State civil liability for criminal prosecution terminated by acquittal: objective liability vs. general tort law

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Mediaş, la data de 19 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a solicitat:

- obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 150.000 euro echivalent în RON la data plăţii, plus penalităţi cu valoare indexată a sumei pretinse, calculate până la plata efectivă, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral care i-a fost cauzat de desfăşurarea procesului penal, începând cu cercetarea şi urmărirea penală, faza de judecată, în primă instanţă şi apel, precum şi în faza post judecată (atingeri aduse demnităţii, onoarei, relaţiilor de familie, sănătăţii, speranţei de viaţă, disconfort fizic, psihic, cauzat de prezenţa la organele de cercetare penală, de instanţa de judecată, atingeri aduse patrimoniului prin măsurile asigurătorii dispuse, starea de incertitudine şi nesiguranţă);

- obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 18.000 RON plus penalităţi cu valoare indexată a sumei pretinse, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material care i-a fost cauzat prin desfăşurarea procesului penal, începând cu cercetarea şi urmărirea penală, faza de judecată, în primă instanţă şi apel (onorarii avocaţi în faza de urmărire penală, cameră preliminară, fond şi apel, onorarii experţi, deplasări la instanţe, cheltuieli medicale şi investigaţii pentru recuperarea stării de sănătate afectate de desfăşurarea proceselor);

- obligarea la repararea prejudiciului de imagine şi a consecinţelor răsfrânte asupra onoarei şi demnităţii reclamantului care ţin de respectul dreptului la demnitate şi a dreptului la propria imagine prin îndeplinirea procedurilor necesare, constând în efectuarea demersurilor de publicare a hotărârii judecătoreşti de achitare, exprimarea regretului public pentru cele întâmplate şi publicarea în ziar naţional pentru o perioadă de 12 zile de la pronunţarea hotărârii.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Mediaş

Prin sentinţa civilă nr. 1271 din data de 27 octombrie 2020 Judecătoria Mediaş a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

I.3. Hotărârile pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Sibiu, secţia I civilă la data de 21 decembrie 2020.

Prin încheierea de cameră de consiliu din data de 26 februarie 2021 au fost respinse cererea de abţinere formulată de doamna judecător B., precum şi cererea de recuzare a aceleiaşi doamne judecător.

Prin încheierea din 17 iunie 2021 Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocate de pârât, iar excepţia inadmisibilităţii a calificat-o ca fiind o apărare de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 986 din data de 4 noiembrie 2021 Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 2304 din data de 24 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii date în camera de consiliu în data de 26 februarie 2021 şi a sentinţei civile nr. 986 din data de 4 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2020.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 iunie 2021 şi a sentinţei civile nr. 986 din data de 4 noiembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.

I.5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2304 din data de 24 noiembrie 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

I.6. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 8 februarie 2023, sub nr. x/2020, şi a fost repartizată aleatoriu spre soluţionare completului nr. 2.

I.7. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 6 aprilie 2023, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului, invocate din oficiu, şi, în subsidiar, asupra recursului.

I.8. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin primul motiv de recurs, recurentul-reclamant a criticat faptul că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu menţiunea definitivă.

Astfel, în esenţă, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că în mod eronat s-a menţionat că hotărârea este definitivă, în condiţiile în care aceasta nu are un atare atribut, iar, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a afirmat că hotărârea, sub aspectul a ceea ce reprezintă caracterul "definitiv", nu cuprinde motivarea în drept, nefiind indicat textul de lege care conferă hotărârii caracterul definitiv, împrejurare care nesocoteşte dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a arătat şi că, potrivit art. 457 C. proc. civ., calea de atac este dată de lege şi nu de către judecător, iar, prin raportare la dezlegările date de către Curtea Constituţională, prin decizia nr. 874/2018, a apreciat că recursul pe care l-a declarat este admisibil, întrucât decizia curţii de apel a fost pronunţată după data de 20 iulie 2017, într-un litigiu evaluabil în bani în valoare de peste 200.000 RON, început în anul 2020, dosar înregistrat la Judecătoria Mediaş, care şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Sibiu (dosar înregistrat după data de 15 februarie 2013).

