementate de legiuitor privind răspunderea pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, respectiv prevederile art. 538 - 542 C. proc. pen.. Cu toate acestea, pornind de la o greşită interpretare a răspunderii civile delictuale a statului, instanţa de apel a verificat dacă faptele delictuale relevate s-ar încadra în răspunderea expresă şi limitativă reglementată de prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 538-542 C. proc. pen., constatând, ceea ce şi recurentul susţine, că aceste fapte nu sunt reglementate de prevederile legale menţionate. Procedând la o analiză detaliată şi a aplicabilităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 161/2021, instanţa de apel constată că situaţia recurentului nu se regăseşte nici in ipoteza nouă, în care Curtea Constituţională a României a extins interpretarea dispoziţiilor referitoare la eroarea judiciară penală.

Susţine recurentul că instanţa de apel a aplicat eronat principiul specialia generalibus derogant şi, astfel, a exclus, de plano, răspunderea civilă delictuală de drept comun prevăzută de dispoziţiile art. 1357 C. civ.. Printr-o astfel de judecată, instanţa de apel încalcă prevederile art. 22 C. proc. civ. coroborate cu art. 5 alin. (3) din acelaşi cod, precum şi ale Constituţiei României, art. 15, art. 21, art. 41, art. 44 şi art. 53.

Calea juridică aleasă de recurent este acţiunea în răspundere civilă delictuală prevăzută de normele generale, pe de o parte pentru că situaţia sa factuală şi de drept nu se circumscrie normelor speciale din C. proc. pen., iar pe de altă parte, pentru că nu poate exista nicio lege care să limiteze accesul la instanţa de judecată pentru apărarea drepturilor încălcate prin măsură restrictivă de libertate, nelegală şi aplicată mult peste orice durată rezonabilă, respectiv 1 an şi 6 luni.

Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a pus recurentul în situaţia ca în perioada 13.08.2014 -05.02.2016 să nu aibă exerciţiul dreptului la muncă, sa nu beneficieze de măsurile de asigurări sociale, i-au fost afectate veniturile, respectiv dreptul de proprietate asupra acestora, i s-au impus restricţii ale libertăţii private, i-a fost afectată demnitatea profesională şi umană, fără ca acesta să fi avut o culpă.

Învederează recurentul că instanţa de apel a negat drepturile părţii de a fi despăgubit în urma faptelor reprezentanţilor Statului Român, aflându-se într-o situaţie de denegare de dreptate şi denegare de justiţie, deoarece accesul recurentului la justiţie a fost afectat în asemenea măsură încât judecarea cauzei este una pur formală, dreptul este golit de conţinut, fiind încălcat atât dreptul de acces la un tribunal naţional, imparţial şi independent, cât şi dreptul la un proces echitabil, contravenind astfel atât Convenţiei (art. 6) cât şi dreptului comunitar (art. 47 din Carta DFUE).

În situaţia recurentului, accesul la justiţie este îngrădit prin invocarea lipsei de reglementare, sustinându-se că statul poate stabili discreţionar să nu răspundă pentru violarea unor drepturi fundamentale, ceea ce contravine tratatelor la care România este parte semnatară, iar prin limitarea răspunderii statului pentru prejudiciiile aduse recurentului s-a ajuns la o ingerinţă în dreptul de proprietate al acestuia, ceea ce atrage încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, sens în care invocă Hotărârea CEDO din 15 decembrie 2015 în cauza S.C. B. şi S.C. C. S.R.L. împotriva României (paragrafele 44-48).

- Referitor la respingerea motivului de apel privind greşita soluţie a instanţei cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, recurentul arată că sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Pornind de la răspunderea civilă delictuală de drept comun, a arătat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 31/1990, respectiv art. 152 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în vigoare la momentul semnării contractului de mandat deţinut de recurent la societatea Romaero S.A., care stabilesc că, prin derogare de la art. 5 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, remuneraţia directorilor, obţinută în temeiul contractului de mandat, este asimilată salariului, din punctul de vedere al obligaţiilor decurgând pentru director şi societatea comercială din legislaţia privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv dreptul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, legislaţia privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, precum şi din legislaţia privind asigurările de sănătate.

Pe cale de consecinţă, în raport de culpa Statului Român pentru prejudiciile generate recurentului în perioada 14.08.2014 - 05.02.2016 (în raport cu temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun), având în vedere faptul că Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale asigură, în numele Guvernului României şi al Statului Român, reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul salarizării, al protecţiei sociale, îndeplinind atribuţii specifice în domeniul pensiilor şi altor drepturi prevăzute de legi cu caracter special, acesta are calitate procesuală pasivă prin raportare la cererea recurentului de a-i fi recunoscută vechimea în muncă pentru perioada în care, fără justificare, a fost împiedicat să exercite activitatea profesională.

