Restitution of prices for nullified pre-2011 property sale governed by Old Civil Code under tempus regit actum

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, la 7 aprilie 2020, precizată sub aspectul valorii obiectului la 22.05.2020 şi 18.08.2020 şi sub aspectul temeiului juridic la 01.09.2020, reclamanţii Comuna Agigea prin Primar şi Primarul Comunei Agigea, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 223.164,53 USD reprezentând preţul încasat în mod nelegal pentru vânzarea terenului în suprafaţă de 4 ha şi 1600 mp, situat în Comuna Agigea, sat Lazu, parcela x, judeţul Constanţa, proprietatea Comunei Agigea;

- obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumei de 223.164,53 USD de la data de 10.03.2020, data rămânerii definitive a soluţiei de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.05.2002 în dosarul nr. x/2017 şi până la data restituirii sumei respective;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 3635 din 22 decembrie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor Comuna Agigea prin Primar şi Primarul Comunei Agigea, invocată de pârâţi. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor A. şi B., respingând în consecinţă cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe reclamanţii au declarat apel principal, iar pârâţii apel incident.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin încheierea din 18 octombrie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins cererea de recuzare a domnului judecător C., formulată de intimaţii pârâţi A. şi B.. Totodată, prin decizia civilă nr. 80/C din 22 martie 2022 a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanţa. A respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâţi.

4. Recursul declarat în cauză.

Hotărârea curţii de apel şi încheierea de respingere a cererii de recuzare au fost atacate pe calea recursului de către pârâţii B. şi A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurenţii au susţinut că în respingerea apelului lor, instanţa a expus o singură frază, fără a argumenta de ce a apreciat aplicabile dispoziţiile Noului C. civ., atâta vreme cât chiar judecătorul recuzat, domnul C. statuase anterior că raportul juridic născut la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.05.2002 este guvernat de vechiul C. civ.

Or, în lipsa unor argumente care să vizeze soluţia dată, nu se pot aduce critici cu privire la apelul incident, încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. fiind evidentă.

Recurenţii au învederat că punctul de plecare al pretenţiilor reclamantelor a fost soluţia definitivă din dosarul nr. x/2015, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 678/16.03.2018 a Tribunalului Constanţa, decizia civilă nr. 172/C/31.10.2018 a Curţii de Apel Constanţa în complet format din C. şi D. şi decizia civilă nr. 684/10.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Au invocat soluţia pronunţată în cauza civilă mai sus menţionată pentru puterea de lucru judecat cu care se impunea calificarea juridică a temeiului de drept incident- dispoziţiile vechiul C. civ.. La data soluţionării respectivei cauze, judecătorul din apel, domnul C. a analizat incidenţa dispoziţiilor vechiul C. civ., buna sau reaua credinţă a părţilor la momentul naşterii raportului juridic civil, implicaţiile soluţiei penale de achitare, însă nu raportat la recurenta-parte în contract B., care nu a avut o implicare penală.

Completul de judecată ce a soluţionat apelul din prezenta cauză avea în compunere, de asemenea, pe domnul judecător C., care prin soluţia şi dezlegările date în cauza nr. 7030/118/2015 a devenit incompatibil, prezenţa sa în complet lipsind prezenta judecată de prezumţia de echitate şi obiectivitate ce trebuie să guverneze procesul civil.

Această critică se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi atrage admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, admiterea cererii de recuzare şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în complet legal constituit.

Pe de altă parte, din perspectiva criticii reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au invocat lipsa oricărei preocupări pentru clarificarea obiectului şi temeiului juridic în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa celei de apel. În opinia lor, au fost nesocotite dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., producându-se o vătămare gravă a drepturilor şi intereselor procesuale, inclusiv a dreptului la apărare prin punerea în situaţia de a nu putea cunoaşte decât după pronunţarea primei instanţe şi, apoi, a celei de apel, temeiul juridic apreciat ca incident în cauză. Au fost împiedicaţi, astfel, să construiască o apărare efectivă, să expună considerente, probatorii în raport de o cerere clară, cu un temei juridic pe deplin cunoscut, toate acestea conducând la nulitatea actelor de procedură desfăşurate în acest fel.

