Restitution of nationalized property: appeals of claimants allowed and judgment quashed and remanded, while defendant's appeal dismissed as inadmissible

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 29.01.2008, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. I. S.A., să se constate încălcarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi să fie obligată pârâta la emiterea unei decizii de restituire în natură a tuturor bunurilor mobile şi imobile ce au aparţinut fostei J., situată în Bucureşti, Calea x.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 1261/04.07.2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare şi a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta S.C. I. S.A., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără legitimare procesuală.

Prin decizia nr. 212/18.03.2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul reclamanţilor împotriva sentinţei nr. 1261/04.07.2008.

Prin decizia nr. 4654/22.09.2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a casat decizia instanţei de apel şi a trimis dosarul spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

3. Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 467/04.05.2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1261/4.07.2008 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza, spre continuarea judecăţii, tribunalului.

Prin decizia nr. 2260/17.04.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul formulat de pârâtă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

4. Al treilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 213/20.04.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat. Prin încheierea din 27.10.2014, instanţa a constatat că apelanta-reclamantă G. a transmis calitatea sa procesuală prin act autentic de vânzare-cumpărare drepturi litigioase către apelantul-reclamant E..

Prin decizia nr. 2071/07.10.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanţi, a casat decizia civilă nr. 213A/20.04.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

5. Al patrulea ciclu procesual

Prin decizia nr. 118A/19.02.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., E., C., D., H., B. şi F., împotriva sentinţei civile nr. 1261 din 04.07.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. I. S.A. şi a desfiinţat sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Prin decizia nr. 1105/21.06.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta I. S.A., a casat decizia nr. 118A/19.02.2016 a Curţii de Apel Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

6. Al cincilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1973/A/19.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 1261/04.07.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2008 şi a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatei-pârâte formulate de Direcţia de Taxe şi Impozite Locale Sector 5 Bucureşti. Prin încheierea din 11.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a constatat transmiterea calităţii procesual de apelanţi-reclamanţi de la E. la moştenitorii acestuia, K. născută L., M. şi N. născută Bragadir şi de la B. la moştenitorii O., P., Q..

7. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1973/A/19.12.2022 au declarat recurs reclamanţii H., A., C., D., O., Q. şi pârâta I. S.R.L..

7.1 Recurentul-reclamant H. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de casare reglementate de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., reclamantul susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu au fost respectate îndrumările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi cu omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra apărărilor şi argumentelor invocate de recurent, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil şi la apărare.

Potrivit deciziei de casare, ceea ce trebuia analizat, cu prioritate, era aspectul valabilităţii titlului de preluare a imobilului de către stat. Fără a se conforma acestor îndrumări, instanţa de apel s-a referit mai întâi asupra aspectului terţiar, respectiv asupra comparaţiei dintre cauza de faţă şi cea soluţionată prin decizia nr. 979/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2011, apoi statuând, fără a fi analizată în prealabil chestiunea valabilităţii titlului de preluare, cu privire la data naşterii raportului şi la efectele acestuia şi abia la final, doar după ce a concluzionat că recurentul nu este îndreptăţit la măsuri reparatorii în natură, ci doar prin echivalent, a statuat că este lipsit de relevanţă a se mai analiza dacă trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în temeiul unui titlu valabil.

Dacă s-ar fi concluzionat că preluarea ar fi fost făcută în mod valabil, atunci nu ar mai fi avut relevanţă data naşterii raportului juridic, întrucât art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială a legii, a prevăzut că în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil evidenţiate în patrimoniul societăţilor privatizate, se acordă doar măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, acestea erau supuse principiilor prevăzute la art. 2 alin. (2) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că dreptul de proprietate este recunoscut cu titlu retroactiv, chiar de la data preluării şi că imobilele se restituie în natură, indiferent în posesia cui se află în prezent, fiind din punct de vedere juridic, în faţa unei obligaţii propter rem izvorâte din lege.

În ipoteza unei preluări fără titlu valabil şi faţă de caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, nu mai are importanţă existenţa sau nu a pretinsului transfer realizat de la R. S.A. la I., întrucât dreptul de proprietate nu putea fi transferat în mod valabil în patrimoniul R. S.A. care să-l înstrăineze ulterior către I.. Concluzionând că preluarea a fost fără titlu valabil, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să analizeze cine exercita în fapt posesia asupra imobilului în litigiu pentru ca respectivul subiect de drept să fie obligat să restituie imobilul către adevăraţii proprietari.

Instanţa de apel a dat în mod greşit valoare juridică transferului realizat de R. S.A. către I., a refuzat în mod nelegal să analizeze apărările recurentului cu privire la valabilitatea acestui transfer şi a omis să se pronunţe cu privire la apărările privind legăturile evidente dintre R. S.A. şi I. care conduceau la concluzia că deţinerea imobilului în litigiu la data primei notificări, respectiv la data de 13.11.2001, se realiza fie direct, fie corpore alieno de către R. S.A., astfel că notificarea a fost în mod corespunzător adresată acesteia.

Aceste apărări omise de la analiză sunt, de asemenea, întărite, de apărarea bazată pe culpa R. S.A. şi pe inactivitatea acestei societăţi pentru o perioadă de 5 ani, chestiune pe care Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat-o, deşi instanţa supremă o îndrumase în acest sens. În plus, privitor la chestiunea posesiei, la data primei notificări, aportarea bunurilor revendicate nu avusese loc, ci doar la 3 luni după data respectivei notificări.

În decizia recurată nu există nicio analiză referitoare la incidenţa sau nu a art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, temei de drept esenţial pentru determinarea momentului naşterii raportului juridic, şi nu există nicio expunere în motivare cu privire la încadrarea situaţiei din speţă în ipoteza necunoaşterii deţinătorului sau în ipoteza nesoluţionării din culpa unităţii deţinătoare. Această omisiune trebuie raportată şi la omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a avea în vedere că la data primei notificări deţinerea efectivă a imobilului era realizată de către R. S.A., întrucât operaţiunea de raportare nu se produsese la acel moment. De asemenea, nu s-a analizat chestiunea de drept potrivit căreia I. se prezintă ca un succesor cu titlu particular al R. S.A. în legătură cu imobilul în litigiu. Obligaţiile propter rem, cum sunt obligaţiile de restituire a imobilelor preluate fără titlu valabil, se transmit de la autor la succesorul cu titlu particular. Curtea de Apel Bucureşti nu se putea rezuma doar la analiza Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ci trebuia să analizeze şi această chestiune de drept ce i-a fost învederată şi să aplice regulile de drept civil aplicabile relaţiilor dintre autor şi succesorul cu titlu particular şi care determină obligaţiile transmise către succesorul cu titlu particular. Această omisiune privind natura relaţiei de la autor la succesor cu titlu particular dintre R. S.A. şi I. are importanţă asupra determinării momentului naşterii raportului juridic. În cauza cu nr. x/2011 nu exista o relaţie de la autor la succesor cu titlu particular între Municipiul Bucureşti şi S., iar notificarea adresată către S. a fost considerată ca fiind independentă faţă de cea adresată Municipiului Bucureşti, pe când în cauza de faţă dacă s-ar concluziona că R. S.A. şi I. s-ar afla într-o relaţie de tip autor-succesor cu titlu particular, atunci notificarea din 13.11.2001 ar fi dat naştere unei obligaţii propter rem care s-a transmis şi succesorului cu titlu particular, respectiv către I..

Legalitatea deciziei recurate nu poate subzista pe un eventual argument că s-ar fi procedat la cercetarea şi stabilirea momentului naşterii raportului juridic ca fiind la data de 4.10.2006 când s-ar fi transmis notificarea către I.. Un astfel de argument nu poate fi întemeiat cât timp Curtea de Apel Bucureşti a ajuns la această concluzie fără a cerceta: valabilitatea titlului de preluare; incidenţa art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, stabilirea persoanei care exercita în fapt posesia imobilului în litigiu la data primei notificări şi oferirea unui răspuns la apărările recurentului privind legăturile dintre R. şi I.; analiza apărărilor privind nevalabilitatea transferului de la R. S.A. la I.; analiza momentului operării efective a pretinsului aport la capitalul social; analiza relaţiei autor-succesor cu titlu particular dintre R. S.A. şi I.; verificarea ipotezei dacă în această cauză ne aflăm în ipoteza necunoaşterii deţinătorului imobilului în litigiu sau în ipoteza culpei unităţii deţinătoare, aşa cum a impus instanţa supremă.

Relativ la motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului potrivit căruia nulitatea poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie (apărare).

În mod nelegal instanţa a refuzat dreptul de a discuta valabilitatea titlurilor invocate de partea adversă. Această încălcare a avut drept consecinţă neanalizarea unei apărări esenţiale pentru soluţionarea prezentei cauzei, deoarece dacă s-ar admite apărarea recurentului, atunci aceasta ar întări concluzia că la data primei notificări, R. S.A. era în posesia imobilului în litigiu.