Chiar dacă Ministerul Muncii nu este debitor în raportul juridic de drept substanţial, întrucât nu este parte în raportul juridic de mandat încheiat între recurent şi Romaero S.A., având în vedere raportul juridic dedus judecăţii, născut în urma delictului cauzat de organe ale Statului Român, Ministerul Muncii este chemat să recunoască recurentului vechimea în muncă.

Recurentul a arătat că, urmare a respingerii nelegale a apelului său, în mod nelegal a fost respinsă şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi în apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale a solicitat respingerea recursului şi a arătat că recunoaşterea vechimii în muncă a reclamantului nu poate fi imputată intimatului, întrucât natura şi durata raporturilor dintre acesta şi Romaero S.A. nu poate fi lămurită în contradictoriu cu pârâtul MMSS. Astfel, în opinia intimatului, instanţa de apel a reţinut în mod corect situaţia de fapt privind raporturile juridice dintre reclamant şi societatea Romaero S.A. referitoare la suspendarea contractului de mandat încheiat cu societatea menţionată, iar raporturile în baza cărora reclamantul a deţinut funcţia de director general al ROMAERO S.A. au ca izvor un contract civil de mandat dobândind calitatea de mandatar, iar nu un contract de muncă.

Totodată, intimatul arată că potrivit art. 5.2.4. din contractul de mandat încheiat de reclamant cu societatea angajatoare, mandantul avea obligaţia de a reţine la sursă şi a plăti toate obligaţiile de natură fiscală datorate de mandatar în calitate de contribuabil, precum şi pe cele pentru contribuţia la asigurările sociale, asigurările de accidente de muncă şi boli profesionale, la asigurările de sănătate, pentru concedii medicale, contribuţia de şomaj, precum şi alte obligaţii băneţti ce pot fi impuse, conform legii, pe durata contractului. Prin urmare, contractul de mandat face dovada vechimii în muncă până la încetarea acestuia, iar recunoaşterea vechimii în muncă pe perioada solicitată de reclamant revine societăţii cu care a avut relaţii, reclamantul neaducând nicio dovada care să justifice legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi mai mult, neinvocând nici un temei de drept sau alte prevederi legate care să facă posibilă îndeplinirea obligaţiei solicitate în contradictoriu cu această instituţie.

Având în vedere temeiul de drept pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, pentru faptele ce pot îmbrăca forma erorii judiciare, legiuitorul român a prevăzut norme de drept speciale, ce stabilesc urmarea unor căi specifice, singurele în cadrul cărora poate fi chemat în judecată în calitate de pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor (art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 538 din C. proc. pen.).

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului şi a arătat că instanţa de apel corect a reţinut că la data la care părţile au fost legal citate în faţa secţiei civile a tribunalului acesta a fost prezent, dar nu a invocat excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei civile, după cum nu a invocat-o nici în scris de la momentul la care dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei civile a tribunalului, sens în care intimatul invocă prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel, în mod corect a reţinut că, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, pentru identitate de raţiune, trebuie aplicată Decizia în interesul legii nr. 7/08.12.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de existenţa a două reglementări ale aceleiaşi categorii de relaţii sociale, din care cea dintâi cu caracter general şi cea de-a doua cu caracter special, potrivit regulii de interpetare conform căreia norma specială derogă de la norma generală, rezultă că răspunderea statului pentru erori săvârşite de serviciul public de justiţie nu poate fi angajată pe tărâmul dreptului comun al răspunderii civile delictuale. Aceasta înseamnă că statul nu va fi chemat să răspundă pentru alte erori decât cele calificate expres de legiuitor ca fiind erori ale organelor judiciare în ipotezele normative ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 538 - 542 C. proc. pen.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate:

- Susţinerea recurentului-reclamant conform căreia instanţa de apel ar fi dat o gresită dezlegare criticii referitoare la necompetenţa primei instanţe în soluţionarea pricinii – pentru că ar fi ignorat dispoziţiile art. 131 C. proc. civ. şi a făcut referire doar la prevederile art. 130 alin. (1), art. 129 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce ar fi de natură să atragă deopotrivă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. – este una lipsită de temei.