Recurentul-reclamant a mai susţinut şi încălcarea normelor de procedură care reglementează şi garantează accesul la justiţie, la o instanţă obiectivă şi imparţială, precum şi dreptul la un proces echitabil, norme legale care, încălcate fiind, i-au cauzat un prejudiciu care nu poate fi reparat decât prin anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare – art. 6 coroborat cu art. 7, art. 174 şi art. 175 C. proc. civ. art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului referitoare la imparţialitatea instanţei sub aspect obiectiv şi subiectiv.

A precizat că, în speţă, constatând că judecătorul care formează completul de judecată învestit cu soluţionarea prezentului dosar a făcut parte din completul care a soluţionat o cauză identică – dosarul nr. x/2018 –, bazată pe aceleaşi date de fapt şi de drept, pronunţând, pentru acelaşi tip de acţiune o hotărâre de respingere, a solicitat ca, în temeiul art. 42 C. proc. civ., acesta să constate existenţa incompatibilităţii şi să formuleze cerere de abţinere.

Recurentul-reclamant a arătat că, apreciind cererea justificată, judecătorul a formulat declaraţie de abţinere, motivată pe împrejurarea că a pronunţat decizia civilă nr. 894 din data de 29 octombrie 2020 în dosarul nr. x/2018, iar, cu ocazia judecăţii efectuate, analizând situaţia de fapt şi de drept, care este în strânsă legătură cu situaţia de fapt şi de drept din dosarul aflat pe rol, s-a pronunţat asupra unor aspecte esenţiale identice cu cele care urmează a fi dezbătute; cererea de abţinere a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 26 februarie 2021, încheiere prin care a fost, de asemenea, respinsă şi cererea de recuzare pe care a formulat-o.

În opinia recurentului-reclamant soluţiile date declaraţiei de abţinere şi cererii de recuzare sunt nelegale, având în vedere că judecătorul respectiv nu poate avea opinii diferite în cauze care au acelaşi obiect sub toate aspectele deduse judecăţii.

Astfel, a subliniat că soluţia era previzibilă, în sensul că instanţa va pronunţa o hotărâre de respingere a acţiunii introductive.

A susţinut că atât declaraţia de abţinere, cât şi cererea de recuzare îndeplineau condiţiile de admisibilitate şi a menţionat că identitatea de obiect şi cauză rezultă din compararea hotărârii pronunţate în prezenta cauză cu decizia nr. 894 din data de 29 octombrie 2020, depusă la dosar, pronunţată de aceeaşi instanţă, având în compunere chiar pe judecătorul care a soluţionat prezentul dosar.

Recurentul-reclamat a apreciat şi că erau incidente două cazuri de incompatibilitate, respectiv cele reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ.

A mai arătat şi că a fost prejudiciat, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil pentru că administrarea probelor şi acordarea de termene de judecată au dus la o prelungire a duratei procesului şi la suportarea unor cheltuieli de judecată nejustificate, cauzate de deplasarea sa la instanţă, precum şi a avocaţilor şi a martorilor, în contextul în care judecătorul cunoştea de la început ce soluţie va pronunţa; de asemenea, avea reprezentarea hotărârii care va fi pronunţată, în sensul că instanţa va dispune respingerea acţiunii.

A considerat că, în condiţiile în care hotărârea era previzibilă, nu mai putea fi vorba despre un proces echitabil, iar administrarea probelor a devenit una pur formală.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, circumscris de parte într-una dintre ipotezele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Astfel, a arătat că a invocat drept temei al acţiunii răspunderea obiectivă a statului şi nu răspunderea civilă delictuală, pe care instanţa de apel îşi motivează în drept soluţia.