Totodată, motivarea instanţei este şi contradictorie, deoarece, pe de o parte, reţine că preluarea a fost realizată fără titlu valabil, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate nu a putut intra în patrimoniul Statului, iar, pe de altă parte, reţine că există o prezumţie de validitate a înstrăinărilor ulterioare momentului preluării nevalabile.

Concluzia instanţei pe marginea comparaţiei dintre speţa de faţă şi cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 este formată cu multiple încălcării ale legii şi cuprinde o motivare imprecisă, inexactă şi insuficientă (art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ.).

În această analiză comparativă instanţa nu a procedat la o calificare legală a faptelor din prezenta cauză, încălcând astfel dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.. Această omisiune de a da o calificare legală faptelor a condus instanţa de apel către o concluzie imprecisă în sensul că între cele două cauze nu sunt diferenţe de ordin calitativ. Instanţa de apel nu arată care sunt în opinia sa cerinţele legale de "calitate" analizate pentru a se concluziona că între cele două situaţii nu sunt diferenţe. Neclaritatea acestei concluzii pune instanţa de recurs în imposibilitatea de a exercita un control judiciar efectiv asupra legalităţii deciziei recurate.

Instanţa de apel nu a verificat dacă ipoteza cauzei de faţă se încadrează în ipoteza necunoaşterii deţinătorului imobilului sau în ipoteza culpei unităţii deţinătoare, după cum nu a cercetat valabilitatea titlului şi, apoi, momentul naşterii raportului juridic, având în vedere şi prevederile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Considerentele instanţei de apel arată că această analiză a fost realizată cu omiterea unor apărări esenţiale, sens în care recurentul detaliază circumstanţe de fapt privind transmiterea notificării în dosarul nr. x/2011, respectiv în prezenta cauză.

Susţine recurentul că instanţa de apel nu a analizat în speţa de faţă existenţa sau inexistenţa unei relaţii de la autor la succesor cu titlu particular, chestiunea deţinătorului real la data primei notificări, valabilitatea transferului exhibat de către I..

În raport de considerentele hotărârii recurate, reclamantul arată că, din perspectiva Legii nr. 10/2001, prezintă relevanţă deţinerea reală, efectivă, în fapt a imobilului, cu atât mai mult cu cât în speţă, după cum reţine instanţa de apel, preluarea de către Statul Român a fost fără titlu valabil. Apoi instanţa de apel nu a realizat vreo cercetare cu privire la identificarea deţinătorilor la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În privinţa imobilului în litigiu, Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat apărările cu privire la nevalabilitatea transferului şi cu privire la deţinătorul real al imobilului în litigiu.

De asemenea, imobilul în litigiu făcea parte din capitalul social al R. S.A., iar procesul de reducere a capitalului social cu acest imobil în litigiu a început la data de 26.11.2001, după primirea, la data de 14.11.2001 a notificării. Cât timp, la data primei notificări, imobilul în litigiu făcea parte in capitalul social al R. S.A., atunci în mod corespunzător notificarea a fost adresată acesteia.

Astfel, instanţa de apel nu a realizat o reală stabilire a situaţiilor de fapt necesare pentru susţinerea concluziilor sale, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

7.2. Recurenţii-reclamanţi A., C., D. au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, recurenţii învederează că înţeleg să conteste doar în parte decizia recurată, respectiv în ceea ce priveşte considerentele care sprijină soluţia de respingere a apelului din perspectiva valorificării exclusiv a Notificării din 04.10.2006 transmisă către I. în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanţii din prezenta cauză, cu concluzia greşită că reclamanţii au deschisă doar calea reîntregirii dreptului prin echivalent.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 25 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001, atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere temporal. Totodată, instanţa a aplicat eronat normele care guvernează aplicarea în timp a legii civile, aplicând principiul neretroactivităţii legii civile la un set de norme care nu au caracter substanţial.

Potrivit deciziei de casare, problema de drept care trebuia analizată de instanţa de apel era care dintre notificările transmise în cauză, Notificarea nr. x/13.11.2001, transmisă către R. (acţionarul majoritar al I., care deţinea peste 99% din acţiunile acesteia din urmă) sau Notificarea nr. x/04.10.2006 transmisă către I., produce efecte juridice, prin raportare la principiul tempus regit actum, în lumina Deciziei CCR nr. 847/2008.

În raport de situaţia de fapt privind formularea şi înregistrarea notificării din 2001, de cele două obligaţii reglementate de art. 25 alin. (1) coroborate cu alin. (2) din Legea nr. 10/2001– de comunicare a datelor de identificare ale adevăratului deţinător al bunului şi de comunicare a dovezilor din care să reiasă transferul dreptului de proprietate sau de administrare asupra bunului-, de prevederile art. 21 alin. (4) din acelaşi act normativ, recurentele învederează că Notificarea nr. x/14.11.2001 a fost transmisă în termenul legal şi machează începutul raporturilor juridice dintre reclamanţi şi unitatea deţinătoare a bunului.

Cu toate acestea, instanţa de apel a omis să aplice art. 25 din Legea nr. 10/2001, şi a reţinut că unităţii notificate în 2001 (R.) îi revenea o singură obligaţie, aceea de a-i informa pe notificatori despre adevăratul deţinător al bunului. În acest context, Curtea de Apel Bucureşti a limitat analiza culpei R. la situaţia în care ar fi avut obligaţia de a soluţiona notificarea. Prin această manieră greşită de interpretare a dispoziţiilor legale relevante, instanţa de apel a dat efecte relei-credinte a unităţilor notificate (R. şi I.), între cele două existând o legătură indisolubilă, aproape de confuziune, în detrimentul dreptului de proprietate si aşteptărilor legitime ale recurenţilor de a îşi reîntregi în natură acest drept.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii invocă greşita interpretare a normelor de aplicare a legii civile în timp şi susţin că scopul dispoziţiilor din H.G. nr. 250/2007 este strict de a clarifica sensul Legii nr. 10/2001, fără a aduce o completare asupra substanţei actului normativ.

Orice modificare sau completare asupra Legii nr. 10/2001, care este o lege ordinară, s-ar fi putut dispune tot printr-o lege ordinară, iar H.G. nr. 250/2007 nu are forţa juridică necesară pentru a completa obligaţiile stabilite prin art. 25 din Legea nr. 10/2001.

În opinia recurenţilor, prin adoptarea H.G. nr. 250/2007, legiuitorul a urmărit două scopuri principale: pe de o parte, modificarea Normelor metodologice pentru a putea include şi modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005 şi, pe de altă parte, clarificarea noilor probleme apărute în practică cu privire la interpretarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care nu fuseseră incluse până la acel moment în Normele metodologice anterioare. Or, dispoziţiile pct. 9.1. şi ale pct. 27.1. din H.G. nr. 250/2007 sunt incluse în cea de-a doua categorie, fiind, deci, aplicabile tuturor situaţiilor juridice, indiferent de data la care au luat naştere.

Rezultă aşadar că, încă de la data la care a primit prima Notificare (din 13.11.2001), R. avea printre altele, şi obligaţia de a transmite Notificarea adevăratului deţinător al bunului (I.). Or, deşi cele două unităţi notificate (R. şi I.), printr-o voinţă comună, au eludat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neîndeplinirea obligaţiilor care îi incumbau lui R., astfel cum au fost ele explicitate prin H.G. nr. 250/2007, reprezintă un argument suplimentar pentru sancţionarea relei-credinţe a primei unităţi notificate (R.) şi a succesorului său cu titlu particular (I.). Astfel, sancţiunea care se impune în această situaţie este de a recunoaşte efectele depline ale Notificării din data de 13.11.2001, aceasta fiind cea care a marcat începutul raporturilor juridice dintre părţi.

De asemenea, recurenţii susţin că instanţa de apel a stabilit eronat că prezenta cauză şi dosarul nr. x/2011 sunt similare, în contextul în care diferenţa esenţială constă în abuzul de drept al R. şi al succesorului său cu titlu particular (I.).

Faptul că instanţa de apel a aplicat trunchiat şi greşit normele de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001 a avut drept consecinţă directă o analiză greşită a raportului de similitudine dintre prezenta cauză şi situaţia de fapt din dosarul nr. x/2011, analiză impusă de Înalta Curte prin decizia de casare.

Astfel cum rezultă din indicaţiile exprese de casare, analiza raportului de similitudini dintre cele două cauze trebuia efectuat prin raportare la dispoziţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (art. 21 alin. (4) în forma incipientă a Legii nr. 10/2001), prevederile art. 9 alin. (1) din acelaşi act normativ, astfel cum sunt lămurite prin H.G. nr. 250/2007 (9.1). În raport de aceste prevederi legale, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere, în analiza sa, buna sau reaua-credinţă a primei unităţi notificate (R.) prin raportare la modalitatea în care aceasta şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile impuse de lege.

De altfel, instanţa de apel nu numai că nu a aplicat art. 22 alin. (4) coroborat cu art. 9 din Legea nr. 10/2001, dar nici măcar nu a efectuat analiza art. 22 alin. (4) ut singuli. Or, din această aplicare trunchiată a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că între raporturile juridice născute cu privire la cele două imobile vecine (Calea x - din prezenta speţă şi Calea x din dosarul nr. x/2011) nu există diferenţe de ordin calitativ.

