Ministry’s Tort Claim Against Property Restitution Authority Time-Barred; Appeal Upheld
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) **dismissed as unfounded the appeal (recurs) filed by the Ministry of Public Finance, on its own behalf and representing the Romanian State**, and thus **upheld the appellate decision** that had rejected the claim as time-barred (prescripţie extinctivă). The claimant had sought compensation of over 3.3 million RON from the National Authority for Property Restitution for an alleged overvaluation of a building and land in Piteşti, used in a 2009 compensation decision under Law No. 10/2001 and converted into shares in 2010, based on tort liability. The Court held that the lower courts correctly applied Article 8(1) of Decree No. 167/1958, finding the limitation period ran from the objective moment when the State, through the Ministry’s representatives on the Central Compensation Commission and its supervisory role over the defendant authority, **should have known of the damage and the liable party**—no later than the issuance of the compensation decision (November 2009) or the conversion title (April 2010)—and not from 2020 when the authority informed the Ministry of the value difference, since knowledge of the exact extent of damage is not required and the existence of damage was preexisting any subsequent audit by the Court of Accounts. The claim, filed in 2021, was therefore late.
Legislator headnote
AI generatedart. 4711alin. (5) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1000 C. civ, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Ministry’s Tort Claim Against Property Restitution Authority Time-Barred; Appeal Upheld: The claimant had sought compensation of over 3.3 million RON from the National Authority for Property Restitution for an alleged overvaluation of a building and land in Piteşti, used in a 2009 compensation decision under Law No. 10/2001 and converted into shares in 2010, based on tort liability. The Court held that the lower courts correctly applied Article 8(1) of Decree No. 167/1958, finding the limitation period ran from the objective moment when the State, through the Ministry’s representatives on the Central Compensation Commission and its supervisory role over the defendant authority, **should have known of the damage and the liable party**—no later than the issuance of the compensation decision (November 2009) or the conversion title (April 2010)—and not from 2020 when the authority informed the Ministry of the value difference, since knowledge of the exact extent of damage is not required and the existence of damage was preexisting any subsequent audit by the Court of Accounts. The claim, filed in 2021, was therefore late.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 9 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.374.017 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 3.641.800 RON – preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 1 mai 2009 întocmit de către A. S.A. şi valoarea de 267.783 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din casă, în suprafaţă de 274,82 m.p. desfăşuraţi, şi teren în suprafaţă de 834 m.p., situate în mun. Piteşti, b-dul x nr. 13, jud. Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce priveşte suma de 2.874.017 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 500.000 RON de la data emiterii titlurilor de plată şi până la data plăţii efective.
Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii în ceea ce priveşte suma de 2.874.017 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 500.000 RON de la data emiterii titlurilor de plată şi până la data plăţii efective.
La data de 2 februarie 2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor A. S.A. şi B., solicitând introducerea în cauză a acestora şi, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.
Numita C. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul A. S.A., arătând că aceasta este radiată.
La termenul de judecată din data de 10 mai 2022, tribunalul a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie, invocate din oficiu, şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 805 din data de 25 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune; a respins ca tardiv formulată cererea de chemare în garanţie a numiţilor A. S.A. şi B..
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Prin decizia civilă nr. 1744A din data de 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 805 din data de 25 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.
I.4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1744A din data de 24 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.
I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 28 februarie 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.
I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 24 aprilie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.
I.7. Motivele de recurs
Susţinând nelegalitatea hotărârii recurate în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
În opinia sa, în aplicarea textului legal, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, respectiv momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire sau cel mai târziu al emiterii titlului de conversie.
A arătat că o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu, iar pentru a se putea repara prejudiciul cauzat unei victime, acesta trebuie să fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim, precum şi să nu fi fost reparat încă.
Totodată, a susţinut că, atâta vreme cât instanţa de fond a calificat cererea ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (1), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.