A subliniat că nu a invocat delictul civil ca fapt ilicit şi culpabil, iar referirile pe care le-a făcut la legea română care reglementează formele de răspundere civilă delictuală obiectivă au avut caracter exemplificativ, în contextul în care legea română nu reglementează în mod expres "răspunderea obiectivă a statului întemeiată pe obligaţia de garanţie care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei".

A precizat că, prin cererea de apel, criticând hotărârea primei instanţe, a arătat că tribunalul nu a avut în vedere: faptul că răspunderea statului va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv; faptul că răspunderea statului este una directă şi obiectivă; faptul că răspunderea statului intervine independent de elemente de natură subiectivă care să privească comportamentul organului judiciar; faptul că răspunderea statului se întemeiază pe obligaţia de garanţie care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

A susţinut că normele de drept material sunt cele care reglementează răspunderea obiectivă a statului, care se întemeiază pe obligaţia de garanţie care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei, independent de orice culpă, independent de elemente de natură subiectivă care să privească comportamentul organului judiciar.

Faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., art. 1, art. 4 şi art. 5 C. civ., a susţinut că, în caz de producere a unui prejudiciu, indiferent dacă este material sau moral, fiind echitabil, se impune repararea lui, chiar şi în situaţia inexistenţei unei culpe şi chiar dacă nu există o reglementare expresă în acest sens.

A mai arătat că art. 20 C. proc. civ. obligă judecătorul să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, iar art. 22 alin. (7) din acelaşi act normativ stabileşte că judecătorul va ţine seama între altele de principiile fundamentale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna credinţă; alin. (4) al aceluiaşi articol statuează în sensul că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

A subliniat că dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică este reglementat în legislaţia naţională prin art. 22 din Constituţie şi art. 58 şi 61 C. civ., iar dreptul la viaţă, la demnitate şi la propria imagine este reglementat expres în art. 71, art. 72 şi art. 73 C. civ., prevederi care fac referire la dreptul la viaţă privată – în acelaşi sens fiind art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi art. 26 din Constituţie.

Ca atare, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa a aplicat norme de drept material care nu sunt incidente în cauză, ceea ce lipseşte de legalitate hotărârea pronunţată.

I.9. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea, formulată cu depăşirea termenului legal, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că judecătorul incompatibil poate fi recuzat pentru motivul susţinut numai dacă şi-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi pronunţare, nu, însă, atunci când a soluţionat anterior un alt litigiu în care s-a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept ca aceea din speţă sau când şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă de drept înrudită cu cea din speţă.

Totodată, a susţinut că nu este fondat nici motivul de recurs prin care partea adversă a invocat că hotărârea recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei.

A arătat că, în speţă, contrar celor afirmate de către recurentul-reclamant, temeiul de drept al acţiunii formulate, astfel cum a fost menţionat şi prin motivele de apel, este reprezentat de art. 20 din Constituţia României, art. 4, art. 5, art. 58, art. 71, art. 72, art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ., precum şi de art. 6 şi art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin urmare, în esenţă, a considerat că, atât tribunalul, cât şi curtea de apel au reţinut că efectuarea unor demersuri judiciare finalizate cu achitarea recurentului-reclamant în toate fazele procesuale, în lipsa constatării unei erori judiciare, înseamnă că legea a fost respectată şi procesul penal s-a desfăşurat conform cerinţelor legale şi garanţiilor ocrotite de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi statul nu răspunde patrimonial.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prioritar, analizând excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta intervine doar în situaţia în care niciuna dintre susţinerile părţii nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de lege, împrejurare care nu se verifică în cauză.

Astfel, parte din criticile recurentului-reclamant, respectiv cele prin care acesta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel şi-a motivat hotărârea în raport de dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, în contextul în care nu acestea reprezentau temeiul juridic al acţiunii, tind a susţine nerespectarea principiului disponibilităţii, astfel că pot fi analizate din perspectiva ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ca atare, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente.

