Landowners' accession claim fails as restitution title cannot retroactively create ownership; appeal admitted, appellate ruling annulled and remanded.

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2023

Asupra recursului civil de faţă şi având în vedere dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 24.11.2015, pe rolul Judecătoriei Sector 1Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanţii Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi C. S.A., să se constate, ca urmare a accesiunii imobiliare, dobândirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra construcţiilor C 1, C 2, C 3, C 4, C 6, C 7, C 8 şi C 9, situate pe terenul în suprafaţă de 7.197 mp din Bucureşti, Intrarea Străuleşţi nr. 1, construcţii identificate conform Planului de amplasament şi delimitare a imobilului, în cotele în care este deţinut terenul, respectiv: Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti - 3/8, A. - 3/8 şi B. - 2/8; obligarea pârâţilor să le lase construcţiile în liniştită şi deplină posesie; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentinţa civilă nr. 8903/17.05.2016, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, iar, prin sentinţa civilă nr. 1385/02.11.2016, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 şi, fiind constatat ivit conflictul negativ de competenţă, cauza a fost înaintată la Curtea de Apel, în vederea soluţionării acestuia.

Prin decizia civilă nr. 160F/09.12.2016, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 26.09.2016, înregistrată sub nr. x/2016*, pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reclamanta C. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Facultatea de Drept, B. şi A., constatarea existenţei dreptului de superficie al C. S.A. asupra terenului aferent construcţiilor proprietatea societăţii, situat în Intrarea Străuleşti nr. 1, Bucureşti; obligarea pârâţilor să permită exercitarea dreptului de folosinţă al C. S.A. asupra acestui teren; obligarea pârâţilor să permită accesul pietonal şi auto la construcţiile proprietatea C. S.A. şi a terenului asupra căruia poartă dreptul de superficie situate la aceeaşi adresă; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată din 29.05.2017, înregistrată sub nr. x/2016*, reclamanta C. S.A. a completat cererea atât din punct de vedere al părţilor, cât şi din punct de vedere al obiectului, respectiv cauzei, arătând că înţelege să cheme în judecată şi pe pârâta societatea D. S.R.L. şi a solicitat obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie construcţiile/clădirile proprietatea sa aflate pe terenul în suprafaţa de 7.179 mp din Bucureşti, Intrarea Străuleşti nr. 1.

Prin sentinţa civilă nr. 4392/29.05.2017, Judecătoria Sectorului 1 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin încheierea din data de 05.12.2017, Tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. x/2015* la dosarul nr. x/2017, având în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (3) din C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată, în fond, de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1952/19.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamanta pârâtă C. S.A., astfel cum a fost modificată, ca nefondată, şi a respins cererea conexă, ca nefondată.

Urmare a cererii formulate de C. S.A. privind completarea sentinţei civile nr. 1952/19.12.2017, sub argumentaţia că instanţa nu s-a pronunţat pe un capăt de cerere principal, respectiv cel privind stabilirea servitutii de trecere, prin sentinţa nr. 1147 din 10.05.2018, Tribunalul Bucureşti a respins, ca nefondată cererea de completare a sentinţei civile nr. 1952/19.12.2017.

Împotriva încheierii de şedinţă din 05.12.2017 şi a sentinţei civile nr. 1952/2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, la 02.04.2018, a declarat apel reclamanta (pârâtă în cererea conexă) C. S.A., prin care a solicitat fie trimiterea spre rejudecare primei instanţe, fie reţinerea cauzei şi schimbarea încheierii din 05.12.2017 şi a hotărârii subsecvente, în sensul anulării cererii formulate de Facultatea de Drept, schimbarea încheierii de şedinţă din 05.12.2017 în privinţa excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a Facultăţii de Drept şi a decăderii C. din proba cu expertiză, precum şi schimbarea, în parte, a sentinţei civile, în sensul admiterii cererii principale, formulate de C., astfel cum a fost modificată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1952/2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat apel şi pârâţii (reclamanţi în acţiunea conexă) B., A. şi Facultatea de Drept, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacare, în sensul admiterii cererii conexe şi constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, ca efect al accesiunii imobiliare.

Totodată, la 29.06.2018, reclamanta C. S.A. a declarat apel şi împotriva sentinţei civile nr. 1147/10.05.2018, prin care a solicitat anularea hotărârii apelate, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin încheierea din 28.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a introdus în cauză, în calitate de apelantă-pârâtă-reclamantă, pe moştenitoarea defunctului A., E..

Prin decizia nr. 458A din 21.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepţia tardivităţii formulării de către apelanta Facultatea de Drept a unor motive suplimentare de apel şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1952/19.12.2017 şi a încheierii de şedinţă din 05.12.2017, pronunţate în dosarul nr. x/2017, de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Totodată, a admis apelurile declarate de pârâţii-reclamanţi Facultatea de Drept, B. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 1952/19.12.2017 pronunţate, în dosarul nr. x/2017, de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, sentinţă pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a admis cererea şi a constatat că apelanţii-reclamanţi au dobândit, prin accesiune imobiliară, dreptul de proprietate asupra construcţiilor x, situate pe terenul în suprafaţa de 7.197 mp din Bucureşti, construcţii identificate conform expertizei tehnice judiciare întocmită de expertul F., Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti având o cotă de 3/8, E. - o cotă de 3/8 şi B. - o cotă de 2/8 din dreptul de proprietate, apelanta-pârâtă fiind obligată să lase construcţiile în liniştită şi deplină posesie apelanţilor-reclamanţi.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei nr. 458A/21.02.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta-pârâtă C. S.A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a invocat, în esenţă, următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.:

1. Sub un prim aspect, recurenta a susţinut nelegalitatea soluţiei instanţei de apel prin care a dispus obligarea sa să lase în liniştită şi deplină posesie construcţiile cu privire la care s-a constatat că a intervenit accesiunea, prin raportare la faptul că petitul acţiunii din dosarul conexat nr. x/2015*, privind obligarea societăţii C. la lăsarea în liniştită şi deplină posesie a imobilelor, a fost anulat, ca netimbrat, fără ca soluţia instanţei de fond să fie apelată.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că, prin sentinţa pronunţată în fond, a fost analizat doar petitul referitor la constatarea accesiunii, în condiţiile în care celălalt petit fusese anulat, ca netimbrat, de către instanţă, anterior conexării, iar, prin apelurile formulate în cauză, niciunul dintre cei trei intimaţi-reclamanţi (Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, A. şi B.) nu a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la anularea, ca netimbrat, a capătului de cerere privind lăsarea construcţiilor în liniştită şi deplină posesie (acţiunea în revendicare imobiliară).

În condiţiile în care Curtea de Apel Bucureşti a admis capătul de cerere privind lăsarea construcţiilor în liniştită şi deplină posesie (acţiunea în revendicare imobiliară), deşi capătul de cerere menţionat a fost anulat, ca netimbrat, prin încheierea pronunţată de Judecătoria Sector 1 la 30.03.2017, în dososarul nr. x/2015*, fără ca vreuna dintre părţi să apeleze încheierea menţionată, recurenta apreciază că, în mod evident, decizia recurată reprezintă o încălcare atât a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat, cât şi a puterii de lucru judecat a hotărârilor primei instanţe în privinţa dispoziţiilor neapelate de către părţi, aspect care atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

2. Instanţa de apel a respins nelegal excepţia tardivităţii motivelor de apel invocate, de reclamanta Facultatea de Drept, prin notele scrise depuse la 29.10.2020.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că, prin notele scrise depuse la termenul din 29.10.2020, Facultatea de Drept a invocat un nou motiv de apel (motiv care nu a fost invocat prin apelul iniţial formulat în cauză), prin care a criticat sentinţa instanţei de fond şi considerentele tribunalului referitoare la efectul constitutiv al hotărârilor de restituire, fiind dezvoltată (paginile 1-8 din notele menţionate) o teorie referitoare la "aplicarea efectului constitutiv în cazul hotărârilor/deciziilor de restituire dispuse în baza Legii nr. 10/2001".

