State tort claim for overvalued 2009 property appraisal time-barred; appeal upheld as unfounded

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 2 decembrie 2021, sub nr. x/2021, prin care reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.326.098 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.724.310 RON – preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 7 august 2009, întocmit de către expertul evaluator A.., şi valoarea de 398.212 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului în suprafaţă de 5.474 m.p., situat în mun. Botoşani, bd. x nr. 14 (actual M. Eminescu), actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce priveşte suma de 826.098 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 500.000 RON de la data emiterii titlurilor de plată şi până la data plăţii efective. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 353 din data de 15 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă, şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia nr. 1820A din data de 5 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 353 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1820A din data de 5 decembrie 2022, pronunţate, în dosarul nr. x/2021, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 9 februarie 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 15 martie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

Susţinând nelegalitatea hotărârii recurate în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În opinia sa, în aplicarea textului legal, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, respectiv momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea.

A apreciat că, instanţa de control judiciar a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere.

Astfel, a arătat că în sistemul Decretului nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă, la fel ca în sistemul C. civ. anterior, începutul prescripţiei are, ca regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că: "prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune".

Totodată, a învederat că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

În acest sens a invocat şi prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, menţionând că acestea stabilesc alternativ două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data – judecătoreşte stabilită – când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Drept urmare, a considerat că simpla încălcare a dreptului subiectiv, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

A susţinut că, şi dacă intimata-pârâtă s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor şi chiar dacă Ministerul Finanţelor a avut doi reprezentanţi în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenţei prejudiciului, din moment ce, pe de o parte, este vorba despre persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuţii diferite, iar, pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare existentă între Ministerul Finanţelor şi intimata-pârâtă.

În plus, a arătat că nu se poate aprecia, în speţă, că momentul de început al termenului de prescripţie este cel la care s-a comunicat titlul de conversie, aşa cum a reţinut curtea de apel, întrucât la acea dată se cunoştea doar valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa pagubei; cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea existenţei pagubei.

Ca a atare, a apreciat că nu exista posibilitatea efectivă de a cunoaşte paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia la data comunicării titlului de conversie, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

A mai susţinut şi că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 atunci când a statuat că "din momentul emiterii deciziei de despăgubire, apelantul reclamant nu doar că putea să cunoască existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a prejudiciului, dar avea şi obligaţia/atribuţia legală să sesizeze din acel moment dacă au existat neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare."

Privitor la răspunderea statului, a considerat că sunt aplicabile normele dreptului public, acesta având răspundere directă doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, neputând fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

A subliniat că o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu, care, pentru a putea fi reparat, trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim şi să nu fi fost reparat încă

Mai mult, în opinia părţii, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.

De asemenea, a susţinut că, din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între intimata-pârâtă şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, a apreciat că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie. 2021, emise de partea adversă, privind diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Totodată, consideră şi că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionare recursului în interesul legii, din moment ce aceasta vizează o altă materie de drept, respectiv o reglementare specială, de dreptul muncii, în condiţiile în care, în speţă, este aplicabil dreptul comun.

I.8. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că recurentul-reclamant a înţeles să invoce o chestiune asupra căreia s-a statuat în mod definitiv într-o speţă similară.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prioritar, în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că, la termenul de judecată din data de 19 septembrie 2023, instanţa a apreciat că aceasta nu este în sine o veritabilă excepţie şi a calificat-o a fi o apărare de fond.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, susţinând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că momentul de la care a avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia este momentul comunicării titlului de conversie.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către intimata-pârâtă, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Decizia de despăgubiri nr. 8550 din data de 26 august 2010 (titlul de despăgubire), în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acţiuni nr. 2482 din data de 18 iulie 2011, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că de la momentul comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, societate deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de unic acţionar, acesta era obligat ca, în cadrul termenului de prescripţie, să declanşeze mecanisme care să permită depistarea existenţei unor eventuale pagube.

Curtea de apel a considerat că a se accepta că recurentul-reclamant are posibilitatea declanşării unui astfel de control la orice moment doreşte, având drept consecinţă formularea acţiunii în despăgubiri în termen de trei ani după efectuarea acestui control, ar conduce la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, lăsând la latitudinea acestuia stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009), recurentul-reclamant a învederat că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări, cu valoare de principiu, ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către intimata-pârâtă a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, astfel cum a fost reţinut de către instanţa de apel, se opune recurentului-reclamant, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

În acest context, se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice – [art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005].

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII din lege).

În ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Faţă de aceste considerente, se constată că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că statul nu poate susţine că nu a avut atribuţii să controleze o instituţie înfiinţată special de el.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român şi pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei intimatei-pârâte faţă de recurentul-reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba la momentul reţinut de către instanţa de apel ca fiind cel de la care a început să curgă în cauză termenul de prescripţie.

Astfel fiind, recurentul-reclamant putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 8550 din data de 26 august 2010, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Ca atare, cu atât mai mult, poate fi reţinută obligaţia recurentului-reclamant ca, în cadrul termenului de prescripţie, să declanşeze mecanismele care să îi permită depistarea existenţei unor eventuale pagube, de la momentul comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Sub acest aspect, se constată că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de către intimata-pârâtă, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul-reclamant, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1820A din data de 5 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1820A din data de 5 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.