Printr-o primă critică recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit decizia recurată a fost pronunţată de către curtea de apel ca fiind definitivă şi că, în considerentele acesteia nu s-a arătat temeiul de drept pentru care i s-a atribuit un atare atribut, împrejurări faţă de care a apreciat că sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Or, această afirmaţie a recurentului-reclamant nu poate fi convertită într-un veritabil motiv de recurs, nereprezentând o critică de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aspectele dezvoltate de către parte fiind, în realitate, argumente care susţin admisibilitatea prezentei căi de atac.

Aşa cum a arătat chiar recurentul-reclamant, menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă împotriva acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, astfel cum prevede art. 457 alin. (2) C. proc. civ. şi, în plus, în prezenta cauză, nu s-a pus problema inadmisibilităţii recursului, pentru a putea fi valorificate în vreun fel susţinerile părţii.

Pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Ca atare, nefiind dezvoltate critici concrete de nelegalitate cu privire la judecata realizată de către instanţa de apel, aceste susţineri care vizează menţiunea "definitivă" din cuprinsul dispozitivului deciziei recurate – menţiune care nu a are niciun efect asupra admisibilităţii prezentei căi de atac – nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

De asemenea, nici cele afirmate în sensul pretinsei încălcări a normelor de procedură care reglementează şi garantează accesul la justiţie, la o instanţă obiectivă şi imparţială, precum şi dreptul la un proces echitabil nu respectă rigorile motivării recursului, stabilite de către prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi, prin urmare, nu pot fi supuse analizei prezentei instanţe de control judiciar.

Astfel, criticile aduse prin cererea de recurs vizează încheierea de şedinţă din data de 26 februarie 2021, reprezentând o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva încheierii tribunalului, care şi-au găsit deja o dezlegare jurisdicţională prin decizia pronunţată în apel, recurentul-reclamant ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură şi o judecată din partea instanţei de apel, care a arătat argumentele pentru care criticile respective nu pot fi primite.

Or, prin motivele de recurs recurentul-reclamant trebuia să indice, punctual, de ce sunt greşite considerentele instanţei de apel care sprijină soluţia adoptată (de respingere a apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 26 februarie 2021 pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020), însă acesta, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanţă în faza procesuală a apelului, repune în discuţie aceleaşi aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel şi omiţând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curţii de apel.

O astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu permite o încadrare în motivele de casare prevăzute de lege, art. 488 C. proc. civ. impunând ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel.

Printr-o altă susţinere, recurentul-reclamant a invocat că instanţa de apel şi-a motivat hotărârea pe dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, deşi temeiul cererii de chemare în judecată pe care a formulat-o îl indicase ca fiind reprezentat de răspunderea obiectivă a statului.

Deşi recurentul-reclamant a procedat la încadrarea acestei critici în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că susţinerea părţii tinde a demonstra nesocotirea principiului disponibilităţii, împrejurare ce impune o analiză din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, prin precizările aflate la dosarul tribunalului, recurentul-reclamant a subliniat că nu şi-a motivat acţiunea pe prevederile cuprinse în art. 538 şi 539 C. proc. pen., care în opinia sa, nu sunt incidente în speţă, întrucât nu a fost reţinut sau arestat în cadrul procesului penal şi nici condamnat şi apoi achitat.

A arătat că, şi dacă starea de fapt prezentată instanţei de judecată prin motivarea în fapt a acţiunii introductive nu are o reglementare expresă în normele de drept intern, în sensul că nu se încadrează în tiparele reglementate prin lege, nu poate fi lipsit de posibilitatea exercitării acţiunii în justiţie, de dreptul de a sesiza instanţa de judecată şi de a beneficia de dreptul la un proces echitabil pentru acordarea despăgubirilor în vederea reparării prejudiciului material şi moral decurgând dintr-o cauză penală.