Susţin recurenţii că există diferenţe esenţiale dintre cele două situaţii, inclusiv cu privire la confuziunea dintre prima unitate notificată (R.) şi adevăratul deţinător al bunului (I.), din care derivă reaua-credinţă a celor două unităţi (R. şi I.), ale căror unic scop a fost de a-i împiedica pe adevăraţii proprietari de la recuperarea bunului lor.

Recurenţii arată că în cazul imobilului din Calea x, au notificat Primăria Municipiului Bucureşti care, fiind de bună-credinţă, şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de lege şi le-a comunicat faptul că unitatea deţinătoare este S.C. S.. Or, în cazul imobilului ce face obiectul prezentului dosar (Calea x), prima unitate notificată (R.) nu şi-a îndeplinit nici măcar obligaţia de a le comunica adevăratul deţinător, deşi nu numai că deţinea aceste informaţii, dar exista o legătură indisolubilă între cele două entităţi (R. şi I.) întrucât ambele societăţi erau conduse de aceeaşi persoană, administratorul T., toate deciziile celor două societăţi (inclusiv transferul dreptului de proprietate asupra imobilului din Calea x) au fost luate de aceeaşi persoană (administrator T.), la momentul formulării Notificării din 13.11.2001, R. era acţionar majoritar al societăţii I. (deţinând 99,96% din acţiuni), iar sediul social al celor două societăţi era comun, fiind chiar adresa imobilului care face obiectul prezentului litigiu.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, chiar confuziunea dintre cele două societăţi este cea care atrage aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4), coroborat cu art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi impune o soluţie diferită faţă de cea din dosarul nr. x/2011.

În opinia recurenţilor, I. a avut cunoştinţă despre toate notificările transmise către R. de-a lungul anilor, fiindu-i opozabile. Pasivitatea şi reaua-credinţă a celor două unităţi (R. şi I.), care au acţionat în realizarea unei voinţe comune, nu poate să constituie un criteriu obiectiv care să excludă de la aplicare regula generală a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv.

7.3 Recurentele-reclamante O., Q. au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi au arătat, cu titlu prealabil, că nu înţeleg să critice considerentele instanţei de apel referitoare la preluarea, fără titlu, de către Stat, a imobilelor ce au aparţinut autorilor reclamanţilor şi la dreptul reclamanţilor de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra acestora, pe care le apreciază ca fiind corecte. Consideră că instanţa de apel a hotărât în mod nelegal, prin aplicarea greşită a legii, care este modalitatea de restituire în cauză, respectiv restituirea prin echivalent.

O primă critică vizează diferenţele dintre prezenta cauză şi dosarul nr. x/2011, sens în care recurentele arată că instanţa de apel a stabilit în mod eronat legea aplicabilă.

Astfel, susţin recurentele că în dosarul nr. x/2011 instanţele au apreciat că raportul juridic dintre familia Bragadiru şi S. S.A. s-a format abia în anul 2007 (data înregistrării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001), întrucât până la momentul formulării notificării către aceasta, societatea nu avea cum să cunoască pretenţiile notificatorilor. Or, în prezenta cauza, nu se poate aprecia că I. S.A. nu a avut cunoştinţă de notificarea din 2001, pentru a fi reţinută "situaţia identică" referită de cazul Beian contra României, întrucât notificarea formulată în anul 2001 a fost transmisă către R. care deţinuse în patrimoniu imobilele J. până în anul 2001.

În opinia recurentelor, pârâta din prezenta cauză avea cunoştinţă cu privire la pretenţiile persoanelor îndreptăţite întrucât: la momentul notificării formulate de reclamanţi (anul 2001) R. şi I. aveau acelaşi sediu, iar notificarea a fost transmisă la acea adresă; R. a devenit acţionar majoritar al I. cu 99,96% prin aportul în natură chiar a bunurilor notificate de reclamanţi; R. şi I. aveau acelaşi reprezentant legal, administrator T.. De asemenea, notificarea reclamanţilor din 2001 a fost înregistrată la sediul unităţii deţinătoare şi recepţionată de administratorul unic al ambelor societăţi (fosta deţinătoare S.C. R. S.A., respectiv, S.C. I.) administrator T.; I. a fost succesoarea în drepturi şi obligaţii a autoarei sale, R. S.A.

Comparativ, în dosarul nr. x/2011 notificarea fusese înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, iar notificarea unităţii deţinătoare - S. S.A. nu avea nicidecum calitatea de succesor sau continuator în drepturi şi obligaţii a PMB, constatând instanţele că până la momentul primirii notificării în anul 2007 respectiva societate nu cunoştea de existenţa unei revendicări a imobilelor formulate de foştii proprietari ai J..

Mai mult, atitudinea R. de a nu răspunde notificării ori de a transmite notificarea unităţii deţinătoare cunoscute (obligaţiei ce îi revenea potrivit art. 27.1. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001) ascunzând practic persoanelor îndreptăţite cine este adevăratul proprietar (deşi chiar R. adusese aport în natură imobilele ce au făcut obiectul notificării la capitalul social al I.) nu face altceva decât să arate complicitatea dintre cele două societăţi cu unicul scop de a eluda prevederile legale şi de împiedica foştii proprietari să obţină restituirea în natură a imobilului.

Un alt element de diferenţiere între prezenta speţă şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 şi care trebuie să conducă la o altă soluţie juridică este faptul că instanţele de judecată în dosarul nr. x/2011 au concluzionat că raportul juridic între reclamanţi şi pârâtă s-a născut abia la momentul formulării notificării din anul 2007 şi că nu reprezintă o continuare a raportului juridic născut în temeiul notificării din anul 2001 însă, în prezenta cauză nu există un raport juridic încheiat cu R., întrucât aceasta nu a emis nicio dispoziţie.

Invocând prevederile art. 27 (art. 25 la momentul intrării în vigoare a legii) din Legea nr. 10/2001 şi art. 27.1 din Normele Metodologice, recurenţii arată că R. avea obligaţia de a comunica reclamantilor faptul că imobilul nu se mai afla în patrimoniul său, ci al I., precum şi de a directiona notificarea formulată în anul 2001 împreuna cu înscrisurile doveditoare către I. pentru soluţionare. Cu toate că Legea nr. 10/2001 nu prevede sancţiunile incidente în cazul în care unitatea notificată nu îndeplineşte aceste obligaţii, instanţa trebuie, prin raportare la situaţia de fapt, să aprecieze asupra acestei sancţiuni şi să constate că în soluţionarea prezentei cauze trebuie reţinut momentul ieşirii din pasivitate al reclamanţilor prin transmiterea notificării din anul 2001 şi înregistrarea acestei notificări la sediul comun al ambelor societăţi.

Referitor la momentul naşterii raportului juridic între reclamanţi şi I., recurenţii arată că acesta coincide cu data formulării notificării nr. x/13.11.2001, iar pârâta este având-cauză al societăţii R., succesor în drepturi şi obligaţii.

R. (prin acelaşi administrator, T.), din rea-credinţă şi cu încălcarea obligaţiei legale de a răspunde notificării în termen de 60 zile, nu a comunicat moştenitorilor Bragadiru împrejurarea că imobilul nu se mai află în patrimoniul său, ci a fost adus ca aport social în I. şi nici nu a transmis notificarea deţinătorului imobilului, deţinător pe care aceasta îl cunoştea. Astfel, notificarea din 2001 este pe deplin opozabilă I., fiind societate afiliată cu aceeaşi persoană de decizie şi control ca şi R.. La momentul înregistrării notificării (2001) operaţiunile de aportare a bunurilor revendicate în noua societate, nu erau operate la Registrul Comerţului.

Sancţionabilă este pasivitatea şi reaua-credinţă a societăţilor notificate (R. şi I.) care au luat decizii în scopul excluderii foştilor proprietari de la restituirea în natură a imobilelor aparţinând fostei J., nicidecum notificatorii care au respectat prevederile legale întocmai şi care se aflau, oricum, pe poziţie de inferioritate faţă de societăţile privatizate. În acest sens sunt şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care, în mod legitim, a repus în termenul de notificare foştii proprietari care au aflat adevărata unitate deţinătoare ulterior.

În susţinerea motivelor de recurs, recurentele expun, cronologic, situaţia de fapt şi de drept din perioada 1994-2006, ce a fost reţinută eronat de către instanţa de apel.

În dosarul nr. x/2011, având ca pârâtă S. S.A. s-a apreciat că hotărârea instanţei de apel nu este în măsură să încalce efectele erga omnes ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 întrucât S. S.A. nu îi poate fi imputată nicio întârziere sau vreo altă conduită care să genereze discriminare în privinţa reclamanţilor notificatori. În prezentul dosar, însă, nu poate fi ignorată relaţia de afiliere între cele două societăţi, precum şi faptul că I. are calitatea de având-cauză în raport cu R. S.A., fiind evident că cele două societăţi au acţionat cu rea-credinţă rămânând în pasivitate în detrimentul reclamanţilor. Instanţa de apel nu a sancţionat abuzul de drept al societăţilor notificate, care au luat decizii în scopul excluderii foştilor proprietari de la restituirea în natură a bunurilor în litigiu.

