Defamation by journalist against public figure: balancing freedom of expression and right to dignity under Article 10 ECHR

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş - Severin sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C. S.R.L., solicitând instanţei să constate caracterul ilicit, denigrator şi defăimător la adresa sa, al articolelor scrise de către pârâtul B., care are calitatea de ziarist în cadrul publicaţiei online C., şi să-i oblige pe pârâţi la plata sumei de 100.000 Euro în echivalent, cu titlu de daune morale, cu menţiunea că se obligă să doneze de îndată această sumă către o instituţie de ajutoare dintre cele care se ocupă de protecţia persoanelor aflate în nevoi, dintr-o zonă defavorizată.

A solicitat, totodată, obligarea pârâţilor la publicarea pe site-ul C., pe propria cheltuială, a hotărârii pronunţate în acest dosar (cu excepţia datelor cu caracter personal) şi la prezentarea de scuze publice, în trei numere consecutive, în publicaţia online C. (C.), într-un interval de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Reclamantul a solicitat şi cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 995/29.06.2022 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2021, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L. a fost respinsă.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 288 din data de 27 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 995/29.06.2022 pronunţate de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2021.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 288 din data de 27 octombrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A., care a susţinut, în esenţă, că aceasta nu cuprinde o motivare efectivă, instanţa de apel preluând aproape în întregime considerentele hotărârii instanţei de fond.

În acest sens, a arătat că, la fel ca şi în hotărârea pronunţată de prima instanţă, în considerentele deciziei atacate se vorbeşte despre limitele libertăţii presei şi despre doza de exagerare permisă jurnalistului, raportat la calitatea reclamantului de persoană publică, fără a se arăta, însă, care sunt aceste limite şi care este doza de exagerare permisă în astfel de cazuri, situaţie ce se circumscrie aplicării greşite a normelor de drept material privind dreptul la demnitate precum şi lipsei de previzibilitate a interpretării normei de drept material.

Tratând speţa într-o astfel de manieră, cele două instanţe au prezentat argumente generale şi nu individuale, argumente care pot permite la nesfârşit ca jurnalistul să prezinte: "într-un ton sarcastic, aspecte ale vieţii publice a reclamantului..." şi care îl obligă pe reclamant ca, în virtutea statutului de persoană publică, să accepte orice exagerări cu privire la persoana sa: "...reclamantul apelant fiind o persoană publică, este permisă o anumită doză de exagerare, întemeiată pe o bază factuală; cu toate că articolul cuprinde în mod clar o doză de exagerare şi de provocare aceasta este admisibilă într-o societate democratică pentru jurnalişti, în condiţiile în care scopul avut de autor a fost informarea publicului...".

Recurentul consideră că, în interpretarea regulii de drept, judecătorul trebuie să asigure securitatea juridică, ce garantează previzibilitatea atât a conţinutului regulii de drept, cât şi a aplicării sale, or, în speţa de faţă, nu există niciun fel de previzibilitate a hotărârii pronunţate cu privire la apărarea dreptului la demnitate şi la limitele în care acesta poate fi afectat.

Recurentul a mai arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut caracterul exagerat şi provocator al articolului, a considerat că scopul urmărit de autor a fost informarea publicului, contrar unei probe din dosar, respectiv declaraţiei martorei D. (jurnalist), care vorbeşte despre o campanie de presă agresivă împotriva sa şi nu despre un articol de presă menit a informa obiectiv publicul.

Or, chiar mergând pe linia acestui raţionament, referitor la scopul urmărit de ziarist, nu se poate vorbi decât despre o prezumţie, pentru că, în fapt, respectivul articol de presă se circumscrie unui atac constant al jurnalistului, menit doar să-i afecteze imaginea de preşedinte al Consiliului Judeţean, scopul urmărit de autorul textului nefiind informarea publicului ci prezentarea într-o lumină nefavorabilă a subiectului-ţintă.

Sub un alt aspect, recurentul a susţinut că, deşi instanţa de apel a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO referitoare la "îndatoririle şi responsabilităţile" pe care orice ziarist trebuie să şi le asume atunci când îşi exercită libertatea de exprimare, nu a analizat speţa de faţă prin raportare la aceasta.