Privitor la răspunderea statului, a considerat că sunt aplicabile normele dreptului public, acesta având răspundere directă doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, neputând fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
A arătat că, şi dacă atât intimata-pârâtă, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi a titlului de conversie s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor şi chiar dacă Ministerul Finanţelor a avut doi reprezentanţi în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenţei prejudiciului, din moment ce, pe de o parte, este vorba despre persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuţii diferite, iar, pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare existentă între Ministerul Finanţelor şi intimata-pârâtă.
Mai mult, în opinia părţii, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.
În consecinţă, a apreciat că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 19 februarie 2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020, emise de partea adversă, privind diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
Combătând considerentul instanţei de apel prin care s-a reţinut că putea lua la cunoştinţă de existenţa prejudiciului prin reprezentanţii ministerului aflaţi în componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a arătat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-au efectuat de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum lasă să se înţeleagă instanţa de apel prin considerentele sale; totodată, cei doi reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.
În opinia sa, a pretinde că cei doi reprezentanţi aveau sau trebuiau să aibă o competenţă profesională similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depăşeşte, prin interpretare, cadrul legal stabilit de legiuitor.
Prin urmare, a considerat că, întrucât prin lege membrii Comisiei nu erau obligaţi să aibă şi specializarea de evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, nu pot fi culpabilizaţi pentru că experţii evaluatori acreditaţi nu au respectat, în cadrul activităţii de evaluare, standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat existenţa unui prejudiciu la momentul omologării raportului de expertiză.
Astfel, a susţinut că nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.
A considerat şi că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionare recursului în interesul legii, din moment ce aceasta vizează o altă materie de drept, respectiv o reglementare specială, de dreptul muncii, în condiţiile în care, în speţă, este aplicabil dreptul comun.
I.8. Apărările formulate în cauză
În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în calitate de reprezentat al Statului Român a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, susţinând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că momentul de la care a avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia este acelea al emiterii deciziei de despăgubire sau cel mai târziu acela la care a fost emis titlul de conversie.
Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.
Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către intimata-pârâtă, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte.
În baza acestui raport a fost emisă, de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Decizia de despăgubiri nr. 7340 din data de 18 noiembrie 2009 (titlul de despăgubire), în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acţiuni nr. 442 din data de 27 aprilie 2010, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiar.
Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii Deciziei nr. 7340 din data de 18 noiembrie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire, sau cel mai târziu acela la care a fost emis titlul de conversie nr. 442 din data de 27 aprilie 2010, care a fost comunicat Fondului Proprietatea.
Curtea de apel a considerat că de la momentul emiterii deciziei de despăgubire sau cel mai târziu la momentul emiterii titlului de conversie, Statul Român putea şi trebuia să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului pentru care se acordau măsurile reparatorii ar constitui o pagubă produsă de prepuşii intimatei-pârâte şi, prin urmare, trebuia să depună toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009), recurentul-reclamant a învederat că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).
Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).
În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.
Aceste statuări, cu valoare de principiu, ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).
În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.
În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către intimata-pârâtă a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.
Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Acest moment obiectiv, astfel cum a fost reţinut de către instanţa de apel, se opune recurentului-reclamant, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
În acest context, se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice – [art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005].
De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ).
Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinute iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII din lege).
În ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Faţă de aceste considerente, se constată că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că statul nu poate susţine că nu a avut atribuţii să controleze o instituţie înfiinţată special de el.
Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei intimatei-pârâte faţă de recurentul-reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba la momentul reţinut de către instanţa de apel ca fiind cel de la care a început să curgă în cauză termenul de prescripţie.
Astfel fiind, recurentul-reclamant putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 7340 din data de 18 noiembrie 2009, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.
Ca atare, instanţa de apel a reţinut în mod legal că, în cauză, termenul de prescripţie a început să curgă de la data emiterii Deciziei nr. 7340 din data de din data de 18 noiembrie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire, sau cel mai târziu acela la care a fost emis titlul de conversie nr. 442 din data de 27 aprilie 2010.
Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.
Demersul, în aceşti termeni, al recurentului-reclamant este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.
Sub acest aspect, se constată că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de către intimata-pârâtă, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.
Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul-reclamant, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1744A din data de 24 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1744A din data de 24 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.