State recovery of overpaid property compensation: limitation period start date despite state control and audit reports

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 402.978,59 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea despăgubirilor acordate până la data acţiunii de faţă beneficiarului A., din suma de 1.308.450 RON – preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 25 iunie 2010 de către evaluatorul ing. B. – şi valoarea de 648.690 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, a imobilului compus din teren şi construcţii demolate situate în mun. Bistriţa, str. x, jud. Bistriţa-Năsăud, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de plată şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 333 din data de 4 martie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, ca lipsită de interes; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1505A din data de 1 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 333 din data de 4 martie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins şi cererea formulată de Ministerul Finanţelor Publice, ca prescrisă, şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a luat act că apelanţii-reclamanţi nu au solicitat cheltuieli de judecată.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1505A din data de 1 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 21 februarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 24 aprilie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a decizie recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esenţă, a arătat că instanţa de apel, prin decizia recurată, deşi a modificat considerentele sentinţei tribunalului prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, totuşi, a menţinut, ca legală şi temeinică, această dispoziţie a sentinţei şi a respins, ca nefondat, apelul pe care l-a declarat sub acest aspect.

A menţionat că, iniţial, curtea de apel a reţinut că "într-adevăr momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (24 februarie 2011), ci cel la care apelanţii-reclamanţi trebuiau să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate"; totodată, ulterior, curtea de apel a arătat că Statul trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi, astfel că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripţia data de la care s-a finalizat raportul cu relevanţă în cauză, nr. 25394 din data de 26 aprilie 2013, aşa cum a reţinut tribunalul într-o primă variantă".

Recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român a susţinut că în considerentele sentinţei apelate, instanţa de fond nu a reţinut, punctual, ca dată de început pentru curgerea termenului de prescripţie, finalizarea raportului de control nr. x din data de 26 aprilie 2013, de către Curtea de Conturi.

În opinia sa, instanţa de apel a făcu abstracţie şi de prevederile legale aplicabile cu privire la determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, încălcând, totodată, şi puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, definitivă prin nerecurare, a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost a fost respinsă contestaţia formulată de intimata-pârâtă Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 10 din data de 10 octombrie 2013 emise de Curtea de Conturi, prin care s-a stabilit măsura de a verifica modalitatea de evaluare imobiliară în dosarele administrative de despăgubire soluţionate de intimata-pârâtă în perioada 1 iulie 2007 – 31 decembrie 2011.

În a acest context, a solicitat a se observa contradictorialitatea vădită dintre considerentele deciziei recurate, menţinerea în parte, ca legală şi temeinică a sentinţei primei instanţe, şi soluţia de respingere, în parte, ca nefondat, a apelului pe acest aspect.

Dezvoltând motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, respectiv art. 2528 alin. (1) C. civ.

Faţă de dispoziţiile legale menţionate, recurentul-reclamant a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că Statul trebuie şi poate să cunoască raporturile Curţii de Conturi şi a considerat că momentul de la care, în cauză, începe să curgă termenul de prescripţie îl reprezintă cel la care a rămas definitiv raportul nr. x din data de 26 aprilie 2013.

În opinia recurentului-reclamant, argumentele instanţei de apel, sub acest aspect, nu satisfac cerinţele art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât la momentul indicat de către curtea de apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării de către preşedintele intimatei-pârâte a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare".

A menţionat că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a cărei legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor iniţiale de evaluare la Standardele Internaţionale de Evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului.

A subliniat că nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x din data de 25 iunie 2010 era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare; totodată, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, iar, în absenţa unei supraevaluări nu putem vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Mai mult, a arătat recurentul-reclamant, chiar dacă ministerul ar fi audiat activitatea autorităţii intimate-pârâte, control similar cu cel efectuat de către Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.

De asemenea, a susţinut că, din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între intimata-pârâtă şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, în opinia recurentului-reclamant, la momentul indicat de către instanţa de apel, era în imposibilitate de a cunoaşte paguba, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei; în lipsa raportului de reevaluare efectuat de către C. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei.

A subliniat că, atât timp cât cele de-al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea din primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu.