Soluţionarea apelului cu ignorarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., schimbarea obiectului cauzei din restituire prestaţii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză şi pe dispoziţiile art. 1648 alin. (1) C. civ. în restituire întemeiată pe plata lucrului nedatorat, fără a face trimitere la vreun text de lege, reprezintă o încălcare flagrantă a principiului disponibilităţii, care nu poate fi acceptată într-o hotărâre pronunţată de o curte de apel.

Nulitatea actului juridic înseamnă desfiinţarea actului juridic civil de la momentul perfectării sale, producând efecte atât ex nunc, cât şi ex tunc, însă a se reţine că actul juridic civil lovit de nulitate dispare pur şi simplu, fără a ţine cont de efectele produse de acesta în perioada cât a fiinţat valabil, este o susţinere eronată şi în afara oricărui text de lege. Însuşi legiuitorul, atunci când legiferează instituţii ca situaţia terţului dobânditor de bună-credinţă, dă eficienţă unor efecte ale actelor juridice nule.

Din această perspectivă, nu explică nici reclamantele şi nici judecătorii din apel sau judecătorul fondului de ce au apreciat la unison că E. S.R.L. este un terţ dobânditor de bună-credinţă. Dacă toate efectele contractului nr. x/2002 dispar ca urmare a constatării nulităţii, raţionamentul instanţelor pe acest aspect, de menţinere a efectului nulităţii, este greşit.

Un astfel de raţionament nu este nici măcar complet, atât judecătorul fondului, cât şi cel din apel neargumentând, potrivit tezei susţinute, ce se întâmplă cu cererea de restituire a prestaţiilor atunci când restituirea se solicită odată cu constatarea nulităţii.

Au apreciat recurenţii că aplicarea sancţiunii de drept civil a nulităţii actului juridic produce desfiinţarea actului juridic, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, însă toate efectele produse de actul juridic încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legale edictate pentru perfectarea sa valabilă pot fi înlăturate punctual doar pornind de la fundamentul care a condus la constatarea nulităţii şi apreciind pentru fiecare efect în parte.

Cu alte cuvinte, actul nu dispare pur şi simplu, astfel că prestaţiile efectuate în baza unui contract nul juridic, nu devin fapte juridice ce se fundamentează eventual pe îmbogăţirea fără justă cauză sau plata lucrului nedatorat, ci rămân supuse regulilor contractuale până la înlăturarea completă a tuturor efectelor unui act a cărui nulitate s-a constatat definitiv.

Raportul juridic primar, generator de drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi, rămâne cel născut la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare constatat nul ulterior. Drepturile şi obligaţiile născute din acest raport juridic sunt şi rămân supuse aceloraşi temeiuri de drept de la naştere până la stingerea lor. Nu se poate crea decât în mod artificial o separare a efectelor produse până la declararea nulităţii şi a aceloraşi efecte după momentul declarării nulităţii.

Raportul juridic astfel identificat este în mod evident supus dispoziţiilor legale în vigoare la momentul naşterii sale, respectiv în speţa de faţă dispoziţiilor C. civ. de la 1864, în acord şi cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

De altfel, recurenţii au apreciat că acest aspect este tranşat şi prin decizia civilă nr. 172/C/31.10.2018 a Curţii de Apel Constanţa, care a statuat asupra nulităţii actului juridic, a instituţiei juridice a bunei, respectiv relei-credinţe şi asupra repunerii părţilor în situaţia anterioară raportat la dispoziţiile C. civ. de la 1864, apreciind, cu autoritate de lucru judecat, că acesta este aplicabil raportului juridic civil.