În dosarul nr. x/2011 s-a apreciat că aplicarea prevederilor legale în forma în vigoare la momentul notificării S. S.A. nu încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În cauză, nu se poate admite că notificatorii nu au avut speranţa legitimă la restituirea în natură a bunurilor ce au aparţinut fostei J., câtă vreme aceste bunuri s-au aflat în patrimoniul R. S.A., societate privatizată, notificată în anul 2001, când legea prevedea restituirea în natură în cazul imobilelor preluate în mod abuziv de stat. Mai mult, actele încheiate de cele două societăţi cu privire la transferul bunurilor din patrimoniul societăţii R. S.A. au fost supuse înregistrării în registrele publice pentru opozabilitate după formularea notificării de către reclamanţi, aspect ce justifică destinatarul iniţial al notificării.

Astfel, spre deosebire de dosarul nr. x/2011, în care instanţele au concluzionat că raportul juridic între reclamanţi şi pârâtă s-a născut abia la momentul formulării notificării din anul 2007, întrucât până la acel moment S. S.A. nu avea cum să cunoască pretenţiile persoanelor îndreptăţite, în cauza de faţă suntem în prezenţa unei continuări a raportului juridic născut în temeiul notificării din anul 2001 transmisă autorului R. S.A. între reclamanţi şi I., continuatoare în drepturi şi obligaţii cu privire la bunurile ce au aparţinut J..

Pe cale de consecinţă, în opinia recurentelor, instanţa de apel a ignorat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, recurentele susţin că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa art. 29 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (fost art. 27) în forma legii în vigoare la momentul notificării societăţii I. din 04.10.2006, cu ignorarea relaţiei de afiliere, dependenţă şi control a acestei societăţi faţă de R. S.A., prima notificată în 13.11.2001.

Cu toate că instanţa de apel a reţinut că există o legătură evidentă între cele 2 societăţi, nu a dat nicio relevanţă juridică acestei relaţii de afiliere, considerând că cele două sunt entităţi distincte, fără consecinţe asupra momentului în care s-a născut raportul între I. şi reclamanţi.

Arată recurentele că instanţa de apel a încălcat îndrumările din Decizia de casare nr. 4654/22.09.2010 şi nu a analizat incidenţa în cauză art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva acestui articol de lege şi raportat la situaţia de fapt reţinută inclusiv de către instanţa de apel cu privire la existenţa legăturii evidente dintre cele două societăţi, se poate admite că raportul juridic între notificatori şi I. s-a născut la momentul ieşirii din pasivitate a persoanelor îndreptăţite, respectiv anul 2001, moment la care s-a născut şi speranţa legitimă la restituirea în natură a acestui imobil. O atare interpretare este în acord atât cu considerentele Deciziei CCR nr. 830/2008, cât si cu prevederile Legii nr. 10/2001, şi în principal cu jurisprudenţa CEDO în materia dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) expusă anterior.

Totodată, recurentele arată că instanţa de apel nu a sancţionat abuzul de drept săvârşit de cele două societăţi notificate şi I. care, prin actele încheiate şi pasivitatea absolută în raport cu notificatorii s-au sustras de la restituirea în natură a bunurilor ce au aparţinut fostei J..

7.4 Recurenta-pârâtă I. S.R.L. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (în realitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) arătând că formulează critici cu privire la considerentele hotărârii recurate privind problema de drept a preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, ce a primit o dezlegare greşită, impunându-se înlăturarea acestei constatări.

Astfel, invocând prevederile art. 430 alin. (2) din Noul C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că, în lipsa unei cenzurări în calea de atac a recursului, dezlegările instanţei de apel privind preluarea de către stat a imobilului ar intra sub autoritate de lucru judecat şi ar putea fi opuse într-o judecată ulterioară.

Arată recurenta că prevederile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 31.6.1 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, fac referire la "ultimul bilanţ contabil" şi la "bilanţul contabil aferent ultimului exerciţiu financiar, încheiat înaintea preluării", iar nu la bilanţul contabil aferent ultimului an fiscal sau la ultimul an fiscal anterior preluării. Apreciază recurentul-pârât că doar bilanţul contabil încheiat la 11.06.1948 trebuie avut în vedere la stabilirea sau nu a dreptului apelanţilor-reclamanţi la despăgubire. Împrejurarea că acest bilanţ contabil a fost încheiat tocmai în vederea predării societăţii către statul comunist, în vederea aplicării Legii nr. 119/1946, nu semnifică faptul că acesta nu reprezintă un bilanţ contabil aferent ultimului exerciţiu financiar în contextul Legii nr. 10/2001.

De altfel, raţiunea legiuitorului a fost luarea în considerare a bilanţului care redă cel mai exact situaţia financiară a societăţii la momentul preluării, iar în acest spirit acest bilanţ contabil din data de 11.06.1948 reflectă cel mai exact elementele patrimoniale ale societăţii la data naţionalizării. Luarea în calcul a bilanţului contabil încheiat anterior s-ar îndepărta nu numai de litera legii, dar şi de raţiunea acesteia.

În susţinerea acestor argumente, recurenta-pârâtă invocă prevederile art. 6 din Legea nr. 119/1948.

Referitor la faptele juridice şi la documentele care au stat la baza întocmirii bilanţului contabil în anul 1948, recurentul arată că acesta a fost depus sub semnătură de către reprezentanţii Fabricii şi primit, respectiv înregistrat de către Tribunalul Ilfov, secţia a II a civilă, la nivelul anului 1948, iar legea face referire strictă la bilanţ, nu la documentele care au stat la baza întocmirii acestuia.

Având în vedere că bilanţul din 1948 există la dosarul cauzei, a fost analizat de către expertul tehnic judiciar numit de către instanţă, expertul numit de instanţă nu a solicitat probe suplimentare, că bilanţul beneficiază de prezumţia de valabilitate, provenind de la o instituţie a statului român, neluarea în calcul a valabilităţii acestuia pentru pretinse motive că ar trebui analizate alte acte ori fapte juridice care au stat anterior la baza încheierii bilanţului, nu are niciun fel de fundament juridic şi nu face decât să devieze cursul procesului spre o probatio diabolica, imposibilă, de altfel.

Potrivit tuturor documentelor aflate la dosarul cauzei, naţionalizarea s-a realizat cu respectarea prevederilor legale de la acea vreme, iar potrivit concluziilor raportului de expertiză administrat în cauză, foştii acţionari nu erau îndreptăţiţi la a primi despăgubiri din partea statului, pasivul societăţii depăşind activul.

8. Apărările formulate în cauză

La data de 14.09.2023, recurentul-reclamant H. a formulat întâmpinare la recursul promovat de pârâta I. S.R.L. prin care a solicitat respingerea căii de atac în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca lipsită de interes, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, recurentul-reclamant H. arată că, sub imperiul vechiul C. proc. civ., era discutabilă posibilitatea de a formula recurs împotriva considerentelor, iar doctrina de specialitate a arătat că recursul se poate declara numai împotriva dispozitivului hotărârii, care constituie ordinul instanţei cu privire la raportul juridic dedus judecăţii şi care singur este susceptibil de executare silită.

Totodată, recurentul susţine că pârâta I. S.R.L. nu justifică un interes propriu în promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei nr. 1973 A din 19 decembrie 2022 întrucât, faţă de soluţia pronunţată de instanţa de apel, societatea pârâtă nu este una dintre entităţile prevăzute de lege cu atribuţii în stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent către persoanele îndreptăţite.

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant H. a solicitat admiterea recursului propriu şi a recursurilor formulate de reclamantele A., C., D., O., Q..

La data de 14.09.2023, pârâta I. S.R.L. a formulat întâmpinări la recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi H., A., C., D., O. şi Q. şi a solicitat respingerea căilor de atac.

În esenţă, pârâta arată că instanţa de apel a interpretat în mod corect dispoziţiile art. 25 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar părţile nu au învestit instanţa cu analizarea modului în care a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului notificat din patrimoniul R. în patrimoniul I.. Chestiunea oportunităţii ori a modalităţii în care, anterior Legii nr. 10/2001, a fost înstrăinat imobilul nu a fost pusă în discuţia părţilor, sens în care apreciază că, în etapa recursului, astfel de critici sunt inadmisibile.

De asemenea, pârâta susţine că sunt corecte statuările instanţei de apel cu privire la faptul că între prezenta cauză şi dosarul nr. x/2011 nu sunt diferenţe de ordin calitativ, apte să impună o soluţie diferită de cea pronunţată în respectiva cauză.

Referitor la calea de atac promovată de reclamantele O. şi Q., pârâta apreciază că respectiva cale de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări eronate unor probleme de drept, iar instanţa, în ipoteza în care ar admite recursul, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsä în dispozitivul hotărârii atacate.