Or, prin notele scrise depuse la termenul din 29.10.2020, Facultatea de Drept a dezvoltat, practic, o altă teorie decât cea pretinsă prin apelul iniţial, şi anume că, hotărârea judecătorească reprezentată de decizia nr. 1497/2014 pronunţată în dososarul nr. x/2008 nu ar avea efect constitutiv, iar dreptul de accesiune ar putea fi exercitat oricând, întrucât intimaţii-reclamanţi (Facultatea de Drept, A. şi B.) nu ar fi fost niciodată lipsiţi de proprietatea terenului.

Apreciază că susţinerile din notele de şedinţă nu reprezintă vreo "explicitare" a motivelor de apel din apelul iniţial, cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci reprezintă motive noi de apel, care nu au fost invocate cu respectarea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ.

La fel ca în cazul soluţiei de admitere a capătului de cerere privind lăsarea construcţiilor în liniştită şi deplină posesie (acţiunea în revendicare imobiliară), şi din perspectiva modului în care instanţa de apel a analizat şi desfiinţat considerentele instanţei de fond referitoare la efectul constitutiv al hotărârilor de restituire, decizia recurată reprezintă o încălcare atât a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, cât şi a puterii de lucru judecat a hotărârilor primei instanţe în privinţă dispoziţiilor neapelate de către părţi, aspect care atrage casarea deciziei, pentru motivele înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

3. Printr-o altă critică, recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la apelul declarat împotriva sentinţei nr. 1147/10.05.2018 a Tribunalului Bucureşti şi, prin urmare, nici în privinţa motivelor de apel prin care formulase criticile referitoare la cererea în constatarea servituţii de trecere.

Arătat că, prin acţiunea formulată în cauză (astfel cum aceasta a fost modificată) a solicitat, pe lângă constatarea existenţei dreptului de superficie al C. S.A. şi obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie construcţiile/clădirile proprietatea C. S.A., precum şi obligarea pârâţilor să permită accesul pietonal şi auto la construcţiile proprietatea C. şi a terenului asupra căruia poartă dreptul de superficie (instituirea unui drept de servitute).

Întrucât instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere prin sentinţa civilă nr. 1952/19.12.2017, a formulat cerere de completare a sentinţei menţionate, soluţionată prin sentinţa nr. 1147 din 10.05.2018 pronunţată, în dosarul nr. x/2017, de Tribunalul Bucureşti, în sensul respingerii cererii.

Împotriva sentinţei nr. 1147/10.05.2018 a formulat un apel separat, prin care a criticat faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind stabilirea dreptului de servitute de trecere, iar în situaţia în care se va aprecia că s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere, a formulat susţineri în legătură cu temeinicia cererii sale.

Cu toate acestea, din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat asupra apelului/motivelor de apel invocate cu privire la sentinţa nr. 1147/10.05.2018 şi cu privire la criticile referitoare la instituirea unei servituţi de trecere pe terenul proprietatea intimaţilor Facultatea de Drept, A. şi B., aspect care ar atrage casarea deciziei atacate.

4. Instanţa de apel a respins nelegal motivele de apel cu privire la dreptul de superficie al C. asupra construcţiilor situate în Bucureşti, Intrarea Străuleşti nr. 1, motivarea instanţei de apel fiind şi contradictorie.

Susţine că nu poate fi contestată calitatea sa de proprietar asupra construcţiilor edificate pe terenul situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1, aspect recunoscut, implicit, şi de instanţa de apel în condiţiile în care curtea de apel a constatat, nelegal, intervenirea accesiunii imobiliare în favoarea intimaţilor Facultatea de Drept, E. şi B.;

Or, prin constatarea dreptului de proprietate prin accesiune, asupra construcţiilor edificate pe teren, instanţa de apel a recunosct, implicit, existenţa dreptului de proprietate al C. cu privire la construcţiile menţionate. Aşadar, existenţa acestui drept de proprietate era suficientă pentru constatarea dreptului de superficie şi, respectiv, a neîndeplinirii condiţiilor accesiunii.

Nelegalitatea deciziei este susţinută şi pe motiv că dreptul de superficie al C., compus din dreptul de proprietate asupra construcţiilor, edificate pe terenul din Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1 şi dreptul de folosinţă, cu privire la terenullui litigios, s-a născut prin efectul Legii nr. 15/1990.

Se arată că societatea C. S.A. a devenit, în anul 1991, proprietarul construcţiilor edificate pe terenul situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1, sector 1 în baza Deciziei de înfiinţare nr. 592 din 17.07.1991 şi a Procesului-verbal nr. x/06. IX.1991 privind împărţirea patrimoniului Sucursalei Herăstrău. Potrivit acestor înscrisuri, C. a preluat în patrimoniul său suprafaţa de teren de 7.179 mp situată în şos. x - 3 şi construcţiile aflate pe acesta în temeiul Legii 51/1990. Ulterior, calitatea acestei de proprietar asupra construcţiilor a fost confirmată şi prin înscrierea în cartea funciară în baza documentelor menţionate, figurând, tot în calitate de proprietar, şi în evidenţele autorităţilor fiscale, potrivit certificatul de atestare fiscală nr. x/07.02.2022.

În condiţiile în care terenul aferent construcţiilor a fost restituit în natură către Facultatea de Drept, A. şi B., prin decizia civilă nr. 1497/15.10.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2008, rezultă că, în temeiul Legii 15/1990, cu privire la terenul menţionat, în patrimoniul C., s-a născut un drept de folosinţă - componentă a dreptului de superficie, astfel încât recunoaşterea dreptului de folosinţă se circumscrie unui drept care paralizează posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune de către intimaţi.

5. Recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate şi din perspectiva incidenţei motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pe motiv că instanţa de apel a respins, nelegal, excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii în constatarea accesiunii.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta C. S.A. a susţinut că intimaţii au avut posibilitatea de a solicita, în temeiul legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a construcţiilor situate pe terenul situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti nr. 1, cale procedurală care face ca acţiunea de faţă, în dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune, să fie inadmisibilă.

Cum intimaţii Facultatea de Drept, A. şi B. au ales calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti nr. 1, este evident că aceştia nu mai pot solicita, în temeiul dreptului comun, obţinerea proprietăţii construcţiilor edificate pe terenul menţionat, în condiţiile în care puteau şi trebuiau să solicite, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi restituirea construcţiilor situate pe respectivul teren.

Apreciază că, prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, intimaţii Facultatea de Drept, A. şi B. încearcă să eludeze calea legală prevăzută de legea specială şi să acopere omisiunea lor culpabilă de a nu solicita restituirea construcţiilor situate pe teren, în temeiul Legii nr. 10/2001, în cadrul dosarului nr. x/2008, precum şi în cadrul notificărilor privind restituirea imobilelor preluate abuziv.

S-a pretins că situaţia teoretică, de excepţie, reţinută în cuprinsul deciziei ICCJ nr. 33/2008, nu este aplicapilă în speţă, întrucât intimaţii Facultatea de Drept, A. şi B. nu au invocat, prin acţiunea formulată în prezenta cauză, faptul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar încălca prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Or, situaţia de excepţie reţinută de instanţa supremă referitoare la aplicarea prioritară a Convenţiei europene vizează acţiunea în revendicare, în ipoteza în care se identifică neconcordanţe între legea specială şi norma europeană, iar nu în cadrul unei acţiuni având ca obiect accesiune imobiliară, aşa cum este cazul speţei. Excepţia este de strictă interpretare, iar prin reţinerea acesteia s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al societăţii C. asupra construcţiilor.

Totodată, susţine că instanţa de apel a înlăturat nelegal susţinerea privind obligativitatea parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001 în privinţa construcţiilor edificate pe terenul situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1, de vreme ce în cuprinsul deciziei nr. 1497/15.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că Facultatea de Drept, A. şi B. nu au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi restituirea în natura a construcţiilor edificate pe terenul situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti nr. 1, deşi puteau şi trebuiau să procedeze în acest mod pentru a intra în proprietatea construcţiilor menţionate. Aşadar, instanţa de apel nu mai putea să analizeze dacă construcţiile edificate pe terenul litigios puteau fi restituite, în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a încălca efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1497/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, aspect care ar atrage incidenţa art. 488, alin. (1), pct. 7 C. proc. civ.