În mod evident, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 678/16.03.2018 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 172/31.10.2018 a Curţii de Apel Constanţa, irevocabilă prin decizia civilă nr. 684/10.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, face ca aspectele deja tranşate printr-o hotărâre judecătorească definitivă să nu mai poată fi contrazise printr-o altă hotărâre.

Pe de altă parte, a susţine că efectele actului juridic declarat nul au fost supuse răspunderii contractuale până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de declarare a nulităţii, iar ulterior acestei date sunt supuse îmbogăţirii fără justă cauză, este lipsit de orice logică. Plata efectuată în virtutea contractului a fost o plată datorată, o executare a unei obligaţii contractuale.

Plata este un fapt juridic incontestabil, a avut loc la un moment dat, ca fapt juridic este generatoare de drepturi şi obligaţii de sine stătătoare dacă se admite că temeiul în care s-a efectuat plata a dispărut, însă data naşterii acestui nou raport juridic de restituire este momentul plăţii efective, moment la care este obligatoriu a fi raportat temeiul juridic aplicabil acestui raport juridic.

Insistenţa cu care instanţa de apel apreciază că instituţia la care trebuia să recurgă reclamantele era plata lucrului nedatorat face ca şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să fie pe deplin incidentă în cauză. Se poate susţine fără putinţă de tăgadă că judecătorii din apel au expus considerente străine de natura cauzei, în cuprinsul hotărârii fiind analizată ce cale ar trebui să urmeze reclamantele spre a-şi satisface pretenţiile, în loc să se examineze considerentele de fapt şi de drept expuse ca formând obiectul cauzei de către reclamante.

În ceea ce priveşte critica circumscrisă pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., au afirmat recurenţii că hotărârea din apel este pronunţată cu aplicarea şi încălcarea dispoziţiilor art. 1648 alin. (1) C. civ., dispoziţii care nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel.

Hotărârea supusă analizei de legalitate şi temeinicie a instanţei de apel era cea prin care judecătorul fondului a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor raportat la temeiul juridic al restituirii prestaţiilor invocat de către reclamante, art. 1648 C. civ.

Fără a analiza acest text, precizat ca temei de reclamantă, instanţa de apel a constatat că tribunalul în mod eronat a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive raportat la sugestiile juridice făcute spre a fi urmate de către intimaţii reclamanţi.

Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi a încheierii de respingere a cererii de recuzare, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel într-un complet legal constituit, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. Au expus detaliat apărări cu privire la toate aspectele din recurs, inclusiv cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

a) În legătură cu recursul declarat împotriva încheierii civile din data de 18.10.2021 a Curţii de Apel Constanţa.

Potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca dispoziţii legale pe care pârâţii recurenţi şi-au întemeiat cererea de recuzare respinsă prin încheierea civilă din data de 18.10.2021 a Curţii de Apel Constanţa, judecătorul este incompatibil de a judeca în situaţia "când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia în cauză pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil".

Întrucât normele legale ce stabilesc cazurile de incompatibilitate sunt norme de interdicţie (ele instituind situaţii de excepţie în care, contrar regulii potrivit căreia judecătorul căruia i s-a repartizat un proces spre soluţionare are, deopotrivă, prerogativa şi obligaţia de a-l soluţiona, judecătorul nu ar putea totuşi să-l soluţioneze, urmând a fi înlocuit de un alt judecător), concluzia care se impune este aceea că ele trebuie considerate ca fiind de strictă interpretare. Prin urmare, nu pot fi avute în vedere decât cazurile de incompatibilitate expres şi limitativ prevăzute de lege, nefiind îngăduită, pe cale de interpretare, extinderea aplicării lor uzând de argumentul de analogie.

Astfel fiind, arată Înalta Curte că sintagma "şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia în cauza pe care a fost desemnat să o judece" conţinută în textul legal nu poate fi înţeleasă decât în sensul că are în vedere situaţia – şi numai această situaţie – în care, anterior momentului prevăzut de lege (art. 402 C. proc. civ.) pentru pronunţarea hotărârii, judecătorul cauzei îşi face cunoscută, într-o manieră îndeajuns de clară, părerea cu privire la soluţia ce trebuie dată sau care ar urma să fie dată în respectivul proces.

