) Buyers Uphold Full Market Value Award as Revendication Remedy Survives Ministry's Appeal.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 26 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, obligarea la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, Calea x, corp A sector 3, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 944 din data de 20 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 489.248 RON, reprezentând valoarea de piaţa a imobilului situat în Bucureşti, Calea x, corp A sector 3 şi la plata sumei de 5.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecata aferente fond, reprezentate de onorariu de expert şi onorariu avocat.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1258A din data de 6 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 944 din data de 20 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., ca nefondat.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1258A din data de 6 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 13 decembrie 2022, sub nr. x/2018, şi a fost repartizată aleatoriu spre soluţionare completului nr. 2.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 2 mai 2023, prezentul recurs a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată, cu citarea părţilor în şedinţă publică, la data de 19 septembrie 2023, în vederea soluţionării pe fond a căii de atac.

I.7. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că în mod eronat curtea de apel a respins apelul pe care l-a declarat.

Astfel, a arătat că părţile adverse şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, dar aceste prevederi fac vorbire despre "contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile".

A subliniat că, în speţa de faţă, deposedarea intimaţilor-reclamanţi de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1367 din data de 28 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014, definitivă şi irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 6 noiembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, între intimaţii-reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

A invocat faptul că, prin raportare la prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri este necesară îndeplinirea a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În opinia recurentului-pârât, în prezenta cauză nu este îndeplinită niciuna dintre cele două condiţii prevăzute expres de Legea nr. 10/2001, întrucât nu există nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care să fi fost desfiinţat contractul.

A mai arătat şi că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, aşa cum a reţinut şi Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin sentinţa civilă nr. 1367 din data de 28 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014, astfel că dispoziţiile legii menţionate nu sunt incidente în cauză.

A menţionat că nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către intimaţii-reclamanţi rezidă din faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca, în calitate de cumpărători ai unui bun important, să nu efectueze un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului.

Recurentul-pârât a subliniat că exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei; reaua-credinţă determină în realitate ilicitatea cauzei, iar, prin existenţa unei cauze ilicite este afectată însăşi validitatea actului.

Totodată, a susţinut că existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză din perspectiva respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de acest act normativ pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare; or, prin hotărâre judecătorească, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente şi, prin urmare, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestei legi.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, din perspectiva cuantumului acestuia, pe care l-a apreciat a fi disproporţionat de mare faţă de munca depusă de apărătorul intimaţilor-reclamanţi în gestionarea dosarului şi de complexitatea litigiului.

Faţă de criticile expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea acţiunii formulate de intimaţii-pârâţi ca neîntemeiate.

I.8. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei recurate ca legală, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON.

Cu privire a primul motiv de recurs, în esenţă, au arătat că producerea evicţiunii rezultă di sentinţa civilă nr. 1367 din data de 28 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 703A din data de 19 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi irevocabilă prin respingerea recursului, ca inadmisibil, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – decizia civilă nr. 3173 din data de 25 septembrie 2018, pronunţate în dosarul nr. x/2014.

Au subliniat că în niciuna dintre hotărârile menţionate nu s-a reţinut reaua-credinţă în ceea ce îi priveşte şi nici că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În opinia, intimaţilor-pârâţi, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare este îndeplinită condiţia ce priveşte desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, precum şi aceea a bunei-credinţe şi, prin urmare, au dreptul de a primi preţul la valoarea de piaţă a imobilului.

Au menţionat că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 6 noiembrie 1997, încheiat cu C. S.A., în baza Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat printr-o hotărâre irevocabilă, ci a devenit ineficient prin admiterea acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.

Intimaţii-reclamanţi au considerat că instanţele anterioare, în mod legal, au confirmat aplicarea în speţa de faţă a art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, reţinând în mod corect că ambele cerinţe ale textului de lege sunt îndeplinite în cauză, "desfiinţarea" neputând fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic.

De asemenea, au arătat şi că, în ipoteza art. 50 alin. (21) coroborată cu dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995; pretenţiile formulate sunt determinate de pierderea efectivă a dreptului de proprietate asupra bunului, datorită faptului că au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, cu consecinţa că a devenit ineficient contractul de vânzare-cumpărare.

În ceeea ce priveşte motivul de recurs referitor la obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, au apreciat că şi acesta este nefondat, întrucât instanţa de apel a făcut o corectă aplicare art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aplicând criteriul culpei procesuale, în condiţiile în care recurentul-pârât a căzut în pretenţii, ca urmare a respingerii apelului, ca nefondat, şi admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, intimaţii-reclamanţi au solicitat obligarea recurentului-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, Calea x, corp A sector 3, a cărui proprietate – dobândită în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 – au pierdut-o în concursul cu moştenitorii fostului proprietar, în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de aceştia, prin sentinţa civilă nr. 1367 din data de 28 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 703/A din data de 19 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 3173 din data de 25 septembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin primul motiv de recurs, circumscris ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reiterându-se susţineri ce ţin de validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995, de reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători, concluzionându-se că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât recurentul-pârât ignoră situaţia juridică a bunului imobil în litigiu determinată de hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior, având ca obiect acţiune în revendicare.