Astfel, instanţa de apel a statuat corect, în analiza chestiunii referitoare la competenţa materială procesuală (impropriu identificată în speţă ca vizând competenţa funcţională, în contextul în care se punea în discuţie calificarea litigiului în raport cu obiectul şi natura acestuia), că aceasta a fost stabilită şi a rămas ca atare dobândită cauzei, ca aparţinând instanţei civile iar nu jurisdicţiei specializate în litigii de muncă şi asigurări sociale, faţă de împrejurarea că părţile n-au invocat pretinsa necompetenţă in limine litis, astfel cum obligă dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., adică la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Aceasta întrucât, deşi iniţial dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, competenţa de soluţionare a fost declinată în favoarea secţiei civile a aceluiaşi tribunal – ca urmare a invocării, din oficiu, a excepţiei de necompetenţă de către prima instanţă.

În faţa instanţei învestite prin declinare, primul termen la care părţile au fost legal citate, respectiv, 12.04.2021, a fost depăşit fără ca părţile să conteste competenţa materială procesuală (în termenii procedurali stabiliţi prin art. 130 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.) astfel încât aceasta a rămas definitiv dobândită, fără posibilitatea legală pentru reclamant de a mai aduce în discuţie acest aspect procedural, cum corect reţine instanţa de apel.

Critica recurentului-reclamant, conform căreia dezlegarea dată acestui motiv de apel este eronată întrucât ar fi ignorat dispoziţiile art. 131 C. proc. civ., care obligă instanţa să facă verificări din oficiu asupra propriei competenţe este lipsită de fundament legal întrucât nesocoteşte regimul juridic al excepţiei necompetenţei materiale, care, chiar şi atunci când este de ordine publică, trebuie invocată in limine litis de către participantul la procedura judiciară, care are motive să conteste competenţa instanţei, sub sancţiunea de a nu se mai putea prevala ulterior de asemenea aspecte formale, tocmai pentru a nu se ajunge la tergiversarea soluţionării cauzei, în contra sensului şi scopului normei menite să disciplineze comportamentul procesual.

Câtă vreme instanţa învestită prin declinare de competenţă a trecut mai departe la judecata cauzei, înseamnă că, în mod necesar şi implicit, s-a considerat competentă, neîndepărtându-se de la exigenţele art. 131 alin. (1) C. proc. civ., doar pentru că nu a arătat în mod formal, explicit că şi-a verificat competenţa.

În schimb, reclamantul, dacă avea motive să aprecieze că se află în faţa unei instanţe necompetente material, avea obligaţia invocării excepţiei, sub sancţiunea de a nu mai putea să aducă ulterior în dezbaterea judiciară un asemenea aspect.

Deşi instanţa de apel îi indică, în mod corect, prin trimitere la dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. coroborat cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ., existenţa acestui regim juridic al excepţiei de necompetenţă, care se constituie într-un obstacol procedural în reiterarea aspectului necompetenţei în calea de atac, reclamantul, de o manieră inadecvată şi neprocedurală, reia şi aduce în discuţie aceeaşi chestiune şi în calea extraordinară a recursului, formulând astfel, o critică lipsită de substanţă, potrivit considerentelor deja expuse.

Inadecvată este şi referirea recurentului-reclamant la subzistenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa n-ar fi avut în vedere, în argumentarea soluţiei şi temeiul dat de art. 131 C. proc. civ., care ar fi constituit o "apărare esenţială" a părţii în soluţionarea nelegalităţii sentinţei din punct de vedere al competenţei.

În realitate, ceea ce este determinant în aprecierea asupra posibilităţii părţii de a se prevala de modalitatea, presupus incorectă, în care instanţa a tranşat aspectul competenţei, este verificarea respectării regulilor de invocare a excepţiei de către parte (respectarea regimului juridic al excepţiei de necompetenţă) iar nu verificarea/ori lipsa verificării din oficiu de către instanţă a competenţei.

De aceea, în mod principal şi esenţial, pentru a stabili în ce măsură poate constitui critică în apelul părţii-reclamante problema competenţei, instanţa trebuia să cerceteze, aşa cum în mod corect a făcut-o, dacă anterior aceasta a constituit obiect al excepţiei de necompetenţă materială în faţa primei instanţe.

Faptul că în argumentarea soluţiei nu s-a făcut referire şi la dispoziţiile art. 131 C. proc. civ. este lipsit de relevanţa pretinsă de recurentul-reclamant, întrucât nu acest text oferea dezlegarea, din punct de vedere procedural, ci, aşa cum s-a arătat anterior, textul art. 130 alin. (2) C. proc. civ.., combinat cu art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

- Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat chestiunea timbrajului, identificând un fine de neprimire, în susţinerea vizând nelegalitatea măsurii aparţinând primei instanţe.

