RCA insurance liability scope vs. tort law for permanent loss of earning capacity

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş Severin – secţia I civilă la 9 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, urmare declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea sa, prin sentinţa nr. 883 din 19 octombrie 2017 a Judecătoriei Oraviţa, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.A., obligarea, în solidar, a acestora la plata sumei de 200.000 euro pentru prejudiciul moral (estetic şi de agrement) şi a sumei de 200.000 euro prejudiciu material, pentru pierderea unei slujbe bine plătite în Germania.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1357 – 1393 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2018 al Judecătoriei Oraviţa.

2. Hotărârile Tribunalului Caraş Severin

Prin încheierea din 8 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraş Severin – secţia I civilă, în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ., a suspendat judecata cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A. până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2018 al Judecătoriei Oraviţa.

Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din 17 septembrie 2020 a Tribunalului Caraş Severin – secţia I civilă.

Prin sentinţa nr. 1998 din 11 noiembrie 2021, Tribunalul Caraş Severin – secţia I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor B. şi C. S.A.; a obligat pe pârâta C. S.A. să plătească reclamantului suma de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale sau contravaloarea în RON a acestor sume la data efectuării plăţii; a obligat pe pârâta să plătească reclamantului suma de 100 RON, cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 150 din 25 mai 2022, Curtea de Apel Timişoara – secţia I civilă a respins apelul formulat de pârâta C. S.A., în contradictoriu cu intimaţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 1998 din 11 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 150 din 25 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia I civilă, a declarat recurs pârâta C. S.A..

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta a arătat că, prin prezenta cale de atac, contestă suma de 200.000 euro, reprezentând câştigul nerealizat din muncă de la data accidentului şi până la împlinirea vârstei minime de pensionare a intimatului-reclamant.

A menţionat că asiguratorul RCA plăteşte despăgubirile pentru accidentul de circulaţie, ce face obiectul prezentului dosar, în conformitate cu prevederile Normei ASF nr. 23/2014. Astfel, despăgubirile sunt plătite nu pe baza răspunderii civile delictuale, ci în baza contractului de asigurare RCA, în conformitate cu termenii şi condiţiile stabilite prin norma menţionată, termeni şi condiţii care constituie clauzele contractului de asigurare RCA.

Despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează în totalitate despăgubirea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească, potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, statuat de art. 1349 C. civ., ci se acordă în conformitate cu norma legală care reglementează emiterea poliţelor RCA şi acordarea despăgubirilor în baza acestor contracte.

Recurenta a susţinut că, deşi a invocat în faţa primelor două instanţe aplicabilitatea acestei norme, în speţă, nu s-a făcut nicio referire la aceasta în cuprinsul hotărârilor, soluţiile fiind motivate pe baza unor temeiuri legale care nu au legătură cu cauza - Legea nr. 132/2017, normă care nu exista la momentul producerii accidentului de circulaţie şi norme din C. civ., care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale (art. 1349 alin. (1), art. 1357 alin. (1), art. 1388 alin. (1), art. 1386 alin. (1) şi (4) şi art. 1397 alin. (1).

A arătat că despăgubirile materiale solicitate în cauză sunt reglementate numai de Norma ASF nr. 23/2014 (art. 50).

Referitor la diferenţa de câştig nerealizat, a susţinut că aceasta se acordă conform art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma nr. 23/2014 a ASF, iar reclamantul nu a făcut dovada diferenţei dintre veniturile sale nete, cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice la care îşi desfăşura activitatea sau din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei, situaţia reclamantului se încadrează în prevederile art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, acesta nefăcând dovada că ar exista o diferenţă între veniturile obţinute din munca prestată înainte de accident şi veniturile obţinute lunar de la asigurările sociale de stat din Germania.

Ca atare, recurenta a apreciat că nu poate fi obligată la plata unui câştig nerealizat, care este achitat, în acelaşi timp şi de statul german.

Cu toate că instanţa de apel a încuviinţat cererea pârâtei privind emiterea unei adrese către Ministerul Finanţelor pentru a lămuri situaţia referitoare la indemnizaţia primită de reclamant din Germania, la ultimul termen de judecată a respins cererea recurentei de amânare a cauzei şi de revenire către autoritatea statului pentru a răspunde la cele solicitate, reţinând cauza în pronunţare, fără să aibă o situaţie clară a despăgubirilor periodice primite de reclamant de la statul german, deşi existenţa acestora a fost recunoscută de martorul propus spre audiere de reclamant la instanţa de fond.

