Standing of former sole shareholder-administrator for corporate contractual debts; nullity of cassation appeal for lack of concrete legal criticism

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 10 februarie 2020, pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, reclamanţii Municipiul Timişoara, prin primar, şi Consiliul Local Timişoara au solicitat: obligarea pârâtului A. la plata debitului de 24.840.787,98 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului local al Municipiului Timişoara; actualizarea sumei cu indicele ratei de inflaţie de la momentul plăţii; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 9 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civile a aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă sub nr. x/2020*.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 martie 2021, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă: a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a aceluiaşi tribunal; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 20/PI din data de 21 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Timiş.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă sub nr. x/2020.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalului Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 530/PI din data de 20 aprilie 2022, Tribunalul Timiş, secţia I civilă: a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârât prin întâmpinare; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A.; a respins acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin primar, şi Consiliul Local Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., având ca obiect acţiune în răspundere civilă delictuală, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 334 din data de 7 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curte de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu intimatul-pârât A., împotriva sentinţei civile nr. 530/PI din data de 20 aprilie 2022, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă; a obligat pe apelanţii-reclamanţi să plătească intimatului-pârât suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 334 din data de 7 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii Municipiul Timişoara, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

I.5. Cererea de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar, în rejudecare, admiterea apelului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, fără a ţine cont de cele pe care le-au invocat şi susţinut.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, atât tribunalul, cât şi instanţa de apel au apreciat în mod eronat că în cauză intimatul-pârât nu are calitate procesuală pasivă, fără a avea în vedere aspectele pe care le-au invocat şi nici dispoziţiile legale în materia răspunderii civile delictuale.

Au precizat că, aşa cum au învederat instanţelor de judecată, au fost prejudiciaţi ca urmare a neachitării obligaţiilor de plată rezultate din contractul de concesiune nr. x din data de 25 iunie 2003 şi, întrucât Consimpex S.R.L. a fost radiată, au înţeles să se îndrepte împotriva intimatului-pârât A., fostul administrator al societăţii.

Totodată, au solicitat a se avea în vedere faptul că, deşi prejudiciul decurge din neachitarea obligaţiilor de plată rezultate din contractul de concesiune nr. x din data de 25 iunie 2003, încheiat între Municipiul Timişoara şi Consimpex S.R.L., intimatul-pârât a avut calitatea de asociat unic şi administrator al acestei societăţi.

Au menţionat că prevederile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, prevede că administratorii sunt răspunzători faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun.

Au mai arătat şi că art. 1442 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prevede că administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor potrivit prevederilor art. 72 şi 73.

Recurenţii-reclamanţi au invocat şi că, potrivit art. 998 C. civ. "orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara", iar art. 999 C. civ. prevede: "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat din neglijenţa sau prin imprudenţa sa".

Astfel, au susţinut că, din simpla lectură a acestor texte, rezultă că răspunderea civilă delictuală ia naştere în momentul în care cu intenţie, din neglijenţă sau din imprudenţă s-a comis o faptă prin care s-a cauzat un prejudiciu unei alte persoane.

I.6. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind nul, iar, în subsidiar, ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de apel.

Invocând excepţia nulităţii recursului, în raport de prevederile art. 489 C. proc. civ., intimatul-pârât a susţinut că, deşi recurenţii-reclamanţi au invocat drept motive de casare art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., această încadrare este doar una formală, cererea de recurs tinzând la o reanalizare în fond a litigiului şi a probatoriului administrat în cauză, chestiune nepermisă în calea extraordinară de atac a recursului.

Pe fondul recursului, a expus apărările pe care le-a formulat în faţa instanţelor de fond, arătând că înţelege să se folosească de acestea în condiţiile în care părţile adverse, prin cererea de recurs, s-au rezumat la a relua pe scurt argumentaţia expusă în primă instanţă şi în apel.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

I.7. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2020, la data de 22 februarie 2023.

După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 4 aprilie 2023, în temeiul art. 4711 alin. (5) din acelaşi act normativ, a fost stabilit termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare prin prisma excepţie nulităţii recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

În condiţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii-reclamanţi au invocat incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., aceştia nu au formulat critici concrete de nelegalitate care să vizeze considerentele deciziei recurate, apte de a fi încadrate în ipotezele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia recurată, instanţa de apel, validând soluţia primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât, prin raportare la obiectul pricinii, la temeiurile de drept invocate de recurenţii-reclamanţi, precum la cele susţinute prin cererea de apel, a reţinut că răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate printr-un contract revine cocontractantului potrivit art. 969, 970, 973 C. civ. 1864 (art. 1350 noul C. civ.), iar, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, împrejurarea că intimatul-pârât a fost asociat unic şi administrator al societăţii contractante, în prezent radiată, nu înseamnă că răspunderea contractuală îi revine acestuia, în lipsa unei norme speciale în acest sens.