Astfel, Curtea de apel a statuat corect că subzistă un impediment de ordin procedural în analiza fondului unei asemenea critici – referitoare la cuantumul taxei de timbru aferente daunelor morale pretinse şi soluţia atrasă de neachitarea acesteia, de anulare a cererii ca netimbrată – în contextul în care în faţa primei instanţe a fost formulată cerere de reexaminare, respinsă (conform încheierii din 7.10.2020).

În acest sens, s-a făcut corect trimitere la dezlegările cu caracter de principiu conţinute de Decizia RIL nr. 7/2014, potrivit cărora "partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului".

Altfel spus, existenţa unei căi de atac specifice (reexaminarea) în interiorul procesului, pe aspectul timbrajului, face ca, odată exercitată şi soluţionată, printr-o încheiere definitivă, chestiunea vizând taxa de timbru datorată să nu mai poate fi adusă în dezbatere jurisdicţională sub formă de critici în apel ori recurs.

Contrar susţinerii recurentului, prin soluţia pronunţată de instanţa de apel nu a fost lipsit de "un examen efectiv, real şi consistent", cu înfrângerea obligaţiilor şi garanţiilor referitoare la un proces echitabil întrucât aceste verificări efective au fost realizate în calea procedurală adecvată, anume reglementată în acest scop, cea a reexaminării.

- Este nefondată şi critica referitoare la greşita respingere, ca inadmisibilă, a cererii de despăgubiri îndreptate împotriva Statului pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Sub acest aspect, recurentul – reclamant a arătat că şi-a întemeiat cererea în daune (privitoare la indemnizaţiile lunare de care a fost lipsit pe durata suspendării contractului de mandat, 14.08.2014 – 5.02.2016) pe dispoziţiile art. 1357, 1381 şi 1385 C. civ. referitoare la elementele răspunderii civile delictuale şi pe dispoziţiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. – referitor la soluţionarea cauzelor pe baza principiilor generale ale dreptului – întrucât situaţia reclamantului nu-şi găseşte o reglementare legală expresă.

Or, s-a susţinut, în ipoteza în care nu există o prevedere expresă a răspunderii statului pentru diverse situaţii juridice – cum este cea a reclamantului, al cărui contract de mandat încheiat cu Romaero S.A. a fost suspendat prin decizia Consiliului de administraţie al societăţii, urmare a unei ordonanţe a parchetului privind instituirea măsurii controlului judiciar, pentru ca apoi în procesul penal să fie pronunţată achitarea pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen. - trebuie să se facă aplicarea regulilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, statuarea în sens contrar a instanţelor fondului fiind eronată şi nelegală.

Critica recurentului nu poate fi primită întrucât extinde în mod nepermis răspunderea obiectivă a statului pentru situaţii neprevăzute de lege, folosind totodată un argument de analogie dedus din dispoziţiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., pentru a arăta că "deşi situaţia reclamantului nu se circumscrie celei vizând eroarea judiciară în reglementarea dată prin art. 538 – 539 C. proc. pen., art. 96 din Legea nr. 303/2004" totuşi, Statul trebuie să răspundă pentru că, altminteri "prejudiciul ce i-a fost cauzat rămâne nereparat şi aceasta echivalează cu o îngrădire a accesului la justiţie pentru apărarea unor drepturi legitime".

Or, în contextul în care cauza juridică a acţiunii reclamantului a fost reprezentată de dispoziţiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale (art. 1357, 1381, 1385, C. civ.), a pretinde un raţionament bazat pe argumentul analogiei (a pari) pentru angajarea unei răspunderi obiective a statului ca în ipoteza erorii judiciare se constituie într-o incoerenţă intrinsecă a demersului şi o contradicţie în termeni.

Aceasta întrucât argumentul de interpretare bazat pe analogia legii presupune identitatea de raţiune, care să reclame aplicarea aceleiaşi dispoziţii legale unei situaţii similare.

În speţă, prevalându-se de dispoziţiile de drept comun din materia răspunderii civile delictuale (art. 1.357 şi urm. C. civ.) în mod esenţial întemeiate pe ideea de vinovăţie a autorului faptei ilicite, reclamantul pretinde ca, pe cale de analogie, să fie angajat un tip de răspundere obiectivă a statului, adică independent de culpă, ca în ipoteza erorilor judiciare (cărora nu li se circumscriu elementele factuale ale cauzei).