A invocat prevederile art. 50 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 23/2014 care fac referire la salariul minim brut pe economie, prin raportare la veniturile din România, iar nu la cele din Germania, şi a susţinut că nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri care nu au caracter cert.

Recurenta a învederat că textul legal stabileşte clar ce poate plăti asigurătorul RCA, anume diferenţa de câştig nerealizat pe perioada spitalizării şi a concediului medical. Or, reclamantul nu mai este spitalizat sau în concediu medical, având o pensie prin intermediul asigurărilor sociale din Germania.

A susţinut că reclamantul nu este îndreptăţit să obţină sumele pe care le-ar fi încasat cu titlu de salariu doar pentru că, la data producerii accidentului, era angajat, având în vedere că nu exista certitudinea că nu ar fi intervenit vreuna dintre modalităţile de încetare a contractului de muncă.

De asemenea, a arătat că nu s-a stabilit cu certitudine dacă leziunile suferite de reclamant se pot ameliora în timp, astfel ca acesta să îşi redobândească capacitatea de muncă.

5. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

Prin întâmpinarea depusă la 20 septembrie 2022, intimatul-reclamant a solicitat respingerea criticilor privind acordarea daunelor materiale. A invocat nulitatea recursului, susţinând că nu a fost menţionată corect hotărârea care se atacă, precum şi excepţia de tardivitate.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 martie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 150 din 25 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fost fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta invocă nelegalitatea hotărârii recurate ca fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 50 alin. (1) lit. a) şi c) din Norma ASF nr. 23/2014 şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 C. civ., critică ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se susţine că despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu se stabileşte potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, statuat de art. 1349 C. civ., ci în conformitate cu Norma ASF nr. 23/2014 (art. 50), norma legală care reglementează emiterea poliţelor RCA şi acordarea despăgubirilor în baza acestor contracte.

Critica pârâtei este neîntemeiată.

Se constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a apreciat că natura şi conţinutul raporturilor juridice dintre părţile litigante (terţul păgubit reclamant - asigurătorul pârât) au primit o clarificare de principiu şi în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reţinut că recunoaşterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite, terţ faţă de raportul juridic de asigurare, reprezintă o consacrare a principiului protecţiei terţului păgubit.

A reţinut că, în Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 13 decembrie 2007, pronunţată în Cauza C-463/06 FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva lui Jack Odenbreit, se arată că, în aplicarea normei de competenţă prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nu este exclusă o calificare, în dreptul naţional, a acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, ca acţiune în răspundere delictuală, care priveşte un drept exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acţiuni în dreptul naţional nu are nicio relevanţă pentru aplicarea dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001, singura condiţie pe care art. 11 alin. (2) din acest act normativ o impune aplicării respectivei norme de competenţă fiind ca acţiunea directă să fie prevăzută de dreptul naţional.

În raport de aceste considerente, a apreciat că, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acţiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată acţiune în răspundere civilă delictuală.

Ca atare, acţiunea reclamantului promovată împotriva asigurătorului are caracterul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, urmând ca acesta din urmă să achite despăgubirile în limita contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea evenimentului rutier.

În acest context, Înalta Curte observă că instanţa de apel nu a reţinut, în motivarea soluţiei adoptate, faptul că Legea nr. 136/1995 nu ar avea caracter special în materia ce face obiect de reglementare a acestui act normativ (privind asigurările şi reasigurările) în raport cu dispoziţiile din C. civ. referitoare la contractul de asigurare, ci faptul că temeiul acţiunii este unul delictual, iar nu contractual.

Înalta Curte constată, de altfel, că, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, normă incidentă speţei în raport de data producerii accidentului, "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar conform art. 50 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare".

În ceea ce priveşte dezdăunarea, adică stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile şi reglementarea specifică răspunderii civile delictuale întrucât normele legale precitate, deşi reprezintă lege specială faţă de dispoziţiile de drept comun în materie – C. civ., nu derogă de la acestea.

Ca atare, nu poate fi primită susţinerea recurentei conform căreia în recunoaşterea dreptului la despăgubiri al reclamantului ar trebui avute în vedere doar condiţiile instituite de art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 (adică, repararea prejudiciului la nivelul venitului mediul lunar net realizat de persoana vătămătă, probat cu documente justificative) întrucât dispoziţia în cauză reglementează anumite tipuri de prejudiciu material, fără a acoperi toate situaţiile în care se constată existenţa unui prejudiciu cauzat de fapta ilicită respectivă.