A arătat că dispoziţiile art. 10 din Convenţie nu garantează libertatea de exprimare fără nicio restricţie, chiar şi atunci când este vorba de "acoperirea mediatică" a unor probleme de interes public serios, exerciţiul acestei libertăţi comportând "îndatoriri şi responsabilităţi" care privesc şi presa şi care pot căpăta o importanţă deosebită atunci când un articol riscă să aducă atingere reputaţiei unor persoane, punând astfel în pericol "drepturile altuia". Aceleaşi "îndatoriri şi responsabilităţi" inerente exerciţiului libertăţii de exprimare se raportează şi la obligaţia ziariştilor de a acţiona cu bună-credintă, în aşa fel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei profesionale - decizia CEDH din 16 octombrie 2001 Verdens Gang & Aase c/Norvege.

Or, chiar dacă sunt reţinute concluziile unei decizii CEDO, instanţa de apel nu le analizează raportat la speţa de faţă şi, efectiv, la noţiunea de "informaţii exacte şi demne de încredere", chestiune ce intră în obligaţia ziariştilor de a acţiona cu bună-credintă. Buna credinţă a pârâtului intimat B. este în mod clar pusă sub semnul întrebării câtă vreme acesta îşi prezintă doar opiniile personale ca fiind o realitate tendenţios şi constant deformată, în care preşedintele actual al Consiliului Judeţean Caraş-Severin are realizări zero, nefăcând nimic pentru judeţul în care a fost ales.

Faţă de toate aceste aspecte, recurentul reclamant a solicitat casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs.

La termenul din data de 19.09.2023, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.1. Examinând cu prioritate excepţia invocată, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiaşi articol, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a opera nulitatea recursului în condiţiile textului legal mai sus citat, este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susţineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, sancţiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 – 8 C. proc. civ., şi chiar dacă partea nu le-a încadrat în drept sau a procedat la o încadrare juridică eronată, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamantul A., din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi nu este indicat motivul de nelegalitate pe care se întemeiază recursul iar în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri generice cu privire la încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de drept material şi de drept procesual, precum şi referiri la materialul probator administrat şi la modul în care instanţa de apel a interpretat sau ar fi trebuit să interpreteze situaţia de fapt şi probele, aspecte care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, totuşi, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi în limitele cărora poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.

Astfel, recurentul a invocat, pe de o parte, încălcarea de către instanţa de apel a obligaţiei de a-şi motiva hotărârea în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., apreciind că decizia pronunţată nu cuprinde o motivare efectivă, în condiţiile în care instanţa de apel a preluat aproape în întregime considerentele hotărârii instanţei de fond, iar, pe de altă parte, a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în mod nelegal instanţa de apel reţinând temeinicia sentinţei din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind libertatea de exprimare şi limitele exercitării sale, aceste susţineri putând fi analizate în recurs, din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. 1punctele 6 şi 8 C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondată excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul reclamant şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Curtea reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În speţă, fără a invoca niciuna dintre ipotezele mai sus prezentate, recurentul susţine doar că instanţa de apel nu a făcut o motivare efectivă a deciziei pronunţate, preluând aproape în întregime considerentele sentinţei primei instanţe sau prezentând argumente generale şi nu individuale.

În concret, susţine că, deşi se vorbeşte despre limitele libertăţii presei şi despre doza de exagerare permisă jurnalistului, raportat la calitatea reclamantului de persoană publică, nu se arată care sunt aceste limite şi care este doza de exagerare permisă în astfel de situaţii, că, deşi instanţa de apel a reţinut caracterul exagerat şi provocator al articolului incriminat, consideră în mod eronat că scopul avut în vedere de autor a fost informarea publicului, în ciuda declaraţiei martorei E. care vorbeşte despre o campanie de presă agresivă împotriva reclamantului şi nu despre un simplu articol de presă menit a informa obiectiv publicul, ceea ce dovedeşte că rezultatul urmărit de autorul textului a fost prezentarea într-o lumină nefavorabilă a subiectului ţintă, şi că, deşi reţine, în acord cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa CEDO, că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă şi îndatoriri şi responsabilităţi, ziariştii având obligaţia de a acţiona cu bună credinţă, instanţa de apel nu analizează efectiv speţa de faţă prin raportare la acestea.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel – determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă – a răspuns criticilor susţinute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., menţinând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de reclamant, întrunirea în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, instanţa de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, speţa dedusă judecăţii presupunea soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului – dreptul reclamantului la viaţă privată în componenta referitoare la demnitate şi la propria imagine (art. 71 alin. (1), art. 72 alin. (1) şi art. 73 din C. civ.) şi, respectiv, dreptul pârâţilor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâţii şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul pârâţilor la libertatea de exprimare, şi anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâţii, instanţa de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamant, instanţa le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinţei primei instanţe.