Cum situaţiile nu sunt similare, nici raţiunea legii nu poate fi extinsă, pentru a acoperi ceea ce pretinde reclamantul a constitui o lacună legislativă.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut corect că în materia răspunderii civile delictuale există o răspundere de drept comun (cu sediul şi elementele angajării acesteia în dispoziţiile C. civ., indicate de reclamant ca temei al acţiunii sale) şi, respectiv, o răspundere specială a statului, obiectivă, independentă de culpă, bazată pe ideea de risc în activitatea serviciului public de înfăptuire a justiţiei şi, ca atare, pe obligaţia de garanţie ce revine statului.

De aceea, răspunderea obiectivă a statului nu poate fi angajată în condiţiile dreptului comun, ca pentru "orice faptă a celui care cauzează altuia un prejudiciu", respectiv pentru alte fapte decât cele calificate expres de legiuitor ca fiind erori ale organelor judiciare în ipotezele normative reglementate prin dispoziţiile art. 538 – 539 C. proc. pen., ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 (la care se adaugă ipoteza identificată prin decizia CCR nr. 136/2021 privitoare la măsurile privative de libertate având caracter injust/nedrept, atunci când se dovedeşte netemeinicia acuzaţiei în materie penală).

Este lipsită de fundament susţinerea reclamantului conform căreia prin soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii sale – pe motiv că temeiul de drept invocat nu-i deschide calea unei acţiuni în pretenţii împotriva statului şi nici argumentul de analogie invocat nu este unul adecvat – i-ar fi fost îngrădit accesul la justiţie.

Pe de o parte, pentru că accesul la justiţie nu este unul absolut ci dimpotrivă, limitat în funcţie de existenţa şi nevoia de protecţie a unor drepturi/interese legitime recunoscute şi sancţionate ca atare de lege.

Pe de altă parte, pentru că, în contra celor afirmate de reclamant, instanţa nu a invocat o lipsă de reglementare pentru situaţia celui care a fost lipsit de plata indemnizaţiilor lunare, ca urmare a suspendării contractului pentru pretinse fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută şi cu privire la care s-a pronunţat soluţia de achitare în procesul penal, ci a constatat caracterul inadmisibil al demersului judiciar faţă de modalitatea inadecvată în care a fost indicată cauza juridică a acţiunii.

Alegerea temeiului juridic al valorificării pretenţiilor aparţine părţii, în virtutea principiului disponibilităţii, şi atunci când acesta nu se verifică jurisdicţional poate avea consecinţa unui fine de neprimire pentru că, potrivit situaţiei din speţă, dispoziţiile legale invocate nu doar că nu deschid calea unei asemenea acţiuni ci, dimpotrivă, se opun promovării ei.

Susţinerea recurentului în sensul că "prin nicio procedură judiciară nu poate angaja răspunderea celui care i-a produs diminuarea patrimoniului", fiindu-i astfel negat "dreptul la o instanţă şi la un recurs efectiv" este una care ignoră faptul că instanţa a sancţionat opţiunea inadecvată a reclamantului în ce priveşte temeiul juridic care să-i permită valorificarea pretenţiilor, fără să statueze asupra inexistenţei oricărei proceduri judiciare în acest sens, adică asupra unui drept fără protecţie judiciară.

Neidentificarea cadrului normativ corect care să-i permită reclamantului sancţiunea dreptului afirmat (corespunzător prejudiciului creat prin lipsirea de plata indemnizaţiilor lunare pe perioada suspendării contractului de mandat încheiat cu Romaero, în baza deciziei Consiliului de administraţie, urmare a unei ordonanţe a parchetului de instituire a controlului judiciar) nu poate fi imputată instanţei de judecată şi, în niciun caz, nu permite concluzia inexistenţei oricărei proceduri judiciare care să permită recuperarea prejudiciului.

Aceasta, mai ales în contextul în care reclamantul însuşi a afirmat că potrivit dispoziţiilor legale (art. 152 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, forma aplicabilă illo tempore) "remuneraţia directorilor obţinută în temeiul contractului de mandat este asimilată salariului, din punctul de vedere al obligaţiilor decurgând pentru director şi societatea comercială din legislaţia privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale"..., ceea ce ar însemna mutatis mutandis că remediul pentru ipoteza lipsirii de indemnizaţia (asimilată salariului) pe perioada suspendării contractului s-ar regăsi în dispoziţiile corespunzătoare din ceea ce reprezintă sediul materiei respective (art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii). Or, aceste dispoziţii legale trimit la normele şi principiile răspunderii civile contractuale, iar nu la cele ale răspunderii civile delictuale, aşa cum în mod necorespunzător a indicat reclamantul, pretinzând, în plus, o analogie, inaplicabilă, cu situaţiile de răspundere obiectivă a statului.