Antepronunţarea pe care textul legal o are în vedere vizează, însă, exclusiv procesul în curs de judecată, opinia judecătorului trebuind exprimată în legătură cu acesta. Prin urmare, condiţia legală în discuţie nu poate fi considerată realizată atunci când judecătorul a soluţionat anterior un alt proces, privitor la chestiuni juridice chiar aflate în legătură cu procesul în curs şi care, prin raportare la soluţia dată în respectivul proces, ar putea influenta soluţia din procesul pendinte, câtă vreme acestea nu conţin dezlegări directe, în totul anticipatorii, cu privire la însăşi soluţia ce trebuie sau care ar urma să fie pronunţată în actualul proces.

Or, în legătură cu cererea de recuzare formulată de actualii recurenţi exigenţele legale sus-arătate nu sunt satisfăcute, în condiţiile în care în procesul anterior (în care domnul judecător C. a făcut parte din completul de judecată care a pronunţat decizia nr. 172/C din 31.10.2018 a Curţii de Apel Constantă) instanţa s-a pronunţat cu privire la constatarea nulităţii unor acte juridice, iar în procesul de faţă obiectul cauzei este reprezentat de restituirea unei sume de bani, cu dobânda aferentă, consecutiv anulării respectivelor acte juridice.

Prin urmare, faţă de diferenţa de obiect şi cauză dintre cererile deduse judecăţii în vechiul, respectiv în actualul proces, precum şi faţă de împrejurarea că prin modul de soluţionare a cauzei şi prin considerentele deciziei civile nr. 172/C/31.10.2018 a Curţii de Apel Constanţa nu s-au făcut în mod neechivoc afirmaţii care să anticipeze soluţia ce ar urma să fie dată în procesul de faţă, rămâne că, în afara oricărei îndoieli, nu s-ar putea considera că domnul judecător C. şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia din prezentul proces, în sensul dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Încheierea de respingere a cererii de recuzare este, deci, legală, impunându-se respingerea recursului declarat în contra ei prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

b) În legătură cu recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 80/C din 22 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, Înalta Curte înţelege a arăta, cu valoare principială, că determinarea temeiului juridic al acţiunii având ca obiect, în sens larg, restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act juridic declarat nul trebuie făcută prin raportare la data la care actul juridic fusese încheiat, fiind fără însemnătate data la care, ulterior, actul juridic respectiv a fost declarat nul.

Are în vedere Înalta Curte că potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ., nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Corelativ, prin art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege se prevede că dispoziţiile C. civ. (Legea nr. 287/2009) "... se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".

Interpretarea acestor dispoziţii legale trimite cu claritate la concluzia că, în ceea ce priveşte actele juridice (acestea fiind de interes în procesul de faţă), efectele juridice pe care ele le produc sunt, în totalitatea lor, guvernate de legea sub imperiul căruia ele au luat naştere, ca formă de aplicare a regulii "tempus regit actum", în concordanţă, de altfel, şi cu prevederile art. 6 alin. (2) din noul C. civ.

O asemenea soluţie legală este pe deplin raţională, fiind firesc ca părţile să fie ţinute doar de acele efecte ale actului juridic pe care l-au încheiat prin raportare la o lege pe care o cunoşteau şi ale cărei efecte şi le-au asumat atunci când au acceptat încheierea actului. A considera altfel înseamnă a accepta că părţile ar putea fi supuse unor efecte sau consecinţe pe care, la data încheierii actului, nu le puteau în mod obiectiv cunoaşte, ceea ce ar fi injust, căci nimeni nu ar putea anticipa conţinutul unei legi viitoare.