În speţă, instanţa de fond, cât priveşte acoperirea prejudiciului în caz de vătămare a integrităţii corporale, a stabilit prestaţiile sub forma unei sume globale, raţionamentul acesteia fiind validat de către instanţa de apel în aplicarea art. 1385 şi 1387 C. civ., dispoziţii conform cărora prejudiciul se repară integral şi cuprinde pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea sa, iar, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă; de asemenea, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.

În situaţia de faţă, raportat la dispoziţiile legale sus indicate, instanţa de apel a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor acordarea unei sume globale, formă de reparaţie reglementată pentru ipoteza în care vătămarea integrităţii corporale a determinat pierderea capacităţii de muncă (reclamantul având o astfel de incapacitate stabilită prin raportul de expertiză medico-legală nr. x din 10 noiembrie 2020 şi raportul Agenţiei Federale pentru Ocuparea Forţei de Muncă Weiden, în care se consemnează imposibilitatea actuală a reclamantului de a mai presta munca pentru care a încheiat contractul de muncă).

A reţinut că, în privinţa cuantumului despăgubirilor, în raport de venitul net lunar din muncă la data producerii evenimentului rutier, prevăzut de dispoziţiile art. 1388 alin. (1) din C. civ., prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a pierderii câştigului din muncă este într-un cuantum superior faţă de cel solicitat prin cererea de chemare în judecată şi a acordat suma arătată de acesta, respectiv 200.000 euro.

Aceasta, întrucât curtea de apel a apreciat că reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele descrise de art. 50 pct. 1 lit. a) şi c) din Norma ASF 23/2014, care se referă la diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate şi indemnizaţia suportată fie de angajator, fie de bugetul asigurărilor sociale de stat, însă doar pe perioada spitalizării şi a concediului medical, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât reclamantul a solicitat repararea unui alt tip de prejudiciu, cel constând în lipsirea acestuia de venitul din munca prestată în Germania ca urmare a pierderii capacităţii de muncă, respectiv la persoanele păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare, reclamantul neîncadrându-se în aceste din urmă categorii.

Drept urmare, în mod corect a concluzionat că în analiza prejudiciului astfel cum a fost pretins, sunt incidente dispoziţiile C. civ. referitoare la repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale şi în mod special cele care vizează cuantumul despăgubirilor în cazul vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei păgubite.

Recurentul critică şi faptul că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unei diferenţe între veniturile obţinute din munca prestată înainte de accident şi veniturile obţinute lunar de la asigurările sociale din Germania, susţinând că, astfel, despăgubirile nu au un caracter cert.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestei critici, în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut anterior, art. 1388 alin. (1) C. civ. prevede că "despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă", reclamantul depunând la dosar dovada veniturilor obţinute anterior accidentului rutier în care a fost implicat, raportat la care nu s-a făcut o dovadă contrară.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că această critică a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF 23/2014, a cărei neaplicare la datele speţei a fost reţinută de instanţa de apel, astfel încât aceasta nu este aptă să demonstreze vreun aspect de nelegalitate al deciziei recurate.

O altă critică formulată vizează faptul că nu s-a stabilit cu certitudine dacă leziunile suferite de reclamant se pot ameliora în timp, astfel încât acesta să îşi redobândească capacitate de muncă.

Sub acest aspect, prima instanţă de fond a reţinut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr. x din 10 noiembrie 2020 şi ale raportului Agenţiei Federale pentru Ocuparea Forţei de Muncă Weiden, nu se poate stabili dacă prejudiciul funcţional este ireversibil şi, în lipsa unei certitudini cu privire la reversibilitatea sau ireversibilitatea acestuia, a avut în vedere dispoziţiile art. 1386 alin. (1) şi (4) C. civ. şi a acordat un prejudiciu raportat la vârsta reclamantului şi la vârsta minimă de pensionare.

Curtea de apel a menţinut soluţia primei instanţe prin respingerea apelului împotriva sentinţei civile nr. 1998 din 11 noiembrie 2021.

Se reţine că această concluzie vizând lipsa unei certitudini cu privire la reversibilitatea sau ireversibilitatea prejudiciului funcţional s-a fundamentat pe stabilirea situaţiei de fapt, în baza evaluării probelor dosarului, operaţiuni care sunt circumscrise sferei controlului de temeinicie impus instanţei devolutive şi care, neîndoielnic, ies din domeniul verificărilor de legalitate îngăduite instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 150 din 25 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Conform dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 3000 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 150 din 25 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 3000 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2023.