Valuation reports and authentic instruments: evidentiary weight in civil liability claims for property compensation differences

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 21 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită, cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, a imobilului situat în str. x, localitatea Piteşti, jud. Argeş, şi valoarea de 5.341.350 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 30 martie 2009 întocmit în dosarul nr. x/CC*, adică suma de 4.737.091 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 123 din data de 1 februarie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1377A din data de 6 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 123 din data de 1 februarie 2022 pronunţate de Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1377A din data de 6 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 29 decembrie 2022, sub nr. x/2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 9 martie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 1377A din data de 6 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi, în principal, în măsura în care se va reţine motivul de nelegalitate circumscris unei insuficiente motivări a hotărârii recurate – art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. – casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru a se pronunţa o hotărâre cuprinzător motivată.

În subsidiar, pentru situaţia în care s-ar reţine incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicită casarea în parte a decizie recurate (în ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei) şi trimiterea dosarului, spre rejudecare, instanţei de apel.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esenţă, recurentul-reclamant a arătat că, în opinia sa, hotărârea este insuficient motivată, de vreme ce instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor pe care le-a depus la dosar, care au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi care nu au fost contestate de către aceasta din urmă.

A subliniat că, de altfel, nici nu ar fi putut contesta veridicitatea celor constatate prin respectivele înscrisuri, de vreme ce au fost înaintate chiar de către aceasta.

Recurentul-reclamant a considerat că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze aceste înscrisuri, cu observarea valorii prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce a fost comunicată chiar de către intimata-pârâtă.

Ca atare, a apreciat şi că neanalizarea acestor înscrisuri echivalează cu lipsa oricărei analize asupra pretenţiilor sale, astfel că soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată este insuficient motivată.

În opinia sa, au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora motivarea trebuie să fie cuprinzătoare, clară, precisă, necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar; motivarea hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

A subliniat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa care are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

În susţinerea criticilor subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, în privinţa cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., iar înscrisurile întocmite de un agent public în limitele atribuţiei sale, în cazul de faţă funcţionari ai intimatei-pârâte, se bucură de prezumţia de autenticitate, iar cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

În opinia recurentului-reclamant, în cazul de faţă, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriu era intimata-pârâtă, care putea uza de procedura înscrierii în fals, ceea ce nu s-a întâmplat.

A susţinut că înscrisurile înaintate Ministerului Finanţelor de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice în înţelesul art. 269 C. proc. civ., iar aceasta ar fi trebuit să se înscrie în fals în măsura în care ar fi contestat că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii; or intimata-pârâtă nu a întreprins niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expert şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare; mai mult decât atât, intimata-pârâtă este cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

În concluzie, a apreciat că, în contextul în care nu s-a procedat la contestarea sumelor şi înscrierea în fals de către intimata-pârâtă, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., fiind aşadar incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi pe cele ale art. 1241 C. civ., împrejurare ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel, substituindu-se intimatei-pârâte, a încuviinţat o apărare pe care aceasta nu a formulat-o, încălcând prevederile art. 9 C. proc. civ.

I.8. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că acesta nu este temeinic motivat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că recurentul-reclamant a înţeles să invoce o chestiune asupra căreia s-a statuat în mod definitiv într-o speţă similară.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prioritar, în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că, la termenul de judecată din data de 19 septembrie 2023, instanţa a apreciat că aceasta nu este în sine o veritabilă excepţie şi a calificat-o a fi o apărare de fond.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Toate criticile formulate au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar şi care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în etapa prelitigioasă, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.

În speţă, instanţa de apel, respingând apelul, a validat soluţia tribunalului prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant.