La data de 18.09.2023, intimata-intervenientă Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 5 Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de reclamanţi şi admiterea recursului pârâtei I. S.R.L..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

a) În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta S.C. I. S.R.L. – ce va fi examinat cu prioritate faţă de invocarea prin întâmpinarea reclamantului H. a inadmisibilităţii sale şi, subsidiar, a lipsei de interes în formularea acestuia – se reţine că a fost îndreptat împotriva considerentelor din partea finală a deciziei nr. 193A/19.12.2022 prin care curtea de apel a statuat asupra nevalabilităţii titlului de preluare a statului în privinţa imobilului notificat, situat în Bucureşti, Calea x.

Acest recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 430 alin. (2) (autoritatea de lucru judecat a considerentelor), 461 alin. (2) (apelul la considerente) şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se ca, în urma admiterii sale, să fie înlăturate din cuprinsul deciziei atacate acele considerente prin care instanţa de apel a apreciat că preluarea imobilului de către stat nu a fost făcută cu titlu valabil, pârâta considerând greşită această dezlegare.

Prin urmare, neîndoielnic, recursul declarat de pârâtă este unul care vizează considerentele şi întrucât litigiul pendinte, început prin acţiunea înregistrată la 29 ianuarie 2008, se află sub regimul de reglementare al C. proc. civ. de la 1865, în virtutea dispoziţiilor tranzitorii ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 (în acord cu care, dispoziţiile C. proc. civ. nou se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, respectiv 15 februarie 2013), lui nu îi sunt aplicabile normele legale pe care se întemeiază.

Totodată, din întreaga reglementare care conturează fizionomia căii extraordinare de atac a recursului din cuprinsul C. proc. civ. de la 1865, se înţelege că posibilitatea promovării acestei căi de atac exclusiv împotriva considerentelor este exclusă în acest regim legal.

Pe de o parte, motivele de recurs, subsumate exclusiv posibilităţii modificării ori casării hotărârii, sunt prezentate limitativ în cuprinsul art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. şi acestea nu sunt descrise cu trimitere la considerentele hotărârii instanţei de apel decât circumscris art. 304 pct. 7, motiv de recurs regăsit ca atare în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 6 [care, în ambele reglementări se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii ori (numai) motive străine de natura pricinii], a cărui verificare implică consecinţe inclusiv asupra soluţiei date prin hotărârea recurată.

De asemenea, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs - reglementate în cuprinsul art. 312 – 316 C. proc. civ. de la 1865 - sunt, după caz, admiterea recursului cu consecinţa modificării sau casării, în tot sau în parte, a deciziei instanţei de apel, respingerea, anularea sau constatarea perimării sale.

În niciuna din ipotezele reglementate în cuprinsul art. 312-316 ale C. proc. civ. de la 1865 nu este prevăzută posibilitatea – recunoscută legal în cuprinsul art. 461 alin. (2) C. proc. civ. şi aplicabilă în recurs ca efect al dispoziţiilor art. 494 C. proc. civ. nou – ca, în urma admiterii recursului, să poată fi păstrată soluţia din dispozitivul hotărârii, dar înlăturate acele considerente atacate de parte ca fiind greşite şi vătămătoare ori substituite cu propriile considerente ale instanţei de recurs.

Pe de altă parte, nici la nivelul dispoziţiilor care cârmuiesc desfăşurarea judecăţii în apel nu există o reglementare similară celei cuprinse actual în art. 461 alin. (2) din Noul C. proc. civ., care a consacrat, totuşi, cu titlu de noutate o atare posibilitate legală.

Împrejurarea că doctrina dezvoltată sub regimul C. proc. civ. de la 1865 a pledat pentru recunoaşterea posibilităţii promovării recursului împotriva considerentelor ori de câte ori partea justifică un interes, doctrină care şi-a găsit un ecou în voinţa legiuitorului abia la nivelul anului 2010 (Noul C. proc. civ. fiind adoptat prin Legea nr. 134/2010) nu îndreptăţeşte opinia că o atare posibilitate legală ar fi existat şi sub vechea reglementare doar întrucât legea nu ar fi interzis în mod expres un astfel de recurs.

Cele reţinute anterior, conturează argumente de apreciere a recursului declarat de pârâtă ca fiind inadmisibil întrucât vizează considerentele deciziei din apel iar o atare cale de atac cu un astfel de obiect nu este prevăzută/reglementată la nivelul dispoziţiilor legale cuprinse în C. proc. civ. de la 1865, nemaimpunându-se cercetarea subsidiară a justificării unui interes al părţii în formularea căii de atac, propusă prin întâmpinarea la recurs a reclamantului H..

Contrar poziţiei exprimate de reprezentantul pârâtei cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor, soluţia legală care se impune în privinţa recursului propriu declarat nu are aptitudinea de a se răsfrânge implicit şi asupra recursurilor formulate de reclamanţi, în sensul de a primi şi acestea o soluţie similară, deoarece în urma judecăţii înfăptuite în apel, aceste părţi au căzut în pretenţii, soluţia de respingere a apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 126/2008 a Tribunalului Bucureşti fiind cea care îi vatămă împreună cu considerentele ce o sprijină şi pe care se fundamentează, aceste două părţi ale hotărârii fiind deopotrivă vizate prin recursurile lor, astfel cum de altfel se indică explicit prin memoriile de recurs.

b) În ceea ce priveşte recursurile reclamanţilor, acestea sunt întemeiate, fiind deplin îndreptăţită critica privind determinarea greşită de către instanţa de apel a legii aplicabile cererii lor în restituirea imobilului ce a aparţinut fostei J., pe baza consideraţiilor că între dosarul nr. x/2011 şi cauza pendinte nu există diferenţe care să justifice pronunţarea unor soluţii diferite, astfel că situaţiilor identice li se impun soluţii identice din raţiuni de consecvenţă jurisprudenţială.

În esenţă, instanţa de apel a statuat că cererii în restituire formulată de reclamanţi şi adresată iniţial S.C. R. S.A. (la 13.11.2001) îi este aplicabilă forma Legii nr. 10/2001 din 2006 întrucât singura notificare ce a stabilit raporturi juridice între cei dintâi şi pârâtă, în conţinutul cărora să existe obligaţia de soluţionare a notificării, a fost cea din 4.10.2006, după un raţionament similar celui ce a impus soluţia pronunţată în cauza finalizată prin decizia nr. 979/24.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Concluzionând aceasta, instanţa de apel a avut în vedere analiza comparativă a situaţiilor factuale din litigiul pendinte şi din dosarul nr. x/2011 pe care le-a considerat similare, apreciind că definitoriu pentru ambele cazuri ar fi faptul că reclamanţii au notificat iniţial, în legătură cu bunurile a căror restituire au cerut-o, unităţi care nu (mai) deţineau imobilul (Primăria Municipiului Bucureşti şi S.C. R.), aşa încât între ele şi notificatori nu s-au născut raporturi juridice în conţinutul cărora să se regăsească obligaţia de soluţionare a notificării.

Astfel după cum, cu temei critică reclamanţii, tocmai notificarea unor entităţi distincte şi legătura lor diferită cu bunurile vizate prin notificări imprimă diferenţele majore între cele două cauze, suficiente cât să justifice tratarea lor diferită, conform particularităţilor proprii, iar nu într-o identitate de soluţie, după cum eronat a apreciat instanţa de apel.

Potrivit dezlegărilor irevocabile ale deciziei nr. 979/2.04.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, imobilele notificate în cauza respectivă (situate la adresa din Bucureşti, Calea x, sector 5) au fost atribuite pe bază de certificat de atestare a dreptului de proprietate privată S.C. S., societate ce a fost înfiinţată prin H.G. nr. 1353/1990 şi care a fost integral privatizată în anul 2000, astfel că notificarea nr. x/13.11.2001, trimisă iniţial de reclamanţi Municipiului Bucureşti, a fost adresată unei entităţi care nu a avut nicio legătură cu bunul notificat şi nici cu entitatea deţinătoare a acestuia. Acestea au fost circumstanţele în care s-a stabilit că singurele raporturi juridice între reclamanţi şi societatea deţinătoare a bunului notificat s-au născut în urma notificării trimisă acesteia în anul 2007 (înregistrată sub nr. x/26/02.2007), deoarece la data primei notificări din anul 2001 adresată Municipiului Bucureşti, societatea nu avea cum să cunoască pretenţiile persoanelor îndreptăţite. De aceea şi în aplicarea raţionamentului Curţii Constituţionale din decizia nr. 830/2008, s-a stabilit cu titlu irevocabil că legea aplicabilă cererii în restituire (notificarea) formulată de reclamanţi nu poate fi decât cea în forma dobândită în anul 2007 (aşadar, ulterior modificării operate prin Titlul I al Legii nr. 247/2005 în conţinutul art. 27 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 29).