6. Nelegalitatea deciziei recurate a fost susţinută şi din perspectiva reţinerii greşite a îndeplinirii condiţiilor legale pentru invocarea accesiunii, aspect ce ar atrage incidenţa motivului de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Construcţiile existe pe terenul situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1, sector 1 au fost edificate cu mult anterior pronunţării deciziei civile nr. 1497/15.10.2014, prin care intimaţilor Facultatea de Drept, A. şi B. le-a fost restituit în natură terenul menţionat. Cum decizia civilă nr. 1497/15.10.2014 are efect constitutiv de drepturi (aspect intrat în puterea lucrului judecat (din moment ce reţinerile instanţei sub acest aspect n-au fost apelate de către niciuna dintre părţi), rezultă că intimaţii Facultatea de Drept, A. şi B. nu erau proprietari ai terenului în momentul edificării construcţiilor şi nu pot fi reţinute, ca îndeplinite, condiţiile accesiunii imobiliare artificiale.

Susţine efectului constitutiv de drepturi al deciziei civile nr. 1497/15.10.2014, făcând trimitere la abrogarea expresă a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce are semnificaţia atribuirii unui efect constitutiv de drepturi hotărârii judecătoreşti, inclusiv în ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil.

Pentru motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

5. Cererea de suspendare a deciziei recurate

În cadrul cererii de recurs, reclamanta-pârâtă C. S.A. a formulat şi cerere de suspendare a deciziei recurate până la soluţionarea definitivă a recursului, în conformitate cu prevederile art. 484 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 iulie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, cererea de suspendare a executării deciziei nr. 458A din 21 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, formulată de petenta C. S.A., a fost anulată, ca netimbrată.

6. Apărările efectuate în cauză

Intimaţii-pârâţi-reclamanţi Facultatea de Drept, B. şi E. au depus, fiecare, în termen legal, întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinerea poziţiei procesuale exprimate fiind realizată separat, însă, prin formularea unor apărări comune, după cum urmează:

- Relativ la critica privind dispoziţia instanţei de apel de obligare a C. S.A. să lase în liniştită posesie construcţiile cu privire la care s-a constatat că a intervenit accesiunea imobiliară, intimaţii au susţinut că motivul de recurs este neîntemeiat, întrucât dispoziţia instanţei nu a fost urmarea examinării şi admiterii capatului de cerere ce viza revendicarea, ci ca efect al dobandirii dreptului de proprietateasupra construcţiilor, prin accesiune.

Instanţa de apel nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale celor două părţi, neputându-se reţine că instanţa s-a pronunţat pe capătul de cerere ce viza revendicarea, ci au fost avute în vedere efectele accesiunii imobiliare, a cărei constatare s-a realizat în cauză, soluţie ce are, ca efect, dobandirea posesiei, folosinţei şi dispoziţiei construcţiilor situate pe terenul restituit.

- În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii motivelor de apel invocate de Facultatea de Drept, intimaţii au apreciat că instanţa de apel a dispus corect respingerea acestei excepţii, deoarece prin notele de şedinţă nu au fost învocate motive noi de apel, ci doar au fost dezvoltate motivele ce se regăseau în cererea de apel. Consideră nefondate susţinerile recurentei referitoare la încălcarea dispozitiilor privind termenul pentru motivarea apelului, cât şi a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat şi apreciază că prevederile art. 488 alin. (1), pct. 5 si 7 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

- Referitor la nesoluţionarea apelului promovat de recurentă împotriva sentinţei nr. 1147/10.05.2018, intimaţii au susţinut că, pentru soluţionarea acestei omisiuni, recurenta avea deschisă calea prevăzută de art. 444 C. proc. civ., procedură obligatorie în valorificarea şi îndreptarea respectivei neregularităţi procedurale.

Totodată, au arătat că, prin decizia civila nr. 458/21.03.2022, Curtea de Apel a respins în integralitate apelul promovat de C. S.A., constatandu-se ca recurenta nu deţin vreun drept asupra terenului de sub cladiri, nici nu a deţinut un drept de proprietate pur si simplu asupra construcţiilor, situaţie în care nu s-ar fi putut discuta despre constituirea vreunui drept de servitute, ceea ce denotă netemeinicia criticii formulate.

- Intimaţii au arătat că nu există elemente care să susţină caracterul contradictoriu al deciziei recurate.

Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive contradictorii, întrucât accesiunea nu presupune existenţa a doi proprietari diferiţi a terenului şi a construcţiilor, ci doar edificarea unei construcţii pe terenului altuia.

Legea nr. 15/1990 nu a constituit, în favoarea recurentei, un drept de folosinţă care să poată fi considerat o componentă a dreptului de superficie. Fiind un drept real, constituirea superficiei nu putea fi realizată decât prin act autentic de către titularii dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv de succesorii prof. G., act care nu a fost perfectat.

Recurenta nu detine niciun drept asupra terenurilor de sub constructii şi nici Legea nr. 10/2001 nu prevede constituirea acestui drept pentru proprietarii constructiilor (neautorizate) edificate pe terenurile preluate abuziv în timpul regimului comunist. Chiar daca s-ar da eficienta susţinerilor recurentei cu privire la Legea nr. 15/1990, se poate observa ca aceasta nu prezentat niciun titlu de proprietate emis de vreo institutie abilitată a statului.

- Intimaţii au apreciat a fi neîntemeiată şi susţinerea la încălcarea puterii lucrului judecat a hotararii pronunţate în dosarul nr. x/2008, în ceea ce priveşte posibilitatea restituirii în natură a construcţiilor edificate pe terenul din Straulesti nr. 1, de vreme ce, în litigiul respectiv, instanţa nu a reţinut că reclamantii trebuiau şi puteau să solicite restituirea în natură a construcţiilăr edificate fară autorizaţie pe terenul proprietatea lor, după momentul preluarii abuzive.

Accesiunea imobiliara artificiala nu presupune dobandirea automată, de catre proprietarul terenului, a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate de o altă persoană pe terenul său, ci doar naşterea dreptului de accesiune pe măsura încorporării materialelor în teren, proprietatea construcţiei fiind dobândită de către proprietarul terenului doar la momentul exercitării acestui drept potestativ de accesiune.

Dreptul de accesiune, ca drept potestativ de optiune, are o latură pozitivă şi o latură negativă, proprietarul terenului avand optiunea să devină sau nu proprietar al construcţiei, respectiv să solicite, în temeiul dispoziţiilor art. 494 C. civ. de la 1864, fie constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, dobandit prin accesiune, fie să solicite obligarea constructorului să le ridice, fiind evident ca acest drept potestativ presupune şi un drept de optiune din partea proprietarului terenului, situaţie identificată în cauză.

Relativ la cele două construcţii C7 si C8 (C5 si 15 în raportul de expertiza), intimaţii au arătat că acestea se bucură de prezumţia reglementată de art. 492 C. civ. de la 1864, astfel încât înlăturarea efectelor dispoziţiilor legale privind accesiunea în ceea ce priveşte aceste construcţii ar fi neintemeiată. Fiind îndreptăţiţi a solicita dobândirea dreptului de proprietate, ca urmare a opţiunii de a păstra construcţiile edificate de un alt proprietar, un tert, pe terenul proprietatea lor, cu atât mai mult se pot prevala de acest drept cu privire la constructii edificate chiar de către autorii lor, în privinţa cărora operează şi prezumţia de proprietate.

Au arătat că dreptul lor de optiune s-a născut odată cu pronunţarea hotărârii definitive în dosarul nr. x/2008, prin care le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra întregului teren în suprafata de 7.197 mp. Acest drept de opţiune este transmisibil, astfel încât, odată cu transmiterea proprietăţii asupra unui imobil teren, în patrimoniul proprietarului actual se transferă şi dreptul de opţiune cu privire la dreptul potestativ de accesiune. Prin urmare, au susţinut că în patrimoniul lor, odată cu dreptul de proprietate recunoscut prin decizia pronuntaţată în dosarul nr. x/2008, s-a născut şi dreptul de opţiune privind dreptul de accesiune, de care s-au prevalat prin cererea de chemare în judecata ce face obiectul prezentei cauze.