În ce priveşte însă sfera de cuprindere a sintagmei "efecte juridice" la care art. 3 din Legea nr. 71/2011 se referă, nu încape nicio îndoială că ea vizează efectele juridice pe care, în planul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, actul juridic le generează. Particularizând cu privire la contracte, ca specie de act juridic, sintagma în discuţie include, deopotrivă, întreaga sferă a drepturilor şi obligaţiilor expres stipulate de părţi în cadrul unui contract încheiat în mod valabil, dar şi, în chip logic, pe acelea care decurg în mod implicit din contractul încheiat.

Când însă un contract este declarat nul, zicându-se că a fost încheiat cu nerepectarea condiţiilor stabilite de lege pentru valabila lui fiinţă, aceasta are ca efect desfiinţarea lui retroactivă (în sensul înlăturării tuturor efectelor produse de la momentul naşterii lui), precum şi, ca regulă, desfiinţarea actelor juridice subsecvente, dacă acestea există. Tot astfel şi în acelaşi spirit, anularea (declararea nulităţii) unui contract atrage – sau are vocaţia de a atrage – restabilirea situaţiei anterioare încheierii lui, ca formă de restabilire a ordinii juridice încălcate (status quo ante actus nullus), ceea ce înseamnă (şi) că părţile trebuie să-şi restituie integral şi, când este cazul, reciproc prestaţiile efectiv executate (restitutio in integrum), în aplicarea principiului potrivit căruia ceea ce este nul nu poate produce efecte (quod nullum est nullum producit effectum).

Sunt, în acest sens, dispoziţiile art. 1254 alin. (3) din noul C. civ., potrivit cărora " În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu."

În ce priveşte vechiul C. civ. (1864), principiul care, fundamental, guverna consecinţele juridice ale anulării unui contract era, în spiritul ce caracterizează şi noul C. civ., acela al restabilirii situaţiei anterioare încheierii contractului declarat nul, deci inclusiv restituirea prestaţiilor efectuate sau, după caz, a echivalentului lor pecuniar atunci când restituirea în natură a bunului obiect al contractului nu ar mai fi fost posibilă.

Atât sub vechea reglementare, cât şi sub noul C. civ., regula "restitutio in integrum" cunoştea şi cunoaşte anumite excepţii, fără însă ca acestea să ştirbească din valoarea ei principială şi din forţa ei de generalitate.

Înalta Curte observă, în context, şi că deşi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui contract declarat nul este, după cum s-a menţionat mai sus, o măsură destinată restabilirii situaţiei anterioare încheierii contractului, deci un instrument de suprimare (aneantizare) a efectelor acestuia, neputând fi caracterizată ca având valenţele unui efect stricto sensu al contractului, ea reprezintă, totuşi, o consecinţă juridică rezultată din faptul că, originar, contractul, ca act juridic, a fost încheiat. Prin urmare, încheierea contractului şi faptul că, în temeiul lui, părţile au efectuat prestaţii anterior declarării nulităţii, conferă situaţiei juridice create valenţele uneia în raport de care se poate considera, interpretând mai larg noţiunea de "efecte ale contractului", că restituirea prestaţiilor (ca formă de restabilire a situaţiei anterioare) reprezintă, prin extensie şi implicit, dar nu mai puţin sigur, un "efect" al contractului, căci fără contract nu putea exista, subsecvent nulităţii, nici restituire a pretenţiilor.

Trebuie, deci, considerat că regulile care guvernează restituirea prestaţiilor sunt cele stabilite de legea sub care contractul s-a născut, lege care, din acest motiv, îi determină toate efectele.