În mod fundamental diferit, în cauza pendinte, o primă notificare a fost trimisă de reclamanţi sub nr. x/13.11.2001 chiar S.C. R. S.A., adică acelei societăţi căreia Statul i-a atribuit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 34.203,8 m2 din cel ce a aparţinut fostei J., pe bază de certificat de atestare a dreptului de proprietate, şi care, după cum reţine instanţa de apel, la nivelul anului 1998 a devenit o societate integral privatizată.

Observaţia instanţei de apel în sensul că, în ambele cazuri, este vorba despre unităţi notificate (Primăria Municipiului Bucureşti şi S.C. R.) care nu (mai) deţineau bunul notificat, deşi reală, nu este însă definitorie pentru caracterizarea unei identităţi factuale a celor două litigii cât să oblige la o identitate de soluţie. Aceasta întrucât, observând conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 chiar în forma sa iniţială, se înţelege că raportul juridic născut prin trimiterea unei notificări nu se finalizează/epuizează prin nesoluţionarea acesteia de către entitatea notificată, prin mai multe norme fiind consacrate garanţii menite să conserve efectele notificării şi raportul juridic generat prin înregistrarea acesteia, indiferent de statutul entităţii notificate ori regimul juridic al bunului care s-ar releva ulterior notificării.

Potrivit art. 21 alin. (4) forma iniţială a Legii nr. 10/2001, "Notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul", în timp ce, pentru cazul în care unitatea notificată nu deţine nici măcar în parte bunul solicitat, legea a impus în sarcina acesteia prin dispoziţiile art. 25 alin. (5) coroborat cu alin. (2), (3) şi 4 din acelaşi articol, obligaţia de a comunica persoanei îndreptăţite toate datele privind persoana fizică sau juridică deţinătoare, ca şi obligaţia de a anexa la comunicare inclusiv copii de pe actele de transfer al dreptului de proprietate sau, după caz, de administrare. Nici măcar pentru ipoteza în care unitatea notificată nu deţine aceste date, legea nu a îngăduit tăcerea ca mod de stingere a raportului juridic iniţial format prin trimiterea notificării, prevăzându-se pentru un atare caz obligaţia unităţii notificate de a comunica inclusiv acest fapt persoanei îndreptăţite.

Or, dacă în cauza înregistrată sub nr. x/2011, raportul juridic iniţial a fost finalizat prin comunicarea realizată de Primăria Municipiului Bucureşti, în îndeplinirea obligaţiilor ce reveneau în sarcina sa în conformitate cu menţionatele dispoziţii ale art. 25 alin. (5) din lege (astfel încât reclamanţii au putut beneficia de prevederile art. 26 alin. (1) teza finală, prin formularea notificării într-un nou termen care a curs de la comunicarea realizată de primărie, cum se reţine prin decizia nr. 979/2.04/2015), notificarea din litigiul pendinte a rămas fără niciun răspuns din partea entităţii notificate.

În mod evident, toate aceste date relevă consistente elemente de particularitate ale litigiului pendinte în raport cu dosarul nr. x/2011, esenţiale sub aspectul caracterizării raporturilor juridice stabilite între părţi şi al normelor de drept aplicabile, ceea ce, intr-o bună şi corectă aplicare a legii, ar fi trebuit să împiedice stabilirea unei similarităţi între acestea de natură să justifice adoptarea aceleiaşi soluţii din raţiuni de uniformitate jurisprudenţială.

Fără a nega existenţa unor puncte comune ale celor două cauze – în principiu, determinate de identitatea notificatorilor, de apartenenţa originară a bunurilor la acelaşi patrimoniu al fostei J., de trimiterea notificărilor în aceleaşi intervale temporale (iniţial, după intrarea în vigoare a legii, în data de 13.11.2001, şi, ulterior, după momentul modificării legii realizate prin titlul I al Legii nr. 247/2005) şi de un regim juridic aproximativ identic al bunurilor la data notificărilor – instanţa de apel nu le putea trata într-o unitate de soluţie doar bazându-se pe observaţia că, în ambele cazuri, unităţile notificate, Primăria Municipiului Bucureşti şi S.C. R. S.A., nu mai deţineau imobilele întrucât inclusiv această situaţie se sprijinea pe cauzalităţi diferite (in dosarul nr. x/2011, stabilindu-se că Primăria Municipiului Bucureşti nu a deţinut în patrimoniu bunul notificat, în timp ce, în litigiul pendinte a fost notificată chiar deţinătoarea iniţială a bunului, reclamanţii acuzând o conivenţă frauduloasă între aceasta şi societatea pârâtă, ca şi un transfer al bunului realizat în detrimentul drepturilor lor legitime).

Judecând cauza în aceşti parametri, instanţa de apel a realizat o analiză viciată şi nelegală, cu nesocotirea elementelor de particularitate ale litigiului pendinte, ce au fost relevate în mod detaliat prin probele şi susţinerile reclamanţilor – cum ar fi cele legate de efectele produse de notificarea din 13.11.2001, de nefinalizarea raportului juridic născut prin trimiterea şi înregistrarea acesteia, de neîndeplinirea obligaţiilor specifice ce reveneau S.C. R. S.A. în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001, ca entitate notificată, de consecinţele nesocotirii acestora, de raporturile existente între cele două societăţi notificate şi relaţia lor cu bunul notificat – stabilind eronat, faţă de circumstanţele proprii prezentei cauze, că data la care s-au născut raporturi juridice între părţi în conţinutul cărora se regăseşte obligaţia de soluţionare a notificării reclamanţilor este anul 2006, când aceştia au trimis pârâtei notificarea nr. x/4.10.2006.

Întrucât, aşa cum s-a arătat, tăcerea entităţii notificate nu constituie modul prevăzut de lege pentru finalizarea raportului juridic născut prin trimiterea şi înregistrarea notificării, instanţa de apel era datoare, în continuare, să analizeze consecinţele încălcării de către entitatea notificată a obligaţiilor înscrise în cuprinsul art. 25 din Legea nr. 10/2001 (pe care s-a rezumat doar să le identifice), în circumstanţele particulare ale cauzei, aceasta cu atât mai mult cu cât se afla sub puterea îndrumărilor trasate prin ultima decizie de casare, care îi impunea să determine momentul naşterii raportului juridic dintre reclamanţi şi pârâtă şi legea aplicabilă acestui raport juridic prin raportare la dispoziţiile art. 22 alin. (4), ale art. 28 alin. (1) şi (2) (fost art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, "urmând a expune argumentele legale pentru care ipoteza cauzei deduse judecăţii ar putea fi sau nu echivalată cu ipoteza în care persoana îndreptăţită nu cunoştea deţinătorul bunului imobil sau cu ipoteza în care notificarea nu a fost soluţionată din culpa unităţii deţinătoare". Analiza viciată a îndepărtat însă instanţa de apel de la acest obiectiv, fiind îndreptăţită şi critica reclamanţilor care au acuzat o încălcare a îndrumărilor sus enunţate regăsite în decizia de casare.

Cu atât mai puţin în circumstanţele speţei, în care părţile au acuzat o conivenţă între societăţile notificate dedusă din relaţiile strânse existente între acestea şi din actele lor săvârşite în legătură cu bunul notificat, tăcerea ori omisiunea entităţii notificate ar putea fi văzută ca indiferentă ori lipsită de consecinţe juridice – după cum a susţinut pârâta pe parcursul cauzei - sub aspectul dreptului reclamanţilor de a obţine soluţionarea cererii lor în restituirea bunului notificat, instanţa de apel considerând greşit că pentru valorificarea acestuia, reclamanţii erau datori să trimită o nouă notificare, respectiv cea din 4.10.2006, singura căreia i-a recunoscut efecte juridice.

Entitatea notificată iniţial de reclamanţi nu era alta decât cea care figurase în evidenţele de carte funciară ca deţinătoare a bunului notificat, inclusiv după apariţia Legii nr. 10/2001 (până în septembrie 2001, potrivit extrasului de carte funciară a imobilului din Calea x) şi din iniţiativa căreia imobilul fusese transferat unei societăţi constituită în acest scop, S.C. I.. În ceea ce priveşte momentul transferului bunului şi actul juridic în baza căruia a fost realizat acesta, instanţa de apel evocă Hotărârea Adunării Generale Ordinare şi Extraordinare din 9.11.1999, în care acţionarii S.C. R. S.A. decid participarea la majorarea cu 3.001.000.000 Rol a capitatului social al S.C. I. – adică al unei societăţi inexistente la acea dată – cu aportul în natură constând în terenul şi construcţiile din Bucureşti, Calea x, precum şi din toate bunurile mobile redobândite din fostul patrimoniu Bragadiru. Departe de a proba transferul de proprietate asupra bunurilor încă din acel moment (astfel cum acest înscris a fost valorificat de instanţa de apel), hotărârea în cauză constituie un indiciu puternic al înfiinţării noii societăţi (ce a avut loc la o dată ulterioară, respectiv în februarie 2000, potrivit înregistrării la ONRC a actului său constitutiv autentificat sub nr. x/6 decembrie 1999) tocmai în scopul securizării acestor bunuri de către societatea deţinătoare, în circumstanţele în care aceasta din urmă era notificată de reclamanţi în legătură cu drepturile lor încă din noiembrie 1994 (notificarea trimisă de reclamanta A.).