- De asemenea, relativ la critica privind inadmisibilitatea acţiunii în constatarea accesiunii, intimaţii au arătat că susţinerile recurentei sunt greşite, acţiunea promovată fiind o veritabilă acţiune în realizare. În mod eronat se susţine că decizia recurată încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 1497/15.10.2014, atât timp cât, în cuprinsul respectivei hotărâri, nu a fost analizată posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiilor. Legea nr. 10/2001 nu poate constitui un impediment în obţinerea construcţiilor 5 şi 15 şi nici în exercitarea tuturor prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului de către titularii acestuia, în cazul de faţă dreptul de folosinţă asupra terenului de sub construcţii.

Dreptul de proprietate asupra terenului a fost dobândit prin decizia nr. 1497/15.10.2014 cu toate prerogativele acestuia şi fără a fi grevat de nicio sarcină şi ori dezmembrământ. Aşadar, titularii dreptului de proprietate deţin un bun actual a cărei existenţă este certă fiind stabilit prin hotărâre judecătorească şi prin urmare, este supus protecţiei art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe când recurenta nu a putut exhiba vreun titlu de proprietate, de vreme ce nici actul de înfiinţate şi nici procesul-verbal de predare-primire a patrimoniului acesteia, la momentul înfiinţării, nu pot constitui titluri de proprietate valabile.

- Referitor la modalitatea în care instanţa de apel a aplicat normele legale privind accesiunea, intimaţii au apreciat a fi corecte statuările curţii de apel în conformitate cu care deşi dreptul de accesiune se naşte pe măsura încorporării materialelor în teren, dreptul de proprietate asupra acestora depinde, însă, de momentul exercitării dreptului potestativ de accesiune. Este irelevant cine este proprietarul terenului la momentul edificării construcţiilor, cât timp dreptul de proprietate asupra construcţiilor se naşte la momentul exercitării dreptului potestativ de accesiune, premisa necesară fiind aceea de a fi în situaţia unor construcţii edificate de o terţă persoană pe terenul altuia, situaţie ce a fost verificată în speţă.

- Neîntemeiate sunt şi susţinerile referitoare la caracterul constitutiv de drepturi a hotărârilor judecătoreşti prin care se obligă la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, în cazul de faţă decizia civilă nr. 1497/15.10.2014, ca urmare a abrogării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Or, în ipoteza acordării unui efect constitutiv hotărârilor judecătoreşti din această materie, s-ar valida preluarea ilicită de către stat de la momentul naţionalizării, ceea ce nu poate fi permis, întrucât, în cazul de faţă, prin hotărârea nr. 791/03.02.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat că preluarea bunului s-a efectuat fără titlu valabil, ceea ce duce la imposibilitatea statului de a transmite mai departe ceea ce nici acesta nu a dobândit la rândul său.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părţilor adverse şi admiterea recursului.

7. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat la 23 iunie 2022, pe rolul secţiei I civile a instanţei supreme.

Prin rezoluţia din 28 iulie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum erau reglementate prin dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.. Totodată s-a dispus emiterea unei adrese către recurentă, cu menţiunea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.340,50 RON, obligaţie ce a fost complinită, prin depunerea la dosarul cauzei a taxei judiciare de timbru, dovada ce se regăseşte la dosar recurs.

Prin încheierea din data de 9 februarie 2023, instanţa a constatat că recursul a fost declarat în termen şi îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, inclusiv sub aspectul încadrării criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind acordat termen de judecată la data de 4 mai 2023, cu citarea părţilor.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, în limitele şi pentru considerentele care succed:

1. Evocând motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 7 C. proc. civ., recurenta C. S.A. a susţinut nelegalitatea deciziei atacate motivat de împrejurarea că instanţa de apel ar fi încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, precum şi autoritatea de lucru judecat a încheierii din 30.03.2017 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2015. În esenţă, s-a pretins că instanţa de apel, prin decizia atacată, a dispus (şi) obligarea societăţii C. la lăsarea în liniştită şi deplină posesie a construcţiilor în privinţa cărora a constatat că a intervenit accesiunea, deşi capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară a fost anulat, prin încheierea din 30.03.2017 şi niciuna dintre părţi nu a apelat încheierea respectivă.

Susţinerile recurentei din perspectiva incidenţei motivelor de casare înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 7 C. proc. civ. se vădesc a fi întemeiate.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 24.11.2015, pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanţii Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi S.C. C. S.A., să constate, ca urmare a accesiunii imobiliare, dobândirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra construcţiilor C1, C2, C3, C4,C6, C7, C8 şi C9, situate pe terenul în suprafaţă de 7.197 mp din Bucureşti, Intrarea Străuleşti nr. 1, sector 1(...) şi să oblige pârâţii să le lase construcţiile în liniştită si deplină posesie.

Reclamanţii au anexat cererii de chemare în judecată chitanţa privind plata unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 4.820 RON.

Apreciind că prin acţiunea introductivă, reclamanţii au învestit instanţa cu două capete de cerere cu finalitate diferită, respectiv un capăt având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară şi un capăt de cerere privind revendicare imobiliară, în aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, în conformitate cu care atunci "când o acţiune are mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel", instanţa a pus în vedere reclamanţilor, în cursul procedurii de regularizare, prin rezoluţia din 25.11.2015, obligaţia de a completa taxa judiciară de timbru, cu suma de 4.775 RON, aferentă capătului de cerere având ca obiect acţiune în revendicare.

Prin precizările depuse, la 14.12.2015, în dosarul nr. x/2015, reclamanţii Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, A. şi B. au arătat că solicită instanţei doar să constate, ca urmare a accesiunii imobiliare, dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor C1, C2, C3, C4, C6,C7, C 8 şi C 9 situate pe termenul în suprafaţă de 7.197mp din Bucureşti, Intrarea Străuleşti nr. 1, sector 1 şi au solicitat, expres, instaţşei să anuleze, ca netimbrat, capătul de cerere privind obligarea pârâţilor să lase construcţiile menţionate în liniştită şi deplină posesie.

Cum reclamanţii nu au înţeles să formuleze cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 şi constatând că taxa judiciară de timbru a fost achitată doar cea aferentă capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate prin accesiune, fără a fi satisfăcut timbrajul aferent petitului ce privea lăsarea construcţiilor în liniştită şi deplină posesie, prin încheierea de şedinţă din 30.03.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a admis excepţia de netimbrare, invocată de către pârâta C. S.A., în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară.

Încheierea din 30.03.2017 prin care a fost soluţionată excepţia de netimbrare constituie, conform art. 235 C. proc. civ., o încheiere interlocutorie, de care instanţa de judecată este legată, fără posibilitatea de a reveni asupra celor decise în cuprinsul acesteia, împotriva acesteia putând fi exercitată calea de atac a apelului, potrivit art. 466 alin. (4) raportat la art. 248 alin. (5) C. proc. civ., numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.

În cauză, prin sentinţa civilă nr. 1952 din 19.12.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2017, au fost respinse, ca nefondate, cererea principală, astfel cum a fost modificată, cât şi cererea conexă.

Prin apelurile formulate în cauză, niciunul dintre cei trei intimaţi-reclamanţi (Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, A. şi B.) nu a atacat şi criticat încheierea din 30.03.2017 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti şi, ca atare, soluţia instanţei de fond cu privire la anularea, ca netimbrat, a capătului de cerere privind lăsarea construcţiilor în liniştită şi deplină posesie (acţiunea în revendicare imobiliară) a dobândit, prin neapelare, autoritate de lucru judecat, conform art. 430 C. proc. civ., atât timp cât singura modalitate de desfiinţare a respectivei încheieri era cea a exercitării căii de atac a apelului.