În plus, a arătat că, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa prejudiciului, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

Astfel, recurentul-reclamant a invocat că, până la momentul la care a fost înştiinţat de intimata-pârâtă, nu ar fi putut cunoaşte nici existenţa şi nici întinderea prejudiciului.

Prin urmare a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de autoritatea intimată-pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţa dintre valoarea imobilelor care au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

I.8. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, a susţinut că instanţa de apel a analizat toate probele de la dosar şi, pe baza acestora, s-a pronunţat asupra cererii de apel, motivând hotărârea în mod corect, complet şi cu aplicarea prevederilor legale, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A apreciat că decizia recurată este suficient motivată şi este întocmită în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ.

Totodată, a considerat că instanţa de apel în mod corect, în soluţionarea cauzei, a avut în vedere cele statuate prin decizia pronunţată în interesul legii nr. 19/2019, respectiv faptul că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi.

A mai arătat şi că recurentul-reclamant a înţeles să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat în mod definitiv, într-o speţă similară – "chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii (...)".

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esenţă, recurentul-reclamant a susţinut contradictorialitatea dintre considerentele deciziei atacate, prin care au fost substituite considerentele tribunalului cu privire la momentul de la care, în speţă, începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, şi menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată formulate de recurentul-reclamant Statul Român.

Altfel spus, recurentul-reclamant a invocat faptul că există o contradicţie între nevalidarea de către instanţa de apel a considerentelor sentinţei atacate din perspectiva momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă şi menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în speţă, tribunalul a apreciat că momentul când recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea a fost cel mai târziu data emiterii Deciziei nr. 9507 din data de 24 februarie 2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, în speţă, cel târziu la momentul validării raportului de evaluare nr. x din data de 25 iunie 2010, recurentul-reclamant trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

A mai constatat prima instanţă şi că, în situaţia în care s-ar accepta că recurentul-reclamant nu trebuia să cunoască paguba la momentul evaluării imobilului, acesta putea şi trebuia să ştie că există cazuri de supraevaluare a imobilelor cel târziu la momentul Deciziei nr. 10 din data de 10 octombrie 2013 a Curţii de Conturi.

Tribunalul a subliniat că, faţă de cele statuate prin decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, nici controlul efectuat de către Curtea de Conturi nu are vreo relevanţă în privinţa momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Prin urmare, a reţinut că, din moment ce termenul de prescripţie nu poate curge de la momentul decizie Curţii de Conturi, este evident că acesta nu ar putea curge din anul 2021, aşa cum a susţinut recurentul-reclamant, deci la 7 ani de la decizia menţionată.

A mai constatat şi că, pe de altă parte, chiar şi dacă s-ar reţine că termenul de prescripţie a început să curgă la data Decizie nr. 10 emise de către Curtea de Conturi, respectiv 10 octombrie 2013 (deşi nu este cazul), acesta s-a împlinit la data de 10 octombrie 2016, deci mult anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că este adevărat că instanţa de apel, contrar celor statuate de instanţa de fond, a apreciat că momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (24 februarie 2011), ci a arătat că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripţia data la care s-a finalizat raportul cu relevanţă în cauză, nr. 25394 din data de 26 aprilie 2013.

Curtea de apel, ţinând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a substituit considerentele reţinute de tribunal în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă şi a oferit propria motivare care să susţină soluţia de menţinere a hotărârii pronunţate în primă instanţă sub acest aspect, aceea de respingere a acţiunii formulate de către recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor ca fiind prescrisă.

Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.

Nu se poate reţine existenţa unei contradicţii între considerentele şi dispozitivul deciziei atacate şi, prin urmare, nici incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care, chiar dacă a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este altul decât cel avut în vedere de către tribunal, concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în urma propriului raţionament, nu este diferită de cea reţinută de către prima instanţă, respectiv aceea că, la data formulării acţiunii, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune era împlinit, împrejurare faţă de care în mod firesc şi legal curtea de apel a menţinut soluţia tribunalului de respingere a acţiunii recurentului-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca fiind prescrisă, şi a admis în parte apelul, schimbând sentinţa apelată, în sensul că a respins şi cererea formulată de Ministerul Finanţelor ca prescrisă.

