State loses appeal on flawed property valuation claim; no recovery for restitution overcompensation.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed as unfounded the appeal filed by the State (through the Ministry of Finance) against the Court of Appeal’s decision, thereby upholding the appellate ruling that rejected the action; the first-instance decision had been annulled and the case was decided on the merits by the Court of Appeal, which had found no tort liability. The dispute concerned a claim for RON 1,265,975 as damages allegedly arising from a flawed property valuation that led to excessive compensation under the restitution regime (Law No. 247/2005), the State arguing that the National Authority for Property Restitution was liable as principal for the expert’s faulty report and for its own approval thereof. The Court held that the appellate court correctly assessed the two contradictory expert reports as having equal probative value and did not violate the principle of party disposition (Art. 9) or the rules on authentic documents and burden of proof (Arts. 269–271 C. proc. civ., Art. 1241 Civ. Code), since the exclusion of evidence was a reasoned exercise of judicial discretion, not a procedural breach; it also affirmed that no principal-agent relationship existed between the authority and the contracted expert, there being only a contractual relation, and that the plaintiff failed to establish an unlawful act and damage — the essential elements of delictual liability.
Legislator headnote
AI generatedart. 4711 alin. (5) C. proc. civ, art. 1241 C. civ, art. 269 C. proc. civ, art. 9 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ; State loses appeal on flawed property valuation claim; no recovery for restitution overcompensation: The dispute concerned a claim for RON 1,265,975 as damages allegedly arising from a flawed property valuation that led to excessive compensation under the restitution regime (Law No. 247/2005), the State arguing that the National Authority for Property Restitution was liable as principal for the expert’s faulty report and for its own approval thereof. The Court held that the appellate court correctly assessed the two contradictory expert reports as having equal probative value and did not violate the principle of party disposition (Art. 9) or the rules on authentic documents and burden of proof (Arts. 269–271 C. proc. civ., Art. 1241 Civ. Code), since the exclusion of evidence was a reasoned exercise of judicial discretion, not a procedural breach; it also affirmed that no principal-agent relationship existed between the authority and the contracted expert, there being only a contractual relation, and that the plaintiff failed to establish an unlawful act and damage — the essential elements of delictual liability.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for rejecting the appeal as unfounded in the dispositive.
Full text
Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023
Asupra cauzei de faţă reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.265.975 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 4.379.150 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x din data de 12 ianuarie 2011, întocmit de A. S.R.L., pentru imobilul, compus din teren de 1.844 m.p. şi construcţiile demolate, situat în municipiul Piteşti, str. x (fostă str. x) nr. 72, judeţul Argeş, şi valoarea de 3.113.175 RON, stabilită, cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, pentru acelaşi imobil, prin raportul de expertiză din data de 12 decembrie 2019 întocmit de B. S.R.L.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă
Prin sentinţa nr. 639 din data de 28 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă: a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu numita C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cerea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu A. S.R.L., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare; a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor ca prescrisă.
I.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Prin decizia nr. 1436/A din data de 13 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 639 din data de 28 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru judecarea procesului pe fond.
Prin decizia nr. 1942A din data de 15 decembrie 2022, pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
I.4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1942A din data de 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.
I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 15 martie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.
I.7. Motivele de recurs
Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel pentru a se dispune admiterea apelului pe care l-a declarat, cu consecinţa modificării hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant, în esenţă, a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1241 C. civ.
Astfel, a arătat că a învederat instanţelor de judecată (primei instanţe şi celei de apel) – chiar prin cererea de chemare în judecată – împrejurarea că, în cadrul probei cu înscrisuri, depune, printre altele, acte în privinţa cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrisurile au fost înaintate Ministerului Finanţelor de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
A precizat că "a dovedi" sau "a proba" înseamnă, într-o accepţiune generală, a stabili realitatea unei afirmaţii, a demonstra că o susţinere corespunde adevărului, a arăta cu argumente existenţa sau inexistenţa unui fapt sau a unei situaţii; în drept, termenul probă are mai multe accepţiuni, în speţă, interesând, din punctul său de vedere, sensul de mijloc de probă, prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, în acest sens fiind art. 1170 din vechiul C. civ., potrivit căruia "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia dintre părţi şi prin jurământ".
Recurentul-reclamat a învederat că, în speţă, prin înscrisuri, înţelege adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanţelor fiind relevante întrucât conţin informaţii necontestate, anterioare ivirii litigiului şi care oferă garanţii de sinceritate şi exactitate.
A mai susţinut şi că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma şi aparenţa sa exterioară, înfăţişarea unui act regulat întocmit, astfel că, din această împrejurare rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei-pârâte din prezenta cauză).
Recurentul-reclamant a subliniat că efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei – cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.
A subliniat că, şi în raport de dispoziţiile art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ. în materie de contracte), înscrisul autentic, din punct de vedere al forţei sale probante, s-a bucurat/se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare.