Prin acţiunea introductivă, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi – în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi în omologarea raportului de evaluare de către intimata-pârâtă, ce a condus la emiterea Deciziei nr. 4540 din data de 23 aprilie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În susţinerea cererii a depus acte cu privire la care a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 269-270 C. proc. civ., precum şi că i-au fost înaintate de către intimata-pârâtă: raportul de evaluare nr. x din data de 30 martie 2009 întocmit de către A. S.R.L.; raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare nr. x din data de 30 martie 2009, întocmit în dosarul nr. x C. civ.; raportul de evaluare întocmit de către B. S.R.L. la data de 26 noiembrie 2019; titlul de conversie nr. 773 din data de 14 iulie 2009; Decizia nr. 4540 din data de 23 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanţa de apel a reţinut că toate criticile formulate de recurentul-reclamant se referă la faptul că, anterior formulării acţiunii de faţă, intimata-pârâtă a recunoscut că a înregistrat un prejudiciu şi că i-a solicitat în mod expres să promoveze acţiunea de faţă pentru recuperarea sumelor reprezentând diferenţa dintre valoarea despăgubirilor acordate şi valoarea reală a imobilului; această situaţie ar fi dovedită cu actele autentice care emană de la intimata-pârâtă, iar instanţa nu a administrat nicio altă dovadă în contra acestora.

A constatat curtea de apel şi că nu au fost formulate critici concrete cu privire la raţionamentul instanţei şi la modul de apreciere a probelor, situaţie care atrage, în considerarea principiului disponibilităţii părţilor, în mod simetric, un control judiciar care să respecte gradul de generalitate al criticilor formulate.

Totodată, a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, iar, în cauză, nu există nicio situaţie specială care să justifice vreo derogare de la principiul enunţat.

A arătat că tribunalul, în confirmate cu prevederile art. 254 şi art. 22 C. proc. civ., a judecat cauza pe baza înscrisurilor depuse de recurentul-reclamant şi le-a apreciat liber conform art. 264 C. proc. civ., ţinând seama de puterea lor doveditoare.

Astfel, a constatat că prima instanţă a soluţionat cauza fără a considera necesară administrarea unor dovezi suplimentare, iar critica recurentului-reclamant sub acest aspect a fost înlăturată pentru argumentele arătate anterior şi în raport de prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte pretinsul caracter autentic al înscrisurilor care emană de la intimata-pârâtă, susţinut de către recurentul-reclamant, instanţa de apel a reţinut că acesta nu a indicat în concret care dintre înscrisurile depuse se încadrează în această categorie şi ce aspecte trebuiau considerate ca fiind dovedite cu puterea doveditoare impusă de actul autentic, situaţie în care a înlăturat această critică, având în vedere că niciunul dintre înscrisurile analizate de prima instanţă nu conţine constatări făcute personal de cel care le-a întocmit, referitor la stabilirea identităţii părţilor sau la exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinutul actului (art. 269 şi art. 270 C. proc. civ.).

Potrivit principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Altfel spus, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat – tantum devolutum quantum appellatum – şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă – tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către parte, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care: "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Or, în contextul în care partea, prin cererea de apel, nu a formulat critici concrete cu privire la apreciere a probelor de către prima instanţă, ci doar a invocat faptul că înscrisurile pe care le-a depus şi care emană de la intimata-pârâtă au valoarea probatorie recunoscută actelor autentice, în mod legal instanţa de apel a analizat doar dacă se poate reţine un atare caracter cu privire la înscrisurile avute în vedere de către prima instanţă la pronunţarea sentinţei şi a înlăturat această susţinere reţinând că niciunul dintre acestea nu conţine constatările la care se referă art. 269 şi art. 270 C. proc. civ.

Ca atare, Înalta Curte constată că această conduită a instanţei de apel este conformă limitelor învestirii sale, astfel cum acestea au fost trasate de criticile formulate prin cererea de apel, iar dacă, în urma raţionamentului juridic pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederilor art. 9 C. proc. civ., prin neanalizarea unor aspecte cu care ar fi fost învestită sau prin încuviinţarea unei probe nesolicitate în cauză.

În plus, aprecierea caracterului unor înscrisuri în sens contrar celor susţinute de către recurentul-reclamant nu poate echivala cu încuviinţarea unei probe nesolicitată de către partea adversă, ci este rezultatul propriei aprecieri a instanţei de judecată, conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceleaşi motive, Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi al criticii, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată este insuficient motivată întrucât instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor anterior menţionate, cu observarea prejudiciului care reiese din cuprinsul acestora.

