State claim for overvaluation damages from property restitution; start of three-year prescription under objective knowledge standard.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 26 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 346.817 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 627.660 RON – preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 2 aprilie 2009 de către expert evaluator A. şi valoarea de 280.843 RON stabilită, cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 3.489 m.p. din municipiul Hunedoara, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 281 din data de 28 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 1741A din data de 24 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 281 din data de 28 februarie 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1741A din data de 24 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 14 februarie 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 15 martie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

În opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că momentul la care ar fi putut cunoaşte atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea este cel al emiterii titlului de despăgubire.

A arătat că nu avea cum să cunoască despre existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Totodată, a menţionat că intimata-pârâtă este o persoană juridică distinctă de recurentul-reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

A susţinut că instanţa de control judiciar nu a ţinut cont de prevederile H.G. nr. 361/2005 şi nr. 387/2007, respectiv ale H.G. nr. 572/2013, acte normative ce demonstrează că Ministerul Finanţelor nu avea pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se urmăreşte a fi recuperat prin acţiunea introductivă.

De asemenea, a învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, aplicabil la data emiterii actelor administrative considerate ca fiind cauzatoare de prejudicii şi ilicite, "statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi organizaţiilor economice de stat (...) dacă ele sunt persoane juridice". Mai mult, potrivit dispoziţiilor alin. (2) din norma antemenţionată, persoana juridică subordonată unui organ al administraţiei de stat răspunde pentru propriile obligaţii. Organele administraţiei de stat nu răspund pentru obligaţiile persoanelor juridice subordonate decât atunci când legea prevede expres aceasta".

A menţionat că motivarea instanţei de control judiciar susţine ideea unui stat omniprezent, omnipotent şi omniscient care tutelează toate instituţiile şi autorităţile prin care se realizează funcţiile constituţionale, ceea ce contravine reglementării din art. 37 alin. (1) al Decretului nr. 34/1954.

În opinia sa, dacă Ministerul Finanţelor ar fi avut atribuţia de a cenzura decizia de plată emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile Legii nr. 247/2005, atunci raţionamentul instanţei de apel ar fi fost valid; astfel, momentul la care recurentul-reclamant trebuiau să cunoască prejudiciul şi persoana vinovată ar fi fost tocmai momentul la care trebuia îndeplinită obligaţia legală de verificare şi/sau validare, ceea ce nu a fost cazul în speţă.

A apreciat că relevant este faptul că Legea nr. 247/2005 nu dădea posibilitatea Ministerului Finanţelor să verifice legalitatea cuantumului despăgubirii conţinute în decizia validată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi înaintată pentru plată; altfel spus, aspectele legale de evaluare şi eventual reevaluare, făceau obiectul unor proceduri care se desfăşurau exclusiv în faţa intimatei-pârât, neputând fi influenţate, verificate sau contestate de Ministerul Finanţelor.

De asemenea, a arătat că a formulat cererea de chemare în judecată atunci când a cunoscut efectiv că există diferenţe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a efectuat pe cale administrativă în urma controlului Curţii de Conturi.

În opinia recurentului-reclamant, chiar dacă, în speţă, momentul de la care curge termenul de prescripţie, din perspectiva art. 8 al Decretului nr. 167/1958, este îndepărtat în timp faţă de momentul la care se susţine că ar fi avut loc fapta cauzatoare de prejudicii şi s-ar fi produs paguba, aceasta nu înseamnă că norma legală trebuie interpretată extensiv sau că la interpretare trebuie să prezinte relevanţă relaţiile de bună colaborare dintre instituţiile statului.

A subliniat că Ministerul Finanţelor nu avea pârghiile legale necesare pentru a verifica şi pentru a stabili existenţa prejudiciului; plata propriu-zisă a sumelor din deciziile emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, nu presupune că plătitorul cunoştea sau că ar fi trebuit să cunoască existenţa supraevaluării, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Ca atare, recurentul-reclamant a invocat că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de autoritatea intimată-pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

I.8. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că recurentul-reclamant a înţeles să invoce o chestiune asupra căreia s-a statuat în mod definitiv într-o speţă similară.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prioritar, în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că, la termenul de judecată din data de 19 septembrie 2023, instanţa a apreciat că aceasta nu este în sine o veritabilă excepţie şi a calificat-o a fi o apărare de fond.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului-reclamant fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data de 19 ianuarie 2021, reprezentând data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021 emisă de intimata-pârâtă, prin care i s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a arătat că s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul obiectiv reţinut de către instanţa de apel, formulând în acest sens consideraţii ce ţin de inexistenţa unor pârghii prin care ar fi putut să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

Critica este nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Decizia nr. 9360/FF din data de 1 octombrie 2009 (titlul de despăgubire în favoarea domnului B.) în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiar.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de data emiterii Deciziei nr. 9360/FF din data de 1 octombrie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire, sau, cel mai târziu, acela la care a fost emis titlul de conversie nr. 351 din data de 8 aprilie 2010.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009), recurentul-reclamant a arătat că nu au putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoşteau întinderea prejudiciului.

Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală – art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 –, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona) – recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către intimata-pârâtă a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 9360/FF din data de 1 octombrie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarului B., se opune recurentului-reclamant, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 9360/FF din data de 1 octombrie 2009, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x din data de 2 aprilie 2009, întocmit de către expert evaluator A..

Recurentul-reclamant nu poate opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existenţa unui prejudiciu, de vreme ce aceştia aveau cadrul legal şi totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real şi în timp util.

Or, pasivitatea recurentului-reclamant a fost sancţionată prin opunerea prescripţiei extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmaţia acestora potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparţin instituţiilor acestuia.

Statul, în raport cu proprii săi agenţi trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil.

Totodată, se impune a se menţiona că din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 9360/FF din data de 1 octombrie 2009, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment [art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005], preşedintele intimatei-pârâte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlul de despăgubire emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

În ceea ce o priveşte intimata-pârâtă, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de recurentul-reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 9360/FF din data de 1 octombrie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Pe cale de consecinţă, contrar aserţiunilor din memoriul de recurs, recurentul-reclamant a beneficiat de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitării la orice moment a unui control, prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, recurentul-reclamant putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 9360/FF din data de 1 octombrie 2009, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului-reclamant este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de intimata-pârâtă, îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse – din anul 2009) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1741A din data de 24 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1741A din data de 24 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.