A precizat că a formulat o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală, invocând prevederile: Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 6 şi 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; art. 5 alin. (2) şi (3), art. 20, art. 22, art. 30 alin. (1), art. 32, art. 196, C. proc. civ. art. 1, art. 4-5, art. 58, art. 61, art. 71, art. 72 şi art. 73 C. civ. art. 21 şi 22 din Constituţia României.

Totodată, a arătat că răspunderea statului se întemeiază pe obligaţia de garanţie care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei, iar instanţa trebuie să aibă în vedere faptul că formele de răspundere obiectivă sunt reglementate în legislaţia naţională prin prevederile art. 1375 C. civ. şi art. 1376 C. civ.

Prin sentinţa pronunţată în cauză, tribunalul a reţinut că solicitările recurentului-reclamat au la bază, în mod esenţial, aspecte de fapt cu o puternică încărcătură emoţională, ce vizează frământări umane, morale, cu un impact deosebit în plan social şi profesional, având în vedere experienţa complexă a procesului penal în care a avut calitatea de inculpat, însă soluţionarea cererii formulate necesită transpunerea tuturor elementelor expuse de reclamant în plan juridic, raţionament ce conduce la respingerea pretenţiilor întrucât sunt lipsite de fundament legal şi promovează o abordare incorectă a ceea ce reprezintă în mod esenţial procesul penal.

A reţinut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri este reglementată în cuprinsul Cap. VI C. proc. pen., fără a fi însă în situaţiile prevăzute de art. 538 sau art. 539 C. proc. pen. în cazul de faţă, ceea ce reiese în mod cert din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al precizărilor formulate, în care nu regăsim aceste temeiuri.

Totodată, a constatat că prevederile art. art. 52 alin. (3) din Constituţie, precum şi cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 nu au fost invocate în speţă, în accepţiunea argumentelor expuse de parte, statul fiind chemat să răspundă pentru purtarea procesului penal în condiţiile dreptului civil comun, respectiv a răspunderii civile delictuale, independent de elemente de natură subiectivă care să privească comportamentul organului judiciar, acţiunea urmând a fi analizată în aceste limite, potrivit art. 9 C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, verificând întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, reglementate de prevederile art. 1357 C. civ., tribunalul a reţinut că nu planează nicio îndoială asupra existenţei efectelor negative a desfăşurării procesului penal asupra vieţii recurentului-reclamant, însă în situaţia în care legea a fost respectată, iar procesul penal s-a desfăşurat conform cerinţelor legale şi garanţiilor ocrotite de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statul nu răspunde patrimonial.

Referitor la termenul rezonabil al procedurilor, a verificat dacă în cauză poate fi antrenată răspunderea civilă a statului în raport de prevederile art. 1349 şi următoarele C. civ., pentru încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – dreptul la un proces echitabil –, precum şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, concluzionând că, în cauză, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse de lege.

Prin cererea de apel, recurentul-reclamant a afirmat încălcarea de către tribunal a normelor de procedură care reglementează obiectul şi limitele judecăţii, invocând faptul că, deşi a invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată prevederile art. 6 şi 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale coroborate cu cele ale art. 20 din Constituţie, precum şi cu cele referitoare la tratatele internaţionale cuprinse în C. civ. şi în C. proc. civ., tribunalul a judecat în afara limitelor pe care le-a stabilit.

Instanţa de apel, înlăturând această critică, a reţinut că tocmai faptul că tribunalul a analizat pe fond pretenţiile părţii şi nu a dat un fine de neprimire cererii formulate denotă împrejurarea că au fost avute în vedere dispoziţiile art. 13 din Convenţie şi s-a asigurat reclamantului calea la un remediu efectiv de valorificare a pretenţiilor sale.