Instanţa de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului fondului, că articolele incriminate, apărute pe site-ul C., prezintă, într-un ton sarcastic, aspecte ale vieţii publice a reclamantului, în contextul unei campanii de informare cu privire la realizările sale profesionale, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Caraş Severin, nefiind relevate fapte sau judecăţi de valoare referitoare la viaţa privată a reclamantului.

Totodată, Curtea a constatat, în raport de materialul probator administrat în faţa primei instanţe, că publicarea articolului a fost precedată de o informare a ziaristului asupra aspectelor invocate, mare parte a textului publicat reprezentând judecăţi de valoare ale autorului, astfel că cerinţa existenţei unei baze factuale suficiente priveşte exclusiv faptele afirmate.

Analizând articolele de presă incriminate, Curtea a reţinut că publicarea acestora se înscrie în limitele libertăţii presei, atât din perspectiva ideilor şi informaţiilor prezentate, cât şi din cea a modului în care acestea au fost exprimate, întrucât, fiind vorba de o persoană publică, este permisă o anumită doză de exagerare, întemeiată pe o bază factuală. S-a apreciat că, deşi articolul cuprinde în mod clar o doză de exagerare şi de provocare, aceasta este admisibilă într-o societate democratică pentru jurnalişti, în condiţiile în care scopul avut în vedere de autor a fost informarea publicului (alegătorii) despre persoana reclamantului, respectiv cu privire la un subiect de interes public. Modul în care autorul a înţeles să aducă la cunoştinţa publicului afirmaţiile incriminate nu a depăşit limita acceptabilă a dreptului la liberă exprimare şi nici nu a produs repercusiuni grave asupra reclamantului, nerezultând din probele administrate că publicarea articolului a implicat consecinţe importante pe plan profesional sau politic, de natura celor afirmate de reclamant.

În sfârşit, s-a apreciat că maniera în care s-a procedat la comunicarea informaţiilor nu poate atrage concluzia relei credinţe a jurnalistului, declaraţia martorei E. în sensul că reclamantul ar fi fost supus unei campanii de denigrare din partea pârâtului nefiind suficientă pentru a răsturna prezumţia de bună credinţă de care jurnalistul se bucură. Împrejurarea că pârâtul, în calitate de jurnalist, a prezentat opiniei publice propriile judecăţi de valoare cu privire la activitatea politică şi administrativă a reclamantului, având o bază factuală, nu reprezintă o lezare a valorilor nepatrimoniale pretins încălcate de către reclamant, principiul proporţionalităţii ingerinţei şi a scopului legitim al acesteia fiind respectat.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă cu privire la faptele imputate pârâţilor ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei, susţinerile în sens contrar formulate de recurent fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a arătat care sunt limitele libertăţii de exprimare şi care este doza de exagerare permisă jurnaliştilor raportat la calitatea de persoană publică a reclamantului, faptul că în mod eronat s-ar fi apreciat că scopul avut în vedere de autor a fost informarea publicului, deşi erau suficiente date care demonstrau că el, reclamantul, era victima unei campanii de denigrare purtate de pârât împotriva sa, precum şi faptul că jurnalistul şi-a încălcat obligaţia de a acţiona cu bună credinţă, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de calificarea dată de instanţă discursului, respectiv, ca referindu-se la exprimarea unor judecăţi de valoare, şi faţă de concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la atitudinea subiectivă a autorului articolelor incriminate.

Or, împrejurarea că reclamantul este nemulţumit de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în concret, pornind de la statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credintă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumţia de bună credinţă a jurnalistului iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, a apreciat că acesta a constatat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâţii îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general.

În raport de aceste aspecte, explicit reţinute de instanţa de apel în considerentele deciziei atacate, apar ca fiind nefondate susţinerile din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la faptul că nu au fost analizate aspectele ce vizau lipsa bunei-credinţe a jurnalistului.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susţinerile apelantului reclamant, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel.

Deşi recurentul apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu a existat o încălcare a drepturilor subiective ale reclamantului, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Aşadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de faţă nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţine lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurentul nu face nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel şi au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate.