Această concluzie rezultă, de altfel, şi din interpretarea dispoziţiilor art. 1254 alin. (3) din Noul C. civ., mai sus citate, care, stipulând că în cazul în care contractul este desfiinţat, restituirea pretenţiilor în natură sau prin echivalent trebuie făcută potrivit prevederilor art. 1639 – 1647 C. civ., nu ar putea avea în vedere decât acele contracte care s-au încheiat după intrarea în vigoare a acestui nou Cod, căci doar aceste contracte intră sub autoritatea lui normativă, în acord cu prevederile art. 6 alin. (2) din noul C. civ. şi cu ale art. 3 şi 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Doar în acest fel s-ar putea face aplicarea riguroasă a regulii "tempus regit actum", evitându-se aplicarea cu efect retroactiv a dispoziţiilor cuprinse în noua reglementare.

Prin urmare, este fără relevanţă dacă nulitatea unui contract sau, după caz, a altui act juridic a fost declarată după data intrării în vigoare a noului C. civ., hotărâtor fiind dacă respectivul contract sau, în genere, act juridic, a fost încheiat anterior intrării în vigoare a noului Cod sau, dimpotrivă, ulterior. În primul caz, toate efectele, în sens larg, ale contractului, deci inclusiv restituirea prestaţiilor provocate de declararea nulităţii, vor fi guvernate de vechea reglementare (C. civ. 1864), pe când în cel de al doilea ele se vor situa sub autoritatea noului C. civ. (Legea nr. 287/2009).

În prezentul proces s-a stabilit înaintea instanţelor fondului că nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x din 27 mai 2022, precum şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.05.2022 la Biroul Notarului Public F., au fost declarate prin decizia civilă nr. 172/C/31.10.2018 a Curţii de Apel Constanţa, deci ulterior intrării în vigoare (la 01.10.2011) a noului C. civ., însă titlul de proprietate şi contractul de vânzare declarate nule fuseseră emise/încheiate anterior acestei date. Astfel fiind, rămâne că toate efectele atrase de declararea nulităţii lor sunt guvernate de vechiul C. civ. (1864), fiind irelevant că declararea nulităţii s-a produs ulterior datei de 01.10.2011.

Toate cele de mai sus impun concluzia că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii atunci când a apreciat că acţiunea reclamanţilor este guvernată de noul C. civ., prin dispoziţiile art. 1635 – 1649, iar nu ale C. civ. de la 1864, căci prin aceasta s-a ajuns la încălcarea dispoziţiilor legale care, în sensul celor arătate în precedent, reglementează acţiunea în timp a legii şi determină regimul juridic al efectelor unui act juridic, oricare ar fi acestea.

Criticile recurenţilor privitoare la aspectele de mai sus sunt, deci, întemeiate, însă, după cum se va arăta în continuare, temeinicia acestor critici nu este suficientă concluziei că s-ar impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Constanţa, spre rejudecare în apel.

Statuând astfel, Înalta Curte are în vedere că instanţa de apel a dispus admiterea apelului reclamanţilor, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constantă ca urmare a faptului că prima instanţă a soluţionat în mod greşit cauza fără a intra în cercetarea fondului, apreciind că nelegal prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor A. şi B..

Pentru a decide că pârâţii au calitate procesuală pasivă, instanţa de apel a reţinut că G., H. şi I., deşi înscrişi în titlul de proprietate nr. x/27.05.2022 ca beneficiari ai reconstituirii dreptului de proprietate, nu s-au bucurat niciodată de vreo prerogativă specifică dreptului lor de proprietate reconstituit, ei fiind doar interpuşi ignoranţi în beneficiul pârâtului A.. A mai arătat instanţa de apel, în legătură cu stabilirea situaţiei de fapt (iar asupra acestor aspecte, în considerarea naturii lor factuale, instanţa de recurs nu poate interveni, lipsindu-i o asemenea prerogativă), că pârâtul A. a fost adevăratul beneficiar al reconstituirii realizate prin titlul de proprietate nr. x/27.05.2022 pentru că se bucura de o promisiune de vânzare-cumpărare încă dinainte de emiterea titlului, iar realizarea vânzării terenului era asigurată prin plata anticipată a preţului şi prin împuternicirea reprezentării la înstrăinare a promitenţilor de chiar funcţionarul public complice la emiterea titlului. De aici, concluzia instanţei de apel potrivit căreia în calitate de adevărat beneficiar al reconstituirii proprietăţii, pârâtul A. (alături de soţia sa, pârâta B.) trebuie să restituie contravaloarea terenului litigios.