Totodată, a arătat că asociatul unic/administratorul şi societatea comercială sunt subiecte de drept distincte, cu drepturi şi obligaţii proprii.

Cu referire la prevederile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, a reţinut că aceste dispoziţii se referă la răspunderea administratorului faţă de societate, şi nu faţă de alte subiecte de drept care au avut raporturi contractuale cu societatea comercială, iar, conform alin. (2) al aceluiaşi text de lege, acţiunea în răspundere împotriva administratorilor ce aparţine şi creditorilor societăţii poate fi exercitată numai cadrul procedurii reglementate de legea privind procedura insolvenţei.

A mai constatat instanţa de apel că s-a invocat că prejudiciul decurge din neachitarea obligaţiilor de plată rezultate din contractul de concesiune încheiat între Municipiul Timişoara şi Consimpex S.R.L. în condiţiile în care pârâtul A. a avut calitatea de asociat unic şi administrator al acestei societăţi, precum şi că, potrivit art. 998-999 C. civ. 1864, răspunderea delictuală ia naştere în momentul în care cu intenţie, din neglijenţă sau din imprudenţă s-a comis o faptă prin care s-a cauzat un prejudiciu unei alte persoane.

Faţă de aceste susţineri, a reţinut că răspunderea delictuală poate fi angajată doar în condiţiile în care aceasta nu derivă din nerespectarea unor clauze contractuale de către părţile cocontractante; aşadar, ori de câte ori cauza prejudiciului invocat se pretinde a fi neexecutarea obligaţiilor contractuale, singura răspundere care poate fi atrasă este răspunderea contractuală care, potrivit dreptului comun, revine părţii contractante care nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Prin urmare, a concluzionat că, întrucât în speţă intimatul-pârât nu are calitate procesuală pasivă, în mod corect tribunalul a respins pentru acest motiv cererea de chemare în judecată, neputând trece la analizarea nici a excepţiei prescripţiei dreptului material al acţiune şi nici a fondului pretenţiilor reclamanţilor.

Or, prin criticile formulate prin cererea de recurs, astfel cum au fost anterior reţinute, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici concrete la adresa deciziei atacate şi nu au indicat punctual care sunt aspectele de nelegalitate pe care înţeleg să le invoce în raport de raţionamentul expus de către instanţa de apel şi care a determinat adoptarea soluţiei de respingere a căii de atac.

Astfel, pe de o parte, afirmând calitatea procesuală pasivă a intimatului-pârât prin raportare la împrejurarea că acesta a fost unicul asociat/administrator al societăţii cu care a fost încheiat contractul de concesiune ale cărui obligaţii nu au fost îndeplinite şi la dispoziţiile art. 72, art. 73 alin. (1) lit. e) şi 1442 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum şi la cele ale art. 998 şi 999 C. civ. 1864, recurenţii-reclamanţi au încercat să repună în discuţie aspecte pe care le-au invocat şi prin cererea de apel, care au fost analizate de către curtea de apel şi care au primit o dezlegare din partea acesteia, conduită care nu respectă exigenţele impuse motivării căii de atac a recursului de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi au procedat la o simplă enunţare a unor dispoziţii legale fără a arăta în concret în ce mod acestea au fost nesocotite de către instanţa de apel.

O atare modalitate de motivare a cererii de recurs, prin care nu sunt dezvoltate critici concrete de nelegalitate împotriva judecăţii realizate de către instanţa de apel, nu permite o încadrare a susţinerilor recurenţilor-reclamanţi în vreuna dintre ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalităţii acesteia, o astfel de analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării unor motive de nelegalitate, grefate pe considerentele deciziei atacate, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Ca atare, cum, în speţă, nu se poate proceda la o încadrare a susţinerilor formulate prin cererea de recurs de către recurenţii-reclamanţi în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., devine incidentă sancţiunii nulităţii recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatului-pârât de obligarea a părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Totodată, art. 452 C. proc. civ. prevede că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Or, în speţă, este adevărat că partea care a câştigat, intimatul-pârât, a solicitat, prin întâmpinare, acordarea cheltuielilor de judecată, însă în dovedirea acestora a depus chitanţa seria x nr. x din data de 3 aprilie 2023, emisă de către Cabinet avocat B., prin care se atestă primirea sumei de 1.500 RON de la C. şi D..

Ca atare, cum chitanţa depusă de către intimatul-pârât se referă la persoane care nu au nicio legătură cu prezentul recurs, Înalta Curte constată că acesta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată pretinse, astfel cum prevede art. 452 C. proc. civ., anterior evocat.

Prin urmare, faţă de această împrejurare, va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 334 din data de 7 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.