În opinia recurentului-reclamant, în prezenta cauză, cea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Reiterând faptul că înscrisurile pe care le-a depus la dosar au fost înaintate Ministerului Finanţelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, arată şi că acestea reprezintă înscrisuri autentice, în înţelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.
Menţionează că, din actele dosarului, rezultă faptul că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de experţi şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare, aceasta fiind cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului (reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de B. S.R.L.) şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia.
A apreciat recurentul-reclamant că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care i-a fost transmisă chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă şi depuse la dosarul cauzei.
Ca atare, a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., precum şi a art. 1241 C. civ.
Totodată, a susţinut şi că instanţa de apel a nesocotit principiul disponibilităţii părţilor, încălcând prevederile art. 9 C. proc. civ., întrucât nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus, în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, substituindu-se, astfel, intimatei-pârâte, prin încuviinţarea unei apărări pe care această parte nu a formulat-o.
De asemenea, recurentul-reclamant a criticat decizia atacată, arătând că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că nu există un raport de prepuşenie între expert şi intimata-pârâtă, întrucât între aceştia există un raport contractual, precum şi că nu există o bază legală care să permită reţinerea existenţei unui raport de prepuşenie.
Cu referire la acest aspect, a menţionat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori, autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, s-a efectuat de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, potrivit H.G. nr. 527 din data de 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului-cadru şi a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizaţi, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele masuri adiacente.
Făcând trimitere la prevederile art. 1000 din vechiul C. civ., a arătat că este adevărat că între intimata-pârâtă şi expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia evaluatorul are o răspundere contractuală faţă de aceasta, însă între Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi evaluatorul respectiv nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator, prin expertiza defectuoasă efectuată, nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului – intimata-pârâtă – pentru faptele prepusului său, expertul evaluator.
A considerat că afirmaţia instanţei de apel în sensul că "reclamantul nu a dovedit nici fapta ilicită, nici prejudiciul invocat" nu este fundamentată din moment ce intimata-pârâtă, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză şi a solicitat oficial Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia.
Ca atare, în opinia sa, din moment ce există un prejudiciu recunoscut şi cuantificat de intimata-pârâtă, există şi o faptă ilicită cauzatoare a acestuia.
I.8. Apărările formulate în cauză
În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că acesta nu este temeinic motivat.
Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că recurentul-reclamant a înţeles să invoce o chestiune asupra căreia s-a statuat în mod definitiv într-o speţă similară.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Prioritar, în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că, la termenul de judecată din data de 19 septembrie 2023, instanţa a apreciat că aceasta nu este în sine o veritabilă excepţie şi a calificat-o a fi o apărare de fond.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În susţinerea nelegalităţii deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 şi a celor ale art. 269-271 C. proc. civ. prin aceea că a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata-pârâtă.
Toate criticile formulate de recurentul-reclamant au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar şi care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în etapa prelitigioasă, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.
Potrivit principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.
Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.
Altfel spus, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.
Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar dacă, în urma raţionamentului juridic pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunţate, câtă vreme analiza instanţei s-a circumscris apărărilor aşa cum au fost ele inserate în cererea dedusă judecăţii.
Astfel, instanţa de apel, judecând pricina pe fond (după admiterea apelului declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinţei tribunalului, anularea acesteia şi reţinerea cauzei pentru judecarea pe fond a procesului), a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Prin acţiunea introductivă, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi – în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi în omologarea raportului de evaluare de către intimata-pârâtă, ce a condus la emiterea Deciziei nr. 9865 din data de 26 mai 2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În susţinerea cererii a depus acte cu privire la care a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 269-270 C. proc. civ., precum şi că i-au fost înaintate de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x din data de 12 ianuarie 2011 întocmit de către A. S.R.L.; raportul de verificare nr. x a raportului nr. x din data de 12 ianuarie 2011; raportul de evaluare întocmit de către B. S.R.L. la data de 12 decembrie 2019; titlul de conversie – Decizia nr. 2648 din data de 25 iulie 2011 – emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; Decizia nr. 9865 din data de 26 mai 2011, în dosarul ANRP nr. x/CC, conexat cu dosarul nr. x C. civ.
Instanţa de apel a reţinut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte şi a ajuns la concluzia neîntrunirii cerinţelor privind existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului.
În ce priveşte valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că este vorba despre două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiţi, de persoane diferite, având aşadar aceeaşi valoare probatorie.
Analizând, atât raportul de evaluare nr. x din data de 12 ianuarie 2011, cât şi raportul de expertiză întocmit de B. S.R.L. în anul 2019, a apreciat că, în ceea ce îl priveşte pe primul, nu s-a dovedit că, din punct de vedere metodologic, acesta nu era conform cu standardele internaţionale de evaluare, precum şi că al doilea nesocoteşte dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.
Aceste constatări ale instanţei de apel au dus în final la concluzia inexistenţei atât a faptei ilicite, cât şi a prejudiciului pretins de recurentul-reclamant, condiţii obligatorii pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.