Majorarea capitalului social al noii societăţi (în care S.C. R. S.A. deţinea la data înfiinţării o cotă de participare de 99,96%) cu aport în natură teren şi clădiri ale S.C. R. S.A., provenind din patrimoniul Bragadiru, a fost realizată, însă, prin actul adiţional la actul constitutiv al S.C. I. autentificat sub nr. x/27.03.2000, înregistrat la ONRC la 17.05.2000, în timp ce publicitatea acestui transfer de proprietate a fost asigurată la cartea funciară abia în luna septembrie a anului 2001, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 dar cu puţin timp anterior primei notificări a bunului de către reclamanţi. Această situaţie e relevată, pe de o parte, de actele juridice încheiate în legătură cu bunul notificat (regăsite la filele x al Curţii de apel Bucureşti din ultima rejudecare), în privinţa cărora se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 212 alin. (1) cu trimitere la cele ale art. 65 alin. (1) din Legea societăţilor, din interpretarea coroborată a cărora se înţelege că transmiterea proprietăţii asupra bunului ce reprezintă aport în natură, în ipoteza majorării de capital, operează la data înscrierii menţiunii în Registrul Comerţului.

Ca deţinătoare a informaţiilor în privinţa datelor persoanei juridice deţinătoare a imobilului notificat şi a actelor de transfer al dreptului de proprietate asupra acestuia, nu există nicio justificare rezonabilă pentru care S.C. R. S.A., într-o conduită de bună-credinţă şi conformă prevederilor legale evocate (art. 25 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001) să refuze ori să omită să le comunice persoanelor notificatoare, tăcerea ei neputând avea decât semnificaţia relei-credinţe şi a unei atitudini de refuz, de obstrucţionare a încercării ori aşteptării legitime a reclamanţilor de a obţine restituirea bunului.

Analiza modului în care S.C. R. S.A. s-a raportat la notificarea iniţială nu este nici nepotrivită şi nici lipsită de relevanţă faţă de împrejurarea că, intrată în faliment, societatea a fost radiată, fiind inexistentă în prezent, după cum s-a apărat pârâta prin întâmpinarea la recursurile formulate, invocând că nu ar putea fi judecată pentru faptele/acţiunile unei entităţi care nu e parte în dosar şi care nu mai există. Trebuie amintit că o atare analiză a fost impusă explicit instanţei de rejudecare din apel prin ultimele două paragrafe din decizia de casare nr. 1105/21.06.2017 prin care s-a trasat sarcina de a se clarifica "efectele juridice ale notificărilor formulate în cauză asupra raporturilor juridice dintre reclamanţi şi persoanele notificate" şi de a clarifica obligaţiile persoanelor juridice notificate (SC R. S.A. fiind prima dintre acestea) şi momentul naşterii raporturilor juridice dintre reclamanţi şi pârâta S.C. I. S.A. În egală măsură, analiza e necesară în considerarea relaţiilor existente între cele două societăţi şi a legăturilor lor cu bunul notificat.

La data notificării din 13.11.2001, S.C. R. S.A. şi S.C. I. se aflau într-o legătură indisolubilă, cea dintâi fiind acţionar majoritar al celei de-a doua în proporţie de 99,96% din acţiuni (în condiţiile în care câte 0,01% din restul rămas erau deţinute de soţia administratorului S.C. R. S.A. şi de o altă societate, S.C. U. S.A. aparţinând tot acestuia), aveau acelaşi sediu social – la adresa imobilului din litigiu – ambele fiind conduse şi reprezentate de acelaşi administrator persoană fizică.

Aşadar, cât priveşte soarta S.C. I., acţiunile sale erau dictate de S.C. R. S.A., fiind greu de admis în circumstanţele mai sus prezentate că, absenţa unei notificări care să îi fie adresată în mod formal societăţii pârâte ori neîndeplinirea obligaţiilor specifice decurgând din conţinutul art. 25 alin. (5), alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 10/2001 forma iniţială – indiferent dacă se admite că între acestea se regăsea ori nu, încă de la acel moment, şi obligaţia entităţii notificate de a transmite notificarea la entitatea competentă, astfel cum s-a prevăzut ulterior prin pct. 27.1 din H.G. nr. 250/2007 – ce incumbau primei societăţi, în calitatea sa de entitate notificată, au împiedicat S.C. I. de a afla/cunoaşte pretenţiile reclamanţilor.

Chiar dacă notificarea iniţială nr. 3585/13.11.2001 a fost adresată formal S.C. R. S.A., din conţinutul adreselor de revenire la aceasta formulate de reclamanţi la datele de 13.03.2003 şi 12.05.2003, destinate deopotrivă ambelor societăţi (în care se face referire explicită la notificarea iniţială, la cererea de restituire a bunurilor ce au aparţinut fostei J., se depun acte doveditoare, inclusiv copia primei notificări) rezultă în mod clar că cel mai târziu în martie 2003 pârâta din prezenta cauză a putut cunoaşte deplin pretenţiile persoanelor îndreptăţite, neexistând niciun argument legitim de a nu accepta această dată ca fiind cea a stabilirii de raporturi juridice directe între părţi.

A nu accepta această teză înseamnă a lipsi de conţinut şi relevanţă o serie de norme juridice edictate în cuprinsul Legii nr. 10/2001 tocmai spre a pune la adăpost persoanele îndreptăţise faţă de posibile conduite abuzive, frauduloase ori de rea-credinţă, încurajând astfel de conduite şi permiţând ca formarea raporturilor juridice specifice decurgând din formularea unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001 să fie lăsată la decizia/alegerea entităţii notificate ceea ce, în mod evident, nu a constituit nici de departe voinţa ori concepţia legiuitorului .

De altfel, în cauza soluţionată irevocabil prin decizia nr. 979/2.04.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a avut în vedere că în anul 2001 (data trimiterii primei notificări către Primăria Municipiului Bucureşti, sub nr. x/13.11.2001) nu s-a născut niciun raport juridic între reclamanţi şi entitatea deţinătoare deoarece aceasta "nefiind notificată, nu avea cum să cunoască pretenţiile persoanelor îndreptăţite".

Or, în mod diferit de aceasta, în cauza pendinte, identitatea de sediu, de reprezentant legal şi de interese existentă între societatea notificată şi cea deţinătoare a bunului notificat nu lasă nicio îndoială asupra faptului că S.C. I. a cunoscut încă de la data primei notificări pretenţiile reclamanţilor şi consecinţele formulării acesteia. Chiar dacă, nefiindu-i direct destinată notificarea nr. x/13.11.2001, S.C. Halls S.A. se putea considera neînvestită cu soluţionarea ei, în mod cert această situaţie s-a schimbat odată cu revenirile la notificarea iniţială, adresate ambelor societăţi, ce au fost de fiecare dată însoţite de notificarea iniţială şi de înscrisuri doveditoare ale dreptului şi calităţii persoanelor îndreptăţite.

Nu se poate considera, aşa cum a stabilit instanţa de apel într-o analogie eronată pe care a realizat-o cu dosarul nr. x/2011, că raporturile juridice între reclamanţi şi pârâtă s-au născut doar în baza ultimei notificări trimise şi înregistrate sub nr. x/4.10.2006, pentru că aceasta ar presupune să se verifice şi aici argumentul avut în vedere în acea cauză, anume necunoaşterea pretenţiilor persoanelor îndreptărţite de către pârâta din pricina nenotificării sale. Or, datele litigiului pendinte, şi sub acest aspect, sunt diferite şi, în mod evident, nu puteau fi ignorate în dezlegarea raporturilor litigioase, fiind esenţiale pentru justa soluţionare a conflictului.

Nerecunoscând niciun efect notificării inţiale a reclamanţilor, nededucând apoi nicio consecinţă din tăcerea ori omisiunea S.C. R. S.A. de a răspunde/de a soluţiona notificarea nr. x/13.11.2001 – deşi s-a demonstrat în cauză că aceasta cunoştea toate informaţiile în privinţa entităţii deţinătoare a bunului notificat, dar şi actele în baza cărora chiar ea transferase bunul societăţii pârâte, al cărei control îl deţinea – instanţa de apel a refuzat să dea relevanţa cuvenită relaţiei evidente dintre cele două societăţi (care au deţinut pe rând şi si-au transferat bunul vizat de reclamanţi),considerând din nou greşit că, pentru a cerceta conivenţa şi legătura lor de interese ar fi necesară învestirea sa expresă cu o cerere în constatarea nulităţii actelor juridice încheiate între acestea. Or, o astfel de învestire nu era necesară instanţei nici pentru lămurirea momentului formării raporturilor juridice dintre părţi şi nici chiar pentru înseşi tranşarea litigiului, justificarea în sensul că, de vreme ce actele juridice de transfer al bunului nu au fost contestate, cele două societăţi trebuie văzute ca entităţi distincte, în ciuda legăturii lor evidente, neputând fi acceptată.