În esenţă, reclamantul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în mod nelegal instanţa de apel reţinând temeinicia sentinţei din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind libertatea de exprimare şi limitele exercitării sale.

Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei unei încălcări a drepturilor sale, recurentul-reclamant a reiterat situaţia factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt şi probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că articolele publicate au caracter exagerat şi provocator, depăşind limitele libertăţii de exprimare, în ciuda calităţii reclamantului de persoană publică, că scopul avut în vedere de autor nu a fost informarea obiectivă a publicului, ci denigrarea reclamantului, şi că jurnalistul şi-a încălcat obligaţia de a acţiona cu bună credinţă.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul întrunirii condiţiilor necesare antrenării răspunderii pârâţilor pentru depăşirea limitelor libertăţii de exprimare şi, implicit, pentru încălcarea dreptului reclamantului la viaţă privată, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că intimaţii pârâţi nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare, prezumţia de bună credinţă nefiind răsturnată.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, arătând că, deşi este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în acelaşi timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaşte limitări (respectiv, îndatoriri şi responsabilităţi), în aşa fel încât, prin exerciţiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la onoare, demnitate şi reputaţie), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care, contrar susţinerilor recurentului, le-a aplicat situaţiei de fapt din speţa dedusă judecăţii.

În raport de acestea, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod judicios că, în cauză, nu pot fi reţinute temeiuri pentru admiterea acţiunii (în sensul celor examinate de Curtea europeană din perspectiva art. 10 alin. (2) din Convenţie), întrucât sunt operante restrângerile pe care reclamantul este ţinut a le suporta pe temeiul art. 8 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului, dată fiind calitatea acestuia de om politic, dar şi pentru aceea că pârâtul a acţionat cu bună-credinţă.

Astfel, pe baza unor argumente apte să susţină această concluzie, instanţa de apel a reţinut că articolele incriminate vizează chestiuni de interes general, aspecte ale vieţii publice a reclamantului, cu privire la realizările profesionale ale acestuia, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Caraş Severin, opiniile exprimate de intimat fiind calificate drept judecăţi de valoare, iar nu fapte de natură obiectivă, deoarece reprezentau opinii personale ale acestuia din urmă.

S-a constatat că niciuna dintre afirmaţiile făcute de pârât la adresa reclamantului nu a vizat aspecte din viaţa privată a acestuia, ci au vizat exclusiv calitatea sa de politician.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a ales standardul corect în privinţa reclamantului (din perspectiva art. 8 alin. (2) din Convenţie), anume calitatea acestuia de politician, întrucât, articolele incriminate au avut în vedere întocmai această ipostază socială a recurentului-reclamant, iar nu pe cea de persoană particulară. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general, precum şi că limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic decât în privinţa unui simplu particular (Hotărârea pronunţată în cauza Cornelia Popa contra României, par. 23). Cum reclamantul este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la aspecte care ţine de activitatea sa este justificat, fiind, aşadar, judicioasă reţinerea din hotărârea recurată a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârâţi, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

Cu privire la întinderea obligaţiei de probă care îi incumbă autorului articolelor, curtea de apel a considerat în mod corect că trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare.

Distincţia este importantă sub aspect probatoriu întrucât persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească existenţa şi veridicitatea lor, pe când demonstrarea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situaţie, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie. Singura cerinţă ce trebuie verificată în această situaţie este aceea ca autorul afirmaţiilor să fi acţionat cu bună-credinţă, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmaţiilor sale.

În speţă, instanţa de apel a considerat că mare parte a textelor publicate reprezintă judecăţi de valoare ale autorului. Prin urmare, nu era necesară demonstrarea exactităţii conţinutului lor, întrucât judecăţile de valoare constau în evaluări ale unui context, concluzii, opinii ale jurnalistului, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism.

Or, în raport de aceste constatări, în mod corect a concluzionat instanţa de apel că existenţa unei minime baze factuale este suficientă pentru a demonstra o atitudine subiectivă a pârâţilor caracterizată de bună-credinţă – subordonată scopului principal al informării, iar nu al defăimării sau discreditării – ceea ce îi plasează pe aceştia în afara sferei ilicitului civil şi, în mod corespunzător, exclude răspunderea civilă delictuală.