Faţă de aceste aspecte şi prin raportare la totalitatea aspectelor relevate în cuprinsul deciziei din apel cu privire la mecanismul fraudulos care a stat la baza emiterii titlului de proprietate şi la vânzarea terenului către S.C. E. S.R.L. (aspecte pe care, fiind de natură factuală, Înalta Curte nu le va mai menţiona în cuprinsul prezentei decizii), conturând reaua-credinţă a pârâţilor, instanţa de apel era în drept să constate că pârâţii Sandu şi soţia B. au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Observă Înalta Curte că instanţa de apel nu s-a mărginit la a trage concluzii întemeindu-se pe aparenţe, ci a examinat în profunzime situaţia juridică din cauză, concluzionând în mod corect că atâta vreme cât vânzătorii din contractul autentificat sub nr. x/28.05.2002 erau doar simpli interpuşi, parte a mecanismului constituit în avantajul pârâţilor, iar nu beneficiari veritabili şi efectivi, ci doar scriptici şi aparenţi ai reconstituirii dreptului de proprietate, calitate procesuală pasivă în cauză pot avea pârâţii A. şi B., ca beneficiari efectivi ai operaţiunii juridice complexe pe care au imaginat-o.

A considera altfel înseamnă a le asigura pârâţilor o protecţie pe care ar fi injust să o obţină, câtă vreme au cules beneficiul material al operaţiunilor juridice derulate.

În aceste circumstanţe, soluţia de admitere a apelului reclamanţilor Comuna Agigea prin Primar şi primarul Comunei Agigea apare ca legală, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Constanţa trebuind menţinută. Ca o consecinţă a acestei soluţii, deşi Înalta Curte a confirmat temeinicia motivului de recurs (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) privitor la greşita reţinere a incidenţei dispoziţiilor noului C. civ. (Legea nr. 287/2009), iar nu ale C. civ. de la 1864 cu privire la acţiunea în restituirea prestaţiilor promovată de reclamanţi, valorificarea în plan procesual a celor decise de Înalta Curte cu privire la acest aspect al cauzei se va putea face înaintea primei instanţei, cu ocazia rejudecării.

Nu este, aşadar, necesară casarea, fie şi parţială, a deciziei date în apel şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului incident la Curtea de Apel Constanţa, câtă vreme Tribunalul Constanţa, ca instanţă de rejudecare, va putea şi va trebui să ţină seama de ele, dându-le cuvenitele efecte.

Prin aceasta, se asigură inclusiv respectarea regulii cu valoare de principiu afirmată prin dispoziţiile art. 177 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură".

În fine, Înalta Curte mai arată că nu s-ar putea considera, precum afirmă recurenţii prin întemeiere pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nici că instanţa de apel nu ar fi motivat suficient soluţia dată apelului incident, din examinarea considerentelor deciziei rezultând cu claritate care au fost argumentele juridice în virtutea cărora Curtea de Apel a apreciat că cererea în restituirea prestaţiilor ar fi supusă dispoziţiilor noului C. civ., cu referire la instituţia plăţii lucrului nedatorat.

Rezultă din cele ce preced şi că Înalta Curte nu a achiesat la aceste statuări, plasând acţiunea reclamanţilor sub guvernământul precedentei reglementări.

Ţinând, aşadar, seama de precizările şi distincţiile pe care Înalta Curte le-a făcut, şi pe care instanţa de rejudecare le va avea în vedere, se va respinge ca nefondat recursul, soluţia de anulare a sentinţei şi trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi A. împotriva încheierii din 18 octombrie 2021 şi a deciziei civile nr. 80/C din 22 martie 2022 ale Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2023.