Înalta Curte reţine că legea procesual civilă stabileşte că autoritatea de lucru judecat se ataşează hotărârii prin care se soluţionează în tot sau în parte fondul procesului, dar şi atunci când se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural (art. 430 alin. (1) C. proc. civ.), precum şi asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.). Având în vedere că o excepţie procesuală, un incident procedural sau o chestiune litigioasă poate fi soluţionat(ă) şi printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorităţii de lucru judecat operează şi în privinţa acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanţei, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) C. proc. civ., iar art. 235 C. proc. civ. dispune, în mod expres, că instanţa este legată de încheierile interlocutorii.

Contrar apărărilor intimaţilor, dispoziţia instanţei de apel privind obligarea pârâtei C. S.A. de a lăsa construcţiile în liniştită şi deplină posesie construcţiile, nu se circumscrie unei dispoziţii accesorii, care derivă, implicit, din soluţia dată cererii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin accesiune. Astfel cum s-a reţinut în cuprinsul încheierii din 30.03.2017, din perspectiva operaţiunii de calificare a obiectului cererii de chemare în judecată, reclamanţii au învestit instanţa, prin acţiunea introductivă, cu două capete de cerere, cu o finalitate diferită. Concret, pretenţiile care conturează obiectul celor două capete de cerere sunt distincte, cu reglementări şi premise juridice diferite şi, care, presupun verificarea unor condiţii distincte pentru a aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor solicitate.

Aşa fiind, în contextul în care, prin încheierea din 30.03.2017, instanţa de fond a realizat operaţiunea propriu-zisă de calificare şi încadrare a pretenţiilor deduse judecăţii, reţinând că petitul 2 de cerere nu a fost timbrat, rezultă că, în lipsa unui apel formulat de intimaţi împotriva încheierii de anulare a petitului respectiv, dispoziţia instanţei de apel privind obligarea recurentei de a lăsa construcţiile în liniştită şi deplină posesie relevă o nesocotire atât a principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat (art. 477 C. proc. civ.), cât şi a normelor înscrise în art. 430 C. proc. civ., cu referire la autoritatea de lucru judecat a soluţiei dispusă prin încheierea din 30.03.2017.

Cum motivele de recurs evocate sunt fondate, decizia atacată urmează a fi casată.

2. Printr-un alt motiv de recurs, fundamentat de cazul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 5 şi 7 C. proc. civ., se susţine greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii motivelor de apel, invocate de Facultatea de Drept, prin notele scrise depuse la 29.102020.

În esenţă, s-a susţinut că notele de şedinţă, la care s-a făcut referire, cuprind alte motive de apel în raport cu cele formulate în cuprinsul cererii de apel, înregistrată în termenul legal. Cum aceste motive suplimentare de apel au fost depuse peste termenul legal, recurenta a pretins că susţinerile apelantei Facultatea de Drept, inserate în notele scrise, referitoare la efectul constitutiv al deciziilor de restituire în natură, dispuse în baza Legii nr. 10/2001, sunt tardive, astfel încât considerentele instanţei de fond, cu privire la acest aspect, au intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai pot fi analizate şi desfiinţate în apel.

Evaluând criticile recurentei referitoare la încălcarea regulilor de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii, cu referire la cele prevăzute de dispoziţiile art. 468 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează termenul de apel de 30 de zile, precum şi cele care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, respectiv art. 477 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea, deşi susceptibile de încadrare în cazurile de casare înscrise în art. 488, alin. (1), pct. 5 şi 7 C. proc. civ., se vădesc a fi nefondate şi nu pot conduce la incidenţa cazurilor de casare evocate.

Contrar afirmaţiilor recurentei, din acestă perspectivă, exigenţele referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului şi pe cele privind autoritatea de lucru judecat au fost respectate, reţinându-se judicios de instanţa de apel că notele de sedinţă din 29.10.2020 formulate de intimata Facultatea de Drept nu cuprind alte motive de apel decat cele evocate în cuprinsul apelului iniţial, declarat în termenul prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ. şi că aspectele evocate explicitează doar susţinerile ce au fost învocate în cuprinsul apelului declarat.

Astfel, prin apelul formulat initial, reclamanta Facultatea de Drept a susţinut, printre altele, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 494 C. civ. şi interpretarea greşită a consecinţelor juridice ale abrogării alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, că abrogarea textului normativ nu este de natură să înlature efectele recunoasterii dreptului de proprietate în favoarea celor de la care imobilele au fost preluate fara titlu/fara titlu valabil sau a succesorilor acestora, astfel încât, din momentul în care le-a fost restituit în natură terenul în suprafaţă de 7197 mp, prin decizia nr. 1497/15.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, şi-au exercitat dreptul de accesiune asupra construcţiilor ridicate pe terenul lor.

Luând spre examinare susţinerile din cuprinsul notelor din 29.10.2020, se constată că acestea nu se circumscriu unor motive noi/suplimentare de apel, care sa justifice admiterea excepţiei tardivitatii, ci cuprind doar o serie de argumente care explicitau motivul de apel referitor la consecinţele juridice ale abrogării dispozitiilor alin. (2) al articolului 2 din Legea 10/2001 şi greşita aplicare a art. 494 C. civ. de la 1864 cu referire la mecanismul accesiunii imobiliare artificiale, aflat în interdependenţă cu statuarea instanţei de fond în legătură cu calificarea caracterului constitutiv de drepturi atribuit deciziilor/dispoziţiilor de restituire în natură, cât şi hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în temeiul art. 26 din Legeanr. 10/2001.

Dată fiind relaţia de interdependenţă între interpretarea instanţei de fond dată acestei chestiuni şi soluţia cu privire la accesiune, considerentele instanţei de fond referitoare la caracterul constitutic de drepturi cu privire la hotărârile de restituire pronunţate în temeiul Legii nr. 10/2001 constituia un element esenţial în examinarea condiţiilor referitoare la accesiunea imobiliară artificială, aspect ce denotă, în mod evident, că notele de şedinţă examinate reprezintă dezvoltări ale motivelor de apel şi nu alte motive, noi, de apel care sa justifice admiterea excepţiei tardivitatii, asa cum susţine eronat recurenta.

Aserţiunea recurentei potrivit căreia, la termenul din 29.10.2020, reprezentantul Facultăţii de Drept ar fi susţinut că notele menţionate cuprind motive noi/suplimentare de apel, faţă de cele învocate în apelul iniţial, nu poate fi primită, atât timmp cât şi în cuprinsul referatului grefierului, întocmit la 26.01.2022, ca urmare a redării înregistrării şedinţei de judecată din 29.10.2020, este menţionat faptul că apăratorul apelantei Facultatea de Drept a precizat că respectivele notele conţin "aspecte nou invocate ca interpretare a două chestiuni absolut esential din motivele de apel" şi, că, "sunt doar dezvoltari ale motivelor de apel ce nu erau incluse in motivele de apel." Aşadar, s-a precizat, expres, că nu ar fi vorba de motive noi de apel, ci s-a argumentat că sunt, într-adevăr, aspecte noi, dar care vin să expliciteze şi să dezvolte motivele de apel deja invocate, punctul de vedere fiind, de altfel, menţionat expres de parte şi în preambulul notelor de şedinţă la care recurenta face referire.

Rezultă, deci, că motivul de recurs este neîntemeiat.

3. O altă critică de nelegalitate a deciziei atacate vizează aspectul că instanţa de apel nu a analizat şi soluţionat apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 114/10.05.2018 a Tribunalului Bucureşti referitor la cererea de stabilire a unei servituţi de trecere.

Luând în analiză criticile formulate, Înalta Curte reţine că acestea se vădesc a fi întemeiate, iar incidenţa cazurilor de casare înscrise în art. 488, alin. (1), pct. 5 şi 6 C. proc. civ. va atrage casarea deciziei recurate.

Raportat la cadrul procesual al învestirii, se observă că, prin demersul judiciar iniţiat în cauză, reclamanta C. S.A. (astfel cum acesta a fost modificat) a solicitat, pe lângă constatarea existenţei dreptului de superficie al societăţii C., (şi) obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie construcţiile/clădirile proprietatea C. S.A. amplasate pe terenul în suprafaţă de 7197 mp din Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1, sector 1 şi obligarea pârâţilor să permită accesul pietonal şi auto la construcţiile proprietatea C. şi a terenului asupra căruia poartă dreptul de superficie.

Urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 1952/19.12.2017 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus respingerea, ca nefondate, a cererii principale şi a celei conexe, recurenta C. S.A. a formulat, în temeiul art. 444 alin. (1) C. proc. civ., cerere de completare a sentinţei civile nr. 1952/19.12.2017, motivat de faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe un capăt de cerere principal, respectiv cel privind stabilirea servitutii de trecere, cererea de completare fiind soluţionată, în sensul respingerii acesteia, prin sentinţa civilă nr. 1147/10.05.2018 a Tribunalului Bucureşti.

Recurenta C. a formulat, la 02.04.2018, apel împotriva sentinţei civile nr. 1952/19.12.2017 a Tribunalului Bucureşti, cale de atac exercitată separat, la 29.06.2018, şi împotriva sentinţa civilă nr. 1147/10.05.2018 a Tribunalului Bucureşti, prin acest din urmă apel fiind aduse critici în legătură cu nepronunţarea primei instanţe în privinţa capătului de cerere privind stabilirea dreptului de servitute de trecere, susţinerile fiind formulate şi în privinţa soluţionării, pe fond, a capătului de cerere respectiv.

Procedând la examinarea motivelor de nelegalitate şi netemeinicie evocate în cererea de apel formulată de reclamanta-pâtâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 1952/19.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că apelul este neîntemeiat, sens în care, prin decizia civilă nr. 458/21.03.2022 a dispus respingerea acestuia.

În contextul în care apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1147/2018 a Tribulalului Bucureşti fusese înaintat, la 13.07.2018, Curţii de Apel Bucureşti, spre competentă soluţionare, urmare a verificării considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte va reţine omisiunea instanţa de apel de a examina apelului exercitat de parte împotriva sentinţa nr. 1147/10.05.2018 prin care se învocase critici referitoare la cererea având drept obiect instituirea unei servituti de trecere pe terenul proprietatea intimaţilor Facultatea de Drept, E. şi B.. În acest context, nici în dispozitivul deciziei curţii de apel nu se regăgeşte dispoziţia instanţei referitoare la soluţia dată căii de atac exercitată de C. împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată cererea de completare a sentinţei civile nr. 1952/2017 a Tribunalului Bucureşti, în procedura reglementată de art. 444 C. proc. civ.

Prin urmare, în contextul circumstanţial expus, aceste deficienţe procedurale nesocotesc atât exigenţele impuse art. 477 C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, cât şi cele privind motivarea deciziei atacate, impuse de art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., urmând a se constata întrunite cerinţele pentru a reţine incidenţa motivelor de casare înscise în art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 6 C. proc. civ., instanţa de rejudecare urmând a proceda la o analiză efectivă a apelul exercitat de C., urmând a răspunde, punctual, criticilor referitoare la legalitatea şi temeinicia sentinţei civile nr. 1147/2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Apărarea intimaţilor privind inadmisibilitatea formulării în recurs a unor critici referitoare la omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra apelului declarat împotriva sentinţei nr. 1147/2018, pe motiv că remedierea acestei neregularităţi procedurale ar putea fi realizată pe calea reglementată de art. 444 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Procedura prevăzută de art. 444 alin. (1) din cod reglementează situaţia în care, prin hotararea dată, instanţa omite să se pronunţe "asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale".

Aşadar, procedura completării hotărârii are în vedere situaţia în care instanţa, nesocotind limitele învestirii şi principiul disponibilităţii, pronunţă o hotărâre prin care omite să soluţioneze toate capetele de cerere care au învestit-o (principale ori accesorii) sau omite să se pronunţe asupra unei cereri conexe sau incidentale, deşi partea nu a renunţat la judecarea acestora.

Prin urmare, cererea de completare a unei hotărâri judecătoreşti este admisibilă, exclusiv, ipotezelor care corespund situaţiilor în care au fost nesocotite dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la respectarea principiul disponibilităţii procesului civil, potrivit căruia "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", precum şi cele înscrise în art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care impun judecătorului obligaţia de a se pronunţa "asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi a depăşi limitele învestirii".

În consecinţă, nu poate fi asimilată şi nu intră sub incidenţa acestei proceduri situaţia în care instanţa a omis să analizeze şi să se pronunţe asupra unei căi de atac, scopul procedurii înscrise în art. 444 C. proc. civ. fiind cel al sancţionării ipotezei în care judecătorul se pronunţă minus petita (s.n. nu asupra a tot ceea ce s-a cerut), având rolul de a asigura respectarea limitelor obiective ale învestirii instanţei cu o serie de cereri (principale, accesorii ori incidentale) care pot fi formulate în cauză.

4. Nelegalitatea deciziei atacate a fost susţinută şi din perspectiva respingerii, greşite, a motivelor de apel care vizau constatarea dreptului de superficie al recurentei asupra terenului aferent construcţiilor pretis a fi proprietarea acesteia.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că motivarea instanţei de apel este contradictorie, întrucât instanţa de apel a reţinut, implicit, existenţa dreptului de proprietate al C. asupra construcţiilor litigioase, în condiţiile în care instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile accesiunii imobiliare în favoarea intimaţilor, care reclamă existenţa a doi proprietari diferiţi ai terenurilor şi construcţiilor. Întrucât este proprietar pe construcţii, recurenta a apreciat că solicitarea referitoare la constatarea dreptului de proprietate prin accesiune trebuia respinsă.

Critica recurentei nu se plasează sub incidenţa ipotezei de casare prevăzută de art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii conduc la o altă soluţie faţă de cea dispusă în dispozitiv), întrucât nu se identifică nicio contradicţie în raţionamentul expus în examinarea criticilor referitoare la soluţia dată cererii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune. Examinarea considerentelor deciziei pronunţate relevă că motivarea instanţei de apel sprijină ideea legăturii de accesorialitate a construcţiilor litigioase la bunul principal, respectiv la terenul proprietatea intimaţilor, fiind avute în vedere dispoziţiile înscrise în art. 494 C. civ., în examinarea mecanismului accesiunii imobiliare, ce îndreptăţesc proprietarul terenului să invoce accesiunea şi să dobândească, în acest mod, dreptul de proprietate asupra construcţiei.

Art. 494 C. civ. – ce corespunde situaţiei în care construcţiile, plantaţiile şi alte lucrări au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei pe terenul altuia – particularizează cazul în care legea îngăduie dovada contrară atât asupra faptului juridic al edificării, cât şi al provenienţei fondurilor, ce nu poate avea loc decât pe tărâmul dreptului de superficie, ceea ce presupunea dovedirea de către recurentă a unui titlu asupra construcţiilor care să poată fi opus proprietarilor terenului.

Apreciind că la momentul la care au fost edificate construcţiile (ulterior naţionalizării), acestea erau supuse autorizării, potrivit dispoziţiilor legale de la acel moment şi, că, o atare autorizare nu a existat vreodată, aspect reţinut, cu putere de lucru judecat, în cuprinsul deciziei nr. 1497/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de apel a apreciat că societatea C. nu a demonstrat deţinerea vreunui titlu de prorietate asupra construcţiilor

Aserţinea instanţei de apel trebuie înţeleasă în contextul întregii argumentaţii de care acesta a uzat, fiind destul de limpede că instanţa de apel, în mod suplimentar, a evidenţiat, în conjuncţie cu susţinerile intimaţilor-reclamanţi, care vizau ipoteza în care s-ar recunoaşte un drept de proprietate în favoarea recurentei, că acesta ar fi unul rezolubil şi, care, ar depinde de exercitarea ori neexercitarea dreptului potestativ de accesiune de către proprietarul terenului.

Aşadar, pornind în examinare condiţiilor referitoare la dobândirea dreptului de accesiune şi de la premisa că accesiunea presupune un mecanism bazat pe dreptul potestativ de accesiune a cărui exercitare reclamă o manifestare unilaterală de voinţă din partea proprietarului terenului, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a subliniat faptul că deşi "naşterea dreptului de accesiune are loc pe măsura încorporării materialelor în teren, proprietatea asupra construcţiei se dobândeşte de către proprietarul terenului doar la momentul exercitării acestui drept potestativ de accesiune".