Deşi susţine că a fost victima unei campanii de presă defăimătoare purtate la adresa sa de către pârât şi că instanţa de apel a considerat în mod eronat că scopul avut în vedere de autorul articolelor incriminate a fost informarea publicului, recurentul nu aduce niciun argument de natură legală care să susţină această afirmaţie şi să răstoarne concluzia instanţei devolutive, ci solicită, doar, valorificarea declaraţiei martorei E. în cuprinsul căreia se vorbeşte despre o campanie de presă agresivă împotriva reclamantului şi nu despre un simplu articol de presă menit a informa obiectiv publicul.

Instanţa de apel a apreciat că această probă nu este suficientă pentru a răsturna prezumţia de bună credinţă de care se bucură jurnalistul. Or, aşa cum s-a arătat deja, instanţei de recurs nu îi este permis să verifice modul în care au fost analizate şi evaluate probele de către instanţa devolutivă, întrucât nelegalitatea la care se referă cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menţionat presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc. În cauză, recurentul nu a invocat şi nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la interpretarea unei probe ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greşită a legii, aşa încât nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate din această perspectivă.

Sub un alt aspect, recurentul consideră că, nefiind vorba de informaţii exacte şi demne de încredere, în sensul jurisprudenţei CEDO, în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel buna credinţă a jurnalistului.

Nici această critică nu este, însă, fondată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani şi alţii contra Franţei, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă şi Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001)

Or, în cauză, aşa cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel, nu a fost răsturnată prezumţia de buna credinţă a jurnalistului, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâţii răspândind informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general. Deşi a existat o doză de exagerare iar limbajul folosit este sarcastic, provocator, afirmaţiile jurnalistului nu au fost total lipsite de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective.

De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea europeană a arătat că art. 10 protejează şi informaţii sau idei cu ton virulent şi polemic, mai ales dacă ele reprezintă o opinie cu privire la activitatea unei persoane publice (cauza Dichand contra Austriei).

Astfel cum s-a menţionat deja, din această perspectivă, se impune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice, pentru că numai în raport de această distincţie se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său. În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată.

Or, în raport de calitatea reclamantului de persoană publică, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o analiză judicioasă a cauzei, analiză ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmaţiile incriminate, concluzia sa în privinţa inexistenţei niciunei încălcări a drepturilor reclamantului fiind una dedusă la finalul acestei operaţiuni ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţă în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.

În acest context se impune a sublinia că instanţa europeană a statuat că "o abordare excesiv de riguroasă a instanţelor naţionale, atunci când examinează conduita profesională a jurnaliştilor, ar putea să îi descurajeze în mod nejustificat să îşi îndeplinească funcţia de transmitere a informaţiilor către public. Prin urmare, instanţele trebuie, în primul rând, să evalueze impactul probabil al hotărârilor lor nu doar asupra situaţiilor pe care trebuie să le examineze, ci şi asupra mass-mediei în general (pct. 51)" (Hotărârea din cauza Bozhkov împotriva Bulgariei); pe de altă parte, din aceeaşi jurisprudenţă, rezultă regula "jurnalismului responsabil" (regula verificării declaraţiilor calomnioase), instanţa de contencios european reţinând că acele "îndatoriri şi responsabilităţi" inerente exercitării libertăţii de exprimare impun existenţa unor motive specifice pentru a scuti un ziar de obligaţia sa obişnuită de a verifica declaraţiile faptice calomnioase [a se vedea, de exemplu, Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei, pct. 66].

Înalta Curte constată că instanţa de apel a transpus acest raţionament în analiza litigiului de faţă, concluzionând în mod legal şi argumentat asupra inexistenţei unei încălcări a drepturilor reclamantului, în condiţiile în care a constatat că, în speţă, sunt întrunite cerinţele art. 75 din C. civ., deoarece pârâtul a acţionat cu bună credinţă şi cu respectarea exigenţelor art. 10 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, în virtutea libertăţii sale de exprimare şi în limitele intrinseci ale acestui drept, conduita intimatului fiind de natură a se circumscrie unei restrângeri a dreptului recurentului-reclamant la viaţă privată şi la demnitate, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (2) şi, respectiv art. 72 alin. (2) din C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva încălcării normelor de drept material aplicabile litigiului, în special a art. 10 din Convenţie, astfel că vor fi înlăturate ca atare, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 288 din data de 27 octombrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.