- Are caracter nefondat şi critica referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale.

Astfel, solicitând recunoaşterea vechimii în muncă pe perioada în care au fost suspendate efectele contractului de mandat, reclamantul a arătat că poate opune o asemenea pretenţie Ministerului Muncii întrucât acesta asigură "reprezentarea statului pe plan intern şi extern în domeniul salarizării".

Separat de faptul că reclamantul confundă chestiunea calităţii procesuale cu aceea a reprezentării în proces, acesta nu demonstrează, prin criticile formulate, în ce ar consta raţionamentul greşit al instanţei de apel care constată, faţă de cadrul judecăţii, aşa cum a fost fixat de parte – care a pretins despăgubiri pe calea dreptului comun pentru o pretinsă faptă ilicită săvârşită de stat prin organele judiciare şi corelativ, recunoaşterea vechimii în muncă – că ministerului nu-i este justificată legitimarea procesuală.

În acest sens, pornind de la cauza juridică a acţiunii şi de la indicarea, de către reclamant, a statului ca subiect pasiv în raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii, instanţa de apel a făcut în mod corect trimitere la dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., care statuează că "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens".

Deşi reclamantul însuşi recunoaşte că Ministerul Muncii nu este parte în contractul de mandat încheiat cu Romaero S.A., susţine totuşi că acesta ar trebui să stea în proces raportat la atribuţiile legale ce îi revin şi ţinând seama de dispoziţiile art. 152 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care asimilează salariului remuneraţia cuvenită directorilor în baza contractului de mandat.

Susţinerea este lipsită de fundament legal sub ambele aspecte învederate.

În privinţa atribuţiilor stabilite în sarcina Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, ele sunt unele specifice naturii acestuia, de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, "care realizează politicile naţionale, corelate cu cele la nivel european şi internaţional, în domeniul muncii, familiei, protecţiei sociale, cu rol de autoritate de stat, strategic şi planificare, reglementare, sinteză, coordonare, monitorizare, inspecţie şi control" (aşa cum rezultă din art. 1, 2 din H.G. nr. 12/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, ca act normativ în vigoare la data sesizării instanţei, precum şi din toate hotărârile de Guvern ulterioare – H.G. nr. 81/2020, H.G. nr. 23/2022 – care, reglementând obiectul de activitate al instituţiei, l-a circumscris funcţiei şi rolului acesteia, menţionate anterior).

În ce priveşte susţinerea referitoare la asimilarea indemnizaţiei de director salariului, ea nu poate avea consecinţa pretinsă de recurent – adică, a obligării Ministerului Muncii, în situaţia admiterii acţiunii, la recunoaşterea vechimii în muncă – ci, eventual, s-ar pune problema regimului juridic specific şi al modalităţii de evidenţiere a vechimii în muncă (evidenţă păstrată de Casa Naţională a Pensiilor conform Legii nr. 263/2010, cu obligaţia stabilită în sarcina angajatorului de a transmite toate datele referitoare la elementele raportului de muncă registrului de evidenţă a salariaţilor, REVISAL, aşa cum rezultă din reglementarea dată prin H.G. nr. 905/2017 privind registrul general de evidenţă a salariaţilor.

Rezultă că nici în această ipoteză avansată de către recurentul-reclamant, Ministerului Muncii nu-i este justificată prezenţa în proces, nerevenindu-i în niciun caz atribuţii directe în legătură cu păstrarea evidenţei vechimii în muncă, pentru a-i putea fi opusă o astfel de pretenţie.

Pentru toate aceste considerente, cadrul procesual pasiv a fost corect determinat de către instanţele fondului, cu luarea în considerare pe de o parte, a cauzei juridice a acţiunii, care a conturat şi elementele raportului juridic de drept substanţial şi pe de altă parte, ţinând seama de atribuţiile ce sunt stabilite, reglementate în sarcina instituţiei pârâte.

În consecinţă, se va constata că toate criticile deduse judecăţii în calea extraordinară de atac sunt nefondate, recursul reclamantului urmând să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1469 A din 25 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.