Or, deşi a invocat că instanţa de apel a nesocotit caracterul de act autentic al înscrisurilor de care a înţeles să se folosească, în realitate criticile recurentului-reclamant vizează relevanţa dată acestora de către curtea de apel în soluţionarea cauzei, aspect ce nu poate fi supus cenzurii instanţei de recurs.
Din susţinerile recurentului-reclamant reiese că se cere instanţei a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2011, depus, de asemenea, la dosar de către recurentul-reclamant, afirmându-se că din acte ulterioare, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimţământul intimatei-pârâte cu privire la conţinutul înscrisurilor.
Înalta Curte reţine că a se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către recurentul-reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.
În plus, susţinerile recurentului-reclamant privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.
Înalta Curte observă că instanţa de apel, aşa cum s-a arătat anterior, a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa prelitigioasă, respectiv raportul de evaluare din anul 2011 şi raportul de reevaluare din anul 2019, aşadar recunoscând acestora o valoarea probatorie egală, neexistând argumente pentru a se reţine prevalenţa unuia dintre cele două înscrisuri, astfel cum pretinde recurentul-reclamant.
Dimpotrivă, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect instanţa de apel le-a analizat şi a înlăturat motivat concluziile unuia dintre cele două rapoarte, respectiv pe cele ale celui de-al doilea, reţinând că acesta nesocoteşte dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.
În plus, a arătat că nu poate fi reţinută susţinerea recurentului-reclamant în sensul că însuşirea de către intimata-pârâtă a concluziilor raportului de verificare şi a concluziilor raportului de evaluare din 2019 este suficientă pentru admiterea acţiunii, în condiţiile în care părţile nu au încheiat o tranzacţie.
Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanţei de judecată, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.
Pe de altă parte, nu se poate reţine o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 C. proc. civ., în contextul în care, în speţă, nu au fost negate cele constate prin înscrisurile de care recurentul-reclamant a înţeles să se folosească în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanţa de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente şi probe aduse de către acesta, în contextul cercetării întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcarea a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât şi a art. 269-271 din acelaşi act normativ.
De asemenea, pentru aceleaşi motive, Înalta Curte apreciază nefondată şi critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a pretins o încălcare a art. 1171 vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), argumentele părţii, sub acest aspect, fiind aceleaşi cu cele invocate în afirmarea incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care au fost apreciate ca fiind nefondate, astfel cum s-a arătat în analiza anterioară.
Este nefondat şi motivul de recurs prin care se pretinde o nesocotire a prevederilor art. 1000 din vechiul C. civ., respectiv că este eronată interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepuşenie între expert şi intimata-pârâtă, întrucât între aceştia există un raport contractual.
Ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană – denumită comitent – de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane – denumită prepus – aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că sunt raporturi juridice de tip comitent-prepus între intimata-pârâtă şi membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, raport de prepuşenie rezultând din dispoziţiile Legii nr. 247/2005, în timp ce raportul dintre aceasta şi expert este un raport contractual, neexistând o bază legală care să permită existenţa unui raport de prepuşenie.
Această concluzie a instanţei este una corectă în contextul în care raportul juridic dintre expert şi intimata-pârâtă este născut în urma încheierii unui contract, fiind lipsită de relevanţă, din această perspectivă, împrejurarea că selecţia evaluatorilor s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527/2006.
Pe de altă parte, chiar recurentul-reclamant a arătat că evaluatorul are o răspundere contractuală faţă de intimata-pârâtă, iar argumentul pe care l-a adus în susţinerea criticii formulate a fost acela că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi evaluator, nu poate recupera prejudiciul care i-a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului – intimata-pârâtă – pentru faptele prepusului său – expertul evaluator.
Ca atare, ceea ce susţine în fapt recurentul-reclamant este răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte în calitatea sa de comitent pentru fapta prepusului său.
Or, instanţa de apel a analizat dacă se poate reţine răspundere intimatei-pârâte pentru fapta prepuşilor săi, respectiv săvârşirea unei fapte ilicite de către membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, pe care i-a apreciat a fi prepuşii aceştia, şi a concluzionat că o atare faptă nu poate fi constatată în condiţiile în care, nu se dovedeşte că, din punct de vedere metodologic, raportul de evaluare din 2010 nu era conform cu standardele internaţionale de evaluare. De altfel, a apreciat şi că nu se poate constata existenţa unei fapte ilicite săvârşite de către expert.
În plus, deşi face referire la dispoziţiile art. 1000 din vechiul C. civ., pe care le-a enunţat în cuprinsul cererii de recurs, tinzând a susţine, în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o încălcare a acestora, recurentul-reclamant nu aduce alte critici concrete şi nu arată în ce mod instanţa de apel a nesocotit aceste prevederi legale, care este eroare cuprinsă în argumentele instanţei prin raportare la norma de drept invocată, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1942A din data de 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.