Prin urmare, luând în examinare şi ipoteza în care s-ar recunoaşte un drept de prorietate asupra construcţiilor, instanţa de apel a subliniat expres că acesta ar fi unul rezolubil, sens în care a arătat că "proprietarul terenului devine proprietar asupra construcţiei edificate de altul doar la momentul exercitării pozitive a dreptului de accesiune, iar în ceea ce priveşte situaţia juridică a construcţiei până la preluarea acesteia de către proprietarul terenului, în intervalul de timp dintre momentul edificării construcţiei şi dobândirea acesteia, prin exerciţiul dreptului de accesiune, de către proprietarul terenului, autorul construcţiei este titularul unui drept de proprietate rezolubilă".

Or, aceste argumente conturează suficient de clar concluzia că şi în situaţia în care s-ar recunoaşte un drept de proprietate în favoarea C. (nedovedită în cauză, potrivit situaţiei de fapt reţinută de instanţele fondului) acesta nu ar fi unul pur şi simplu asupra construcţiilor, ci unul rezolubil, condiţionat de neexercitarea de către proprietarii terenului a dreptului de accesiune cu privire la construcţiile ridicate pe terenul său, drept potestativ pe care propretarii terenului l-au exercitat, însă, manifestând opţiunea de a dobândi proprietatea asupra construcţiilor, prin accesiune.

Cum raţionamentul expus este în măsură să susţină, corelat, soluţia dispusă prin decizia recurată, urmează a se reţine netemeinicia motivului de recurs fundamentat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. privind teza considerentelor contradictorii.

5. Susţinerile recurentei pun în discuţie aspectul privind nelegalitatea deciziei atacate şi din perspectiva incidenţei cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. referitor la greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material. Incidenţa normelor legale enunţate a fost susţinută sub aspectul încălcării normelor legale înscrise în Legea nr. 15/1990, pe care recurenta le-a învocat ca izvor al dreptului său de superficie, dobândit asupra construcţiile edificate pe terenul, situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1.

Critica formulată este neîntemeiată şi nu poate atrage incidenţa cazului de casare invocat.

Cercetând condiţiile pentru dobândirea dreptului de superficie în beneficiul recrentei, respectiv condiţiile în care aceasta a intrat în stăpânirea construcţiilor în litigiu, potrivit situaţiei de fapt stabilită de instanţele fondului, pe baza materialului probator administrat, reiese că un asemenea drept nu a fost constituit prin niciunul dintre modalităţile prevăzute de lege, respectiv convenţia părţilor, legat, uzucapiune sau lege, astfel cum corect a fost reţinut prin decizia recurată.

În cadrul demersului judiciar declanşat în cauză, recurentă a susţinut că dreptul său de superficie, compus din dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren şi dreptul de folosinţă cu privire la terenul menţionat, derivă din lege. A pretins că dreptul său s-a născut prin efectul Legii nr. 15/1990, astfel încât, în patrimoniul său, a intrat dreptul de proprietate asupra construcţiilor, în conformitate cu art. 20 din actul normativ menţionat.

Astfel cum susţine şi recurenta, soluţia legislativă reglementată prin art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 determină, pe de o parte, o nouă natură juridică a dreptului de administrare directă al fostelor unităţi economice de stat, devenite societăţi comerciale, respectiv acea de drept de proprietate, iar, pe de altă parte, funcţia de a stabili că asupra bunurilor pe care le vor dobândi, în viitor, aceste societăţi comerciale vor avea, de asemenea, un drept de proprietate.

Având în vedere dispoziţiile înscrise în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora "societăţile comerciale au devenit proprietare ale bunurilor aflate în patrimoniul lor asupra cărora aveau un drept de administrare regulat născut", instanţa de apel a procedat corect la verificarea condiţiilor în care construcţiile litigioase au fost edificate pe terenul preluat de către Statul român, dat fiind faptul că, din interpretarea normei legale, reiese că dobândirea de către societăţile comerciale a dreptului de proprietate putea fi realizat numai în privinţa bunurilor asupra cărora aveau un drept de administrare valabil născut.

Or, cum corect instanţa de apel a reţinut în cauză, prin Legea nr. 15/1990, invocată de recurentă, nu se poate constituie un astfel de drept pentru proprietarii construcţiilor neautorizate, edificate pe terenurile preluate abuziv în regimul comunist.

Circumstanţele factuale reţinute în cauză relevă că prin Decizia de înfiinţare nr. 592/17.07.1991, emisă în temeiul Legii nr. 15/1990, a fost înfiinţată societatea comerciala C. S.A., activul şi pasivul activităţii de construcţii şi reparaţii a fost preluat de la Regia autonoma de investiţii şi administraţie locativa "Imobiliara RA" Sucursala Herăstrău şi predat, pe bază de proces-verbal, societăţii comerciale în vederea realizării obiectului său de activitate. Totodată, din Procesul-verbal nr. x/06. IX.1991 privind împărţirea patrimoniului Sucursalei Herăstrău, reiese că C. S.A. a preluat în patrimoniu suprafaţa de teren de 7.179 mp situata în sos. x şi construcţiile aflate pe acesta (poziţiile 9 si 10 din Procesul-verbal).

Cum aceste documente nu evidenţiază compunerea construcţiilor, suprafaţa acestora, data edificării lor, etc., concluzia instanţelor de fond se vădeşte a fi corectă, în sensul că aceste înscrisuri nu sunt apte să transfere dreptul de proprietate asupra construcţiilor existente pe teren, cât timp imobilele nou edificate nu conţin elementele de caracterizare şi individualizare şi nu sunt însoţite de autorizaţii de construire, potrivit legislaţiei în materie. Or, legislaţia în vigoare, anterior datei de 1 ianuarie 1990, impunea obţinerea a autorizaţiei de construire, sens în care dispoziţiile Legii nr. 267/1946, art. 5 din Decretul nr. 221/1950 si art. 2 din Decretul nr. 144/1958 (aflat in vigoare până la data de 10.08.1991, când a fost abrogat prin art. 48 din Legea nr. 50/1991, care a menţinut obligaţia autorizării executării construcţiilor) au prevăzut expres această obligaţie.

Nici înscrierea recurentei în cartea funciară ca proprietar asupra construcţiilor, în baza documentelor evocate, nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi, ci doar de opozabilitate faţă de terţi, iar înscrierea ca proprietar în evidenţele autorităţilor fiscale nu are, de asemenea, nicio relevanţă cu privire la valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor-construcţii.

Construcţiile litigioase (cu excepţia corpurilor 5 şi 15, potrivit expertizei) au fost edificate ulterior preluării abuzive a terenului, situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1, astfel încât simplul fapt de a ridica o construcţie pe un teren care a fost preluat de către stat, în perioada în care acest teren se afla în detenţia statului, nu este de natura a determina naşterea unui drept de superficie, având în vedere că, la momentul edificării construcţiilor litigioase, proprietar al terenului era Statul român, iar fostul proprietar a fost lipsit de posibilitatea de opoziţie la edificarea construcţiilor respective.

Ipoteza edificării (ulterior preluării abuzive) unor construcţii neautorizate a fost reglementată de legiuitor în cuprinsul Legii nr. 10/2001, norma legală recunoscând dreptul persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv să obţină restituirea în natură a terenului pe care se afla construcţii neautorizate. Aşadar, chiar legiuitorul a asimilat lipsa autorizării construcţiilor cu o edificare ilegală, în termenii art. 10.4 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, reglementând posibilitatea restituirii în natură a terenului pe care sunt edificate asemenea construcţii, cadru normativ analizat şi în cuprinsul deciziei nr. 1497/2014 a Curţii de Apel Bucureşti atunci când a fost abordat natura măsurii reparatorii şi încadrarea construcţiilor în situaţia reglementată de art. 10 din Legea nr. 10/2001, ocazie cu care, statuând asupra existenţei unor construcţii neautorizate, s-a apreciat că acestă împrejurare nu poate constituie un impediment în restituirea întregii suprafete de 7197 mp teren, situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti nr. 1 în natură a terenului.