În acest sens, Înalta Curte reţine că prin decizia civilă nr. 703/A din data de 19 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut că în cadrul acţiunii în revendicare apelanţii-pârâţi A. şi B. (intimaţii-reclamanţi din prezenta cauză) au invocat în favoarea lor contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat cu C. S.A., în baza Legi nr. 112/1995, contract care le conferă un bun în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Totodată, a constatat că aceştia nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece au la dispoziţie un remediu efectiv în dreptul intern, anume calea Legii nr. 1/2009 pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului, prevederi care reglementează o procedură accesibilă, previzibilă şi de natură să ofere un remediu efectiv. Această decizie a rămas irevocabilă ca efect al respingerii, ca inadmisibil, a recursului, prin decizia nr. 3173 din data de 25 septembrie 2018, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Cum acestei decizii irevocabile îi este ataşată o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritate habetur), tot ceea ce s-a tranşat în mod jurisdicţional prin intermediul ei nu mai poate fi repus în dezbatere în prezentul litigiu, instanţa de apel reţinând în mod legal că dreptul intimaţilor-reclamanţi la acordarea preţului de piaţă a fost consfinţit prin decizia civilă nr. 703A din data de 19 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Pe de altă parte, aspectul privind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între intimaţii-reclamanţi şi C. S.A., a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate fi combătut prin prezentul recurs.

În plus, în dosarul având ca obiect cererea de revendicare, niciuna dintre instanţe nu a reţinut reaua-credinţă a intimaţilor-reclamanţi la încheierea contractului în discuţie, ci, dimpotrivă, s-a constatat, aşa cum s-a mai arătat, că acesta nu a fost anulat şi face dovada existenţei în patrimoniul acestora a unui bun în înţelesul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În mod eronat afirmă recurentul-pârât că una din condiţiile de aplicare a art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2000, ar fi aceea a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, printr-o hotărâre pronunţată într-o judecată distinctă, condiţie a cărei neîndeplinire în cauză ar fi condus la o soluţie nelegală de recunoaştere a dreptului intimaţilor-reclamanţi la încasarea preţului de piaţă al imobilului în litigiu.

Afirmarea unei atare condiţii de aplicare a art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, este greşită, întrucât ar presupune că norma în cauză ar conţine o soluţie legislativă absurdă de vreme ce ar impune deopotrivă condiţia explicită din textul articolului a existenţei contractelor de vânzare-cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", alături de condiţia afirmată de recurentul-pârât a constatării nulităţii lor absolute prin hotărâri judecătoreşti distincte.

De altfel, într-un atare conţinut – dedus de recurentul-pârât în absenţa oricăror baze de fundamente – norma în cauză nici nu s-ar fi putut aplica, fiind un non-sens legislativ.

În realitate, prevederile legale anterioare menţionate nu au în vedere contractele de vânzare-cumpărare anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la data încheierii lor, ci contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza aceleiaşi legi, cu respectarea ei, dar care au fost lipsite de efecte în urma comparării titlurilor de proprietate aflate în concurs, în cadrul acţiunii în revendicare.

Condiţia menţionată de recurentul-pârât în memoriul său de recurs este, în realitate, una care ţine de aplicarea textului art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ, aceasta fiind singura situaţie în care se înţelege că noţiunea de contracte "desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile" este echivalentă celei de contracte anulate prin astfel de hotărâri, dată fiind încheierea lor cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteză evocată de norma în discuţie).

Cum intimaţii-reclamanţi au demonstrat că situaţia lor juridică, existentă în legătură cu imobilul în cauză, corespunde ipotezei normative a art. 501 din Legea nr. 10/2001 (respectiv că titlul lor de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost lipsit de efecte în concursul cu cel al moştenitorilor fostului proprietar, căruia i s-a dat preferinţă în cadrul acţiunii în revendicare iniţiate de aceştia), în dosarul nr. x/2014, statuându-se irevocabil în acest sens, în mod corect instanţa de apel a înlăturat susţinerile din memoriul de apel prin care s-a invocat că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile de aplicare a normei de drept material anterior evocată.

Este nefondat şi cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurentul-pârât critică obligarea sa plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat în apel, prin care tinde a demonstra o aplicare greşită a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că, în cauză, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate părţilor adverse este disproporţionat de mare faţă de munca depusă de avocatul acestora şi de complexitatea cauzei.

Înalta Curte constată că, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181, Partea I, din data de 5 martie 2020, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., această critică vizează netemeinicie deciziei recurate şi aprecierea probelor administrate de instanţa de fond, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Cu privire la cererea formulată de intimaţii-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2.500 RON, dovedite prin chitanţele nr. 919 din data de 22 februarie 2023 şi nr. 931 din data de 11 aprilie 2023, eliberate de Cabinet de avocat – D., Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, la plata sumei solicitate către intimatul-reclamant A. (care a făcut plata), pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1258A din data de 6 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.