Decizia atacată respectă rigorile impuse considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, atât de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi de art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentate, instanţa de apel expunând, aşa cum s-a arătat anterior, motivele care au condus la menţinerea soluţiei tribunalului, iar, în analiza efectuată, a răspuns tuturor criticilor formulate prin cererea de apel, printre care nu se regăsesc susţineri concrete care să tindă a demonstra greşita apreciere de către prima instanţă a conţinutului înscrisurilor analizate.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a reiterat afirmaţia potrivit căreia înscrisurile pe care le-a depus şi care emană de la partea adversă reprezintă înscrisuri autentice şi a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 269- 271 C. proc. civ., respectiv pe cele ale art. 1171 vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), împrejurare faţă de care, în opinia sa, sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În speţă, prima instanţă, în raport de cele susţinute prin cererea de chemare în judecată şi de temeiul de drept pe care aceasta a fost întemeiată, a verificat dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, atât în ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă, cât şi pe expertul autorizat de către aceasta, A. S.R.L.

Astfel, analizând raportul de evaluare întocmit în anul 2009 şi pe cel de verificare realizat ulterior, a concluzionat că nu se poate reţine săvârşirea faptei ilicite în sarcina intimatei-pârâte sau în sarcina expertului autorizat de către aceasta pentru efectuarea raportului de evaluare cu privire la imobilul situat în str. x, localitatea Piteşti, judeţul Argeş, întrucât neconformităţile identificate prin raportul de verificare a raportului de evaluare sunt neîntemeiate, expertul realizând evaluarea aplicând în mod corect metoda comparaţiei directe, având în vedere că a utilizat comparabile situate în aceeaşi zonă cu imobilul în litigiu.

A mai apreciat şi că nu poate fi reţinută metoda comparaţiei vânzărilor prin care B. S.R.L. a evaluat imobilul, întrucât comparaţiile utilizate de aceasta nu sunt similare celor specifice zonei în care este situat imobilul în litigiu, cel de-al doilea expert utilizând comparabile situate în alte cartiere ale municipiului Piteşti.

Instanţa de apel, raportat la criticile formulate de recurentul-reclamant prin cererea de apel, prin care acesta a susţinut că înscrisurile pe care le-a depus la dosar şi care emană de la intimata-pârâtă sunt înscrisuri autentice, a apreciat, astfel cum s-a mai arătat, că niciunul dintre înscrisurile analizate de prima instanţă nu conţine constatări făcute personal de cel care le-a întocmit, referitor la stabilirea identităţii părţilor sau la exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinutul actului.

În ceea ce priveşte rapoartele de evaluare analizate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanţa nefiind ţinută de concluziile experţilor, ci i se recunoaşte posibilitatea de a le reţine sau de a le înlătura motivat, în condiţiile în care, aşa cum în mod corect a reţinut şi curtea de apel, acestea nu regăsesc printre ipoteze reglementate la art. 269 C. proc. civ.

A se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către recurentul-reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile recurentului-reclamant privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanei îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

De altfel, din susţinerile recurentului-reclamant reiese că se cere instanţei a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către acesta, afirmându-se că din acte ulterioare, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimţământul intimatei-pârâte cu privire la conţinutul înscrisurilor.

Or, deşi a invocat că instanţa de apel a nesocotit caracterul de act autentic al înscrisurilor de care a înţeles să se folosească, pretinzând încălcarea de către curtea de apel a art. 269-271 C. proc. civ., respectiv a art. 1171 vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), în realitate, recurentul-reclamant nu a arătat de ce cele reţinute de către instanţa de apel, sub acest aspect, nesocotesc aceste dispoziţii legale, criticile părţi vizând, în realitate, aprecierea probelor de către prima instanţă în soluţionarea cauzei, aspect necontestat prin cererea de apel şi care nu poate fi supus cenzurii instanţei de recurs.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanţei de judecată, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Ca atare, nu se poate reţine concluzia încălcării de către instanţa de apel a normelor de drept procesual şi material invocate în dezvoltarea acestei critici şi, prin urmare, nici incidenţa, din această perspectivă, a motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1377A din data de 6 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.