Rezultă, aşadar, că şi acest motiv al recursului este neîntemeiat.

6. Printr-o altă critică de nelegalitatea se pretinde modul greşit de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatarea accesiunii din perspectiva caracterului subsidiar al acesteia, fiind susţinut că intimaţii, potrivit art. 35 C. proc. civ., aveau la îndemână o acţiune în realizare, respectiv o acţiune confesorie, în măsura în care se urmărea realizarea dreptului de superficie sau în revendicare, în măsura în care se urmărea realizarea dreptului de proprietate asupra clădirilor.

Critica recurentei, deşi susceptibilă de încadrare în cazul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată, cât timp instanţa de apel a reţinut corect că nu se verifică situaţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, ca o consecinţă a caracterului subsidiar al acesteia faţă de acţiunea în realizare, atât timp cât acţiunea în constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară nu se circumscrie unei simple acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în sensul art. 35 C. proc. civ.

Accesiunea conduce, în mod obişnuit, la modificarea obiectului dreptului de proprietate, în sensul că proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei ce s-a edificat pe teren, constituind un mod de dobândire originar lato sensu, prin care construcţia devine proprietatea proprietarului terenului potrivit art. 645 C. civ. de la 1864.

Or, pretenţia dedusă judecătii de reclamanţii Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, E. şi B. vizează pronunţarea unei hotărâri privind recunoaşterea dobândirii dreptului de proprietate, ca efect al accesiunii imobiliare, având ca element determinant restituirea în natură, în procedura specială a Legii nr. 10/200, a terenului în suprafaţă de 7198 mp din Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1, potrivit deciziei nr. 1497/15.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Deşi bazată pe o serie de fapte juridice anterioare, hotărârea ce se solicită a se pronunţa are, sub aspectul dovedirii dreptului, efect constitutiv în patrimoniul celui care îl pretinde, pentru că, în absenţa învocării lui şi a constatării de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor legale, cel care se prevalează de existenţa accesiunii nu-şi poate demonstra dreptul de proprietate. Este aşa numitul caracter/efect mixt al hotărârii, deopotrivă declarativ, bazat pe fapte anterioare judecăţii, şi constitutiv al dreptului.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a realizat o analiză completă şi corectă a cererii, constatând judicios că, din perspectiva dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., nu se identifică situaţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea dreptului de proprietate ca urmare a mecanismului accesiunii imobiliare, instanţele fondului procedând corect la examinarea cerinţelor legale.

7. Nici critica referitoare la nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat a deciziei civile nr. 1497/15.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2008, nu poate fi primită.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanţa de apel nu a încălcat puterea lucrului judecat a deciziei civile nr. 1497/15.10.2014, întrucât considerentele la care se face trimitere în cuprinsul cererii de recurs, în sensul că: "se impune a se observa că atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin notificare, reclamanţii au solicitat doar restituirea terenului situat în Bucureşti, Intrarea Strauieşti nr. 1, nu şi a construcţiilor situate pe acest teren, acestea fiind limitele în care litigiul urmează a fi soluţionat, în raport de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. însă în cuprinsul dispoziţiilor art. 10 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, natura şi modalitatea de edificare a construcţiilor situate pe terenul preluat abuziv sunt elemente care determină limitele în care este posibilă restituirea în natură a terenului, Curtea urmând a avea în vedere constatările şi concluziile expuse de expertul tehnic judiciar H. în rapoartele de expertiză efectuate în cauză şi în răspunsurile la obiecţiuni", relevă, fără echivoc, faptul că instanţa a determinat şi expus limitele învestirii sale, care s-au circumscris cererii privind restituirea terenului de 7179 mp situat la adresa menţionată, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, iar nu a construcţiilor edificate pe acesta.

Analiza efectuată în cuprinsul considerentelor deciziei civile nr. 1497/15.10.2014 - în privinţa acelor elemente definitorii care vizau momentul edificării construcţiilor, caracterul uşor sau demolabil al acestora sau dacă construcţiile au fost autorizate sau nu - a fost realizată doar din perspectiva examinării posibilităţii restituirii în natură a terenului pe care au fost edificate imobilele cu acele elemente de caracterizare şi nu o analiză a îndreptăţirii solicitanţilor de a (re)dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor respective, cum eronat susţine recurenta în cuprinsul memoriului de recurs.

Aşadar, examinarea elementelor referitoare la construcţii din cuprinsul deciziei civile nr. 1497/15.10.2014 a fost realizată în contextul în care instanţa de apel a procedat la verificarea condiţiilor înscrise în art. 10 din Legea nr. 10/2001 cu privire la posibilitatea restituirii în natură a terenului pe care sunt edificate construcţii ce prezintă elementele de caracterizare, astfel cum au fost determinate în cauză, aspect ce denotă că motivul de recurs evocat este neîntemeiat.

8. Nelegalitatea deciziei atacate a fost susţinută şi din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor art. 494 C. civ. de la 1864 din perspectiva posibilităţii intimaţilor-reclamanţi de a solicita şi obţine, în temeiul legii speciale în materie, restituirea în natura a construcţiilor situate pe terenul din Bucureşti, Intrarea Străuleşti nr. 1.

În examinarea criticii formulate se va avea în vedere că o parte din construcţii, respectiv corpurile C7 si C8 (identificate ca fiind corpurile nr. 5 şi nr. 15 în raportul de expertiză administrat în dosarul nr. x/2008, omologat prin decizia civilă nr. 1497/15.10.2014), au fost edificate anterior preluării abuzive de către Statul Român, iar celelalte construcţii aflate pe teren sunt construcţii (neautorizate) edificate ulterior momentului preluării abuzive.

Examinarea valorificării dreptului pretins prin intermediul mecanismului accesiunii imobiliare trebuie realizată pe fond, însă şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială în privinţa restituirii bunuri preluate abuziv în perioada 1945 - 1989, drept pentru care, în privinţa construcţiilor care au fost preluate abuziv odată cu terenul din Bucureşti, Intrarea Străuleşti nr. 1, susţinerile recurentei referitoare la obligativitatea parcurgerii procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 cu privire la restituire acestora, se vădesc a fi întemeiate.

Premisa declanşării demersului judiciar, fundamentat pe dispoziţiile dreptului comnun, de către reclamanţii Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, A. şi B., privind pronunţarea unei hotărâri în constatarea dobândirii dreptului lor de proprietate prin accesiune a fost acea a existenţei dreptului lor de proprietate asupra imobilului-teren, obţinut în procedura specială a Legii nr. 10/2001, prin decizia nr. 1497/15.10.2014 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2008, în baza căreia terenul în suprafaţă de 7.197 mp, situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti nr. 1, Sector 1 le-a fost restituit în natură, pe amplasamentul autorului comun, profesorul G..

În ce priveşte construcţiile identificate conform planului de amplasament şi delimitare a imobilului ca fiind C7 şi C8 (respectiv corpurile nr. 5 şi nr. 15 identificate prin raportul de expertiza administrat in dosarul nr. x/2008) s-a arătat că acestea au fost preluate de la autorii lor împreuna cu terenul de 7197 mp, în temeiul Legii nr. 187/1945 a reformei agrare, aspect reţinut în considerentele deciziei nr. 1497/15.10.2014.

Fiind vorba de un imobil, compus din teren şi construcţii trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, întregul imobil intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun şi, care, reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil.

Legea nr. 10/2001 cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, înlocuind dreptul comun, în privinţa restituirii imobilelor preluate abuziv de Statul român.

Cum terenul în suprafaţă de 7.197 mp şi cele două construcţii edificate pe acesta fac parte din categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, intimaţii-reclamanţii au demarat şi finalizat (cu succes) procedura specială instituită de lege, însă numai în privinţa imobilului-teren, iar nu şi în privinţa construcţiilor, acestea din urmă nefiind solicitate de reclamanţi, prin notificare.

Este adevărat că prin intermediul mecanismului accesiunii imobiliare reclamanţii nu tind la valorificarea unui drept de proprietate, existent în patrimoniul lor, însă aceştia urmăresc, prin demersul judiciar de faţă, chiar dobândirea unui drept de proprietate asupra construcţiilor