Sunt nefondate şi criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care, în esenţă, a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii acesteia.

În baza acestui raport a fost emisă, de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, decizia de despăgubiri nr. 9507 din data de 24 februarie 2011.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, constatând că intimata-pârâtă a fost de la înfiinţare şi până în prezent un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, precum şi atribuţiile ce revin recurentului-reclamant în cadrul relaţiei cu intimata-pârâtă, reţinând şi că Statul trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi, instanţa de apel apreciat că momentul de la care se poate considera că începe cursul prescripţiei este, aşa cum s-a mai arătat, data la care s-a finalizat raportul cu relevanţă în cauză, nr. 25394 din data de 26 aprilie 2013.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010) recurentul-reclamant a învederat că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu pot fi reţinute nici cele susţinute de către recurentul-reclamant din perspectiva momentului la care putea cunoaşte existenţa pagubei.

Înalta Curte, contată că, în realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în memoriul de recurs – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona) –, recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul-reclamant identifică, aşa cum s-a mai arătat, un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitoarea sa l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (înregistrarea la data de 19 ianuarie 2021, în evidenţele Ministerului Finanţelor, a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emise de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care era informat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora).

Or, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse – supraevaluarea imobilului prin raportul întocmit, respectiv, omologarea acestei supraevaluări de către consilierii intimatei-pârâte şi emiterea deciziei de despăgubiri – i se opune recurentului-reclamant, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea [art. 3 lit. a)]. Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce o priveşte intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei intimatei-pârâte faţă de recurentul-reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2011), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitoarea împotriva căreia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului-reclamant este unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, data înregistrării la Ministerul Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel cum susţine recurentul-reclamant.

Totodată, Înalta Curte reţine incidenţa dezlegărilor date prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanţa supremă a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Astfel, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Totodată, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.

Constatarea instanţei de apel în sensul că data la care s-a finalizat raportul Curţii de Conturi nr. 25394 din data de 26 aprilie 2013 poate reprezenta momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, chiar dacă nu este în conformitate cu cele statuate prin decizia în interesul legii anterior menţionată, nu este de natură să lase soluţia fără temei legal.

Potrivit acestei decizii, astfel cum s-a arătat, data de la care, în atare situaţie, curge termenul de prescripţie se situează anterior efectuării controlului de către Curtea de Conturi.

Cum, chiar prin raportare la momentul reţinut de către instanţa de apel, în cauză, a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, este evident că aceeaşi concluzie rezultă şi dacă s-ar lua ca punct de reper o dată anterioară acesteia (în conformitate cu dezlegările instanţei supreme).

Prin urmare, în acest context, Înalta Curte constată că afirmaţia recurentului-reclamant potrivit căreia în mod greşit s-ar fi reţinut că trebuia şi putea să cunoască raporturile Curţii de Conturi nu are nicio relevanţă şi nu poate susţine caracterul fondat al recursului şi, respectiv, nelegalitatea deciziei recurate.

Se impune a se menţiona şi că instanţa de apel a arătat că, în plus, chiar admiţând că numai un control exercitat de Stat prin autorităţile sale reprezentative ar fi relevant, un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate, de la care să înceapă să curgă termenul de prescripţie, este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, astfel cum au fost indicate în cererea de apel, precum şi la mijloacele juridice, financiare şi logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, cât şi, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acţiona în instanţă la acesta se adaugă şi termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

A apreciat că, în orice caz, un interval de 7 ani pentru efectuarea de către Stat a unui control care i-ar fi permis să identifice deficienţele în activitatea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii, ce ar face ca acţiunea, introdusă la 10 ani de la producerea pagubei, să fie depusă totuşi în termenul de prescripţie (de 3 ani), este cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil.

Ca atare, în mod legal instanţa de apel a reţinut că, la data demarării prezentului litigiu, termenul de prescripţie fusese împlinit, şi, astfel, a menţinut soluţia primei instanţe de respingere, ca prescrisă, a acţiunii formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins şi cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor ca prescrisă.

Prin urmare, faţă considerentele anterior redate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 1505 din data de 1 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 1505 din data de 1 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.