Ceea ce este esenţial de remarcat la finalul analizei este că, prin acţiunile şi atitudinea celor două societăţi, reclamanţii au fost plasaţi într-o situaţie identică cu cea a subiectelor avute în vedere în decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 care a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 (respectiv, cei pentru care simpla împrejurare de fapt a soluţionării cu întârziere a notificărilor de societăţile comerciale integral privatizate nu a putut fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezobabil de diferenţiere, nejustificând în plan legislativ un tratament discriminatoriu), cu singura diferenţă că, în cazul lor, împrejurarea de fapt nu a îmbrăcat forma soluţionării cu întârziere a notificării, ci pe cea a tăcerii, a omisiunii de soluţionare prin încălcarea obligaţiilor din cuprinsul art. 25 din Legea nr. 10/2001 forma iniţială, în cazul S.C. R. S.A., unite cu refuzul societăţii pârâte de învestire şi soluţionarea notificării nr. x/13.11.2001, reînnoită în datele de 13.03.2003 şi 12.05.2005 şi care îi fusese deopotrivă adresată.

Sunt, de aceea, îndreptăţite şi acele critici ale reclamanţilor prin care au invocat greşita determinare de către instanţa de apel a legii aplicabile raportului juridic format prin trimiterea notificării lor, ca fiind Legea nr. 10/2001 în forma dobândită la 4.10.2006 (data ultimei lor notificări), iar nu forma iniţială, de până la modificarea operată în baza titlului I al Legii nr. 247/2005.

Câteva consideraţii suplimentare sunt necesare faţă de argumentele multiple pentru care recurenţii au susţinut că între ei şi pârâta s-au născut raporturi juridice specifice Legii nr. 10/2001 încă de la momentul trimiterii şi înregistrării primei notificări, teza pe care instanţa de recurs a gasit-o ca fiind fundamentată, însă în baza justificărilor prezentate anterior.

Cele reţinute cu privire la actele juridice, dispoziţiile legale incidente şi momentul realizării transferul bunului imobil între cele două societăţi demonstrează lipsa de relevanţă a susţinerilor recurenţilor-reclamanţi care, raportându-se la actul adiţional la actul constitutiv al S.C. R. S.A. autentificat sub nr. x/08.10.2001 ce a fost înscris la ONRC la 26.11.2001 (prin care s-a redus capitalul social al societăţii, între altele, cu valoarea imobilelor din Bucureşti, Calea x, constituite aport la S.C. I.), au pretins că transferul proprietăţii bunului notificat între cele două societăţi ar fi avut loc ulterior notificării lor din 13.11.2001, aşadar contrar celor stabilite de instanţa de apel (care a arătat în mod repetat că bunul notificat nu se mai afla în patrimoniul S.C. R. S.A. la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă raportându-şi afirmaţia la un act juridic – Hotărârea Adunării Generale din 9.11.1999 a acţionarilor S.C. R. S.A. – care nu avea aptitudinea unui atare transfer şi care hotăra majorarea unui capital inexistent la acea dată, S.C. I. fiind constituită ulterior).

Înscrisul arătat – actul autentificat sub nr. x/8.10.2001 - este lipsit de consecinţe juridice sub aspectul transferului proprietăţii bunului imobil între acele două societăţi, realizarea lui fiind dictată doar din raţiuni de disciplină financiară şi societară, urmare a aportului în natură constituit anterior de S.C. R. S.A..

Pe cale de consecinţă, apar ca nefondate şi argumentele de nelegalitate a dezlegării raportului juridic litigios oferită prin soluţia instanţei de apel, argumente sprijinite în recursurile reclamanţilor pe teoria avânzilor – cauză, a relaţiei autor – succesor cu titlu particular ori pe existenta unei obligaţii propter rem de a soluţiona notificarea lor iniţială de către S.C. I.. Niciunul din aceste argumente nu poate fi reţinut ca justificând naşterea raporturilor juridice directe între reclamanţi şi societatea pârâtă şi existenţa obligaţiei acesteia de a soluţiona cea dintâi notificare deoarece situaţia premisă a argumentării – singura care ar putea, de altfel fundamenta aceste teorii – este cea a unui transfer al bunului între cele două societăţi la o dată ulterioară notificării din 13.11.21001, ipoteză care nu a putut fi validată în circumstanţele cauzei.

Tot astfel, nu a putut fi împărtăşită teza unei obligaţii propter rem cât priveşte obligaţia de a soluţiona notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, afirmându-se de către reclamanţi că acesta ar fi temeiul pentru care ar trebui considerat că pârâtei îi incumbă o astfel de obligaţie, ca deţinătoare a bunului.

Obligaţia propter rem (sau reală) este obligaţia ce revine, în baza legii, deţinătorului unui bun, în considerarea importanţei sale deosebite pentru societate, doctrina recunoscând ca având această valoare obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva ori obligaţia deţinătorului unui bun de patrimoniu naţional cultural de a-l conserva.

Textul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pe care-l evocă recurentul H. atunci când califică drept obligaţie propter rem obligaţia de a soluţiona notificarea trimisă în baza Legii nr. 10/2001, constituie o declaraţie de principiu a legii, celelalte dispoziţii cuprinse în respectivul act normativ nefundamentând ideea că soluţionarea notificării de restituire a bunului preluat abuziv de stat e datorată în abstract de orice deţinător al unui astfel de bun. Dimpotrivă, capitolul III al legii, dedicat descrierii procedurilor de restituire relevă că legea a legat existenţa acestei obligaţii de naşterea unui raport juridic format prin trimiterea şi înregistrarea notificării, de principiu şi în regulă generală, la deţinătorul bunului, neputând fi, aşadar, primită teza potrivit căreia S.C. I. – I. S.R.L. datora soluţionarea notificării trimisă de reclamanţi la 13.11.2001 doar pentru faptul că era/devenise deţinătoarea bunului notificat, independent de identificarea şi stabilirea naşterii unui raport juridic între părţi, în conţinutul căruia să se regăsească obligaţia de soluţionare a notificării.

Că nu este aceasta logica interpretării şi aplicării dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001 o demonstrează cu prisosinţă sarcina impusă instanţei de rejudecare prin ultima decizie de casare, aceea de a stabili în mod corect momentul naşterii raportului juridic dintre reclamanţi şi pârâta şi legea aplicabilă acestui raport juridic, spre a se determina cadrul juridic corect de tranşare a litigiului.

Nu mai puţin, trebuie amintit că în aceeaşi interpretare şi aplicare a Legii nr. 10/2001 a fost soluţionat şi litigiul etalon, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, a cărui soluţie a fost eronat transpusă de instanţa de apel şi litigiul pendinte - fără ca aceasta să corespundă însă realităţii sale facturale şi juridice, după cum s-a arătat – în care existenţa obligaţiei de soluţionare a notificării a fost determinată subsecvent stabilirii momentului de naştere a raportului juridic între persoanele îndreptăţite şi entitatea deţinătoare a bunului notificat, iar nu în considerarea identificării unui deţinător al bunului notificat acolo.

De asemenea, nu au putut fi primite criticile recurentului H. care a invocat o nerespectare a dezlegărilor din decizia de casare constând în aceea că instanţa de apel a inversat ordinea de soluţionare a chestiunilor litigioase ale cauzei (spre exemplu, nu a dezlegat cu întâietate problema titlului de preluare a statului) întrucât în mod evident, cum se deduce din considerentele anterioare, nu ordinea în care instanţa de apel a tratat problemele litigiului a influenţat judecata sa şi a impus soluţia criticată, ci aprecierea sa eronată asupra identităţii celor două litigii în care au fost implicaţi reclamanţii, în procesul de recuperare a bunurilor ce au aparţinut fostei J..

Stabilind, pentru toate cele expuse anterior, că raporturi juridice specifice Legii nr. 10/2001 s-au născut între părţi în baza notificării iniţiale, ale cărei efecte au fost conservate în baza art. 21 alin. (4), după cum s-a menţionat în cele de mai sus, şi reţinând că acestea sunt guvernate de Legea nr. 10/2001 forma în vigoare la acea dată, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanţi şi va casa decizia de apel atacată, urmând ca pricina să fie trimisă la rejudecare pentru a se da curs îndrumărilor cu caracter obligatoriu ale primei decizii de casare nr. 4654/22.09.2010, încă rămase neatinse în evaluarea fondului de către instanţa de trimitere, ca urmare a deficienţelor de analiză anterior semnalate, regăsite în cea din urmă rejudecare a pricinii în apel.

Urmează ca, pornind de la statuarea asupra nevalabilităţii titlului de preluare al statului, regăsită în decizia instanţei de apel care, neînlăturată fiind, devine câştigată cauzei, instanţa de rejudecare să aprecieze şi să dea curs cererii reclamanţilor în acord cu îndrumările regăsite în decizia de casare nr. 4654/22.09.2010 şi pe baza elementelor litigioase ce au fost dezlegate prin prezenta hotărâre.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii H., A., C., D., O., Q. împotriva deciziei nr. 1973 A din 19 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta I. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1973 A din 19 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2023.