Raportat la situaţia de fapt expusă de către recurentul-reclamant şi de temeiurile de drept invocate de către acesta, a arătat că, în speţă, construcţia juridică a recurentului-reclamant în formularea pretenţiilor are la bază ideea că soluţia definitivă de achitare a sa la finalul procesului penal îi dă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

A constatat că recurentul-reclamant îşi întemeiază pretenţiile deduse judecăţii pe dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală, invocând încălcări ale drepturilor ocrotite prin Constituţie şi prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin urmare, în urma propriei analize, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite a statului sau a organelor sale, împrejurare faţă de care a concluzionat că în mod corect tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile care permit antrenarea în cauză a răspunderii statului.

Procedând în această modalitate, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, instanţa de apel nu a încălcat principiul disponibilităţii, analizând cauza în temeiul prevederilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, reţinute a fi incidente de către tribunal, după ce, anterior, constatase că în mod corect prima instanţă a procedat la judecarea cauzei în baza acestor norme, făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 22 C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ., în demersul său pentru aflarea adevărului, judecătorul va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalităţii, independent de normele juridice invocate de părţi. De altfel, partea nu este obligată să indice chiar textele de lege corespunzătoare pretenţiei deduse judecăţii, fiind suficientă enunţarea fundamentului juridic al cererii, încadrarea acesteia în textele de lege fiind atributul judecătorului.

Totodată, se reţine că părţile pot limita calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora poartă dezbaterile numai prin acordul lor expres. A contrario, în lipsa acestui acord expres ori dacă litigiul poartă asupra unor drepturi de care părţile nu pot dispune (norme imperative), instanţa poate da ori restabili calificarea juridică exactă, ceea ce nu se rezumă doar la indicarea normei de drept aplicabile, ci şi la calificarea obiectului cererii, a categoriei ori a instituţiei sau normelor juridice aplicabile.

Or, în speţă, aşa cum s-a mai arătat, temeiul de drept al acţiunii a fost prefigurat prin raportul juridic dedus judecăţii, recurentul-reclamant, potrivit precizărilor depuse la dosar, solicitând obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat de procesul penal, finalizat cu achitarea sa, cu menţiunea că nu îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 538 şi 539 C. proc. pen. şi fără a se raporta la prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a apreciat că tribunalul nu a încălcat limitele învestirii sale şi nici principiul disponibilităţii în ceea ce priveşte obiectul cauzei, făcând o corectă aplicare prevederilor art. 22 C. proc. civ. şi soluţionând pe fond pretenţiile deduse judecăţii, pe baza acelor dispoziţii legale care deschid părţii dreptul la un remediu efectiv de valorificare a drepturilor sale, dând, astfel, eficienţă dispoziţiilor Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale Constituţiei României, astfel cum acestea au fost evidenţiate de parte.

Totodată, reţine că, prin memoriul de recurs, nu au fost aduse critici cu privire la modalitatea în care curtea de apel a interpretat şi aplicat în cauză dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, din perspectiva verificărilor efectuate de către aceasta cu privire la îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru antrenarea unei atare răspunderi, analiză în urma căreia s-a constatat inexistenţa unei fapte ilicite care să fi determinat producerea prejudiciului suferit de către recurentul-reclamant, ci partea a susţinut doar că aceste prevederi nu puteau fundamenta soluţia instanţei de apel, nereprezentând temei al cererii de chemare în judecată.

Or, această critică este nefondată, aşa cum s-a arătat anterior.

Toate celelalte afirmaţii ale părţii, subsumate acestui motiv de recurs, reprezintă reluarea argumentelor pentru care recurentul-reclamant a înţeles să critice hotărârea primei instanţe, însoţite de enunţarea dispoziţiilor legale care tind a demonstra admisibilitate demersului său judiciar, evocate şi pe parcursul fazelor procesuale anterioare.

Prin urmare, aşa cum s-a mai arătat, asemenea susţineri, ce nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate, nu sunt apte de încadrare în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, prin urmare, nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs.

Faţă de toate cele anterior reţinute, constatând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente speţei, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2304 din data de 24 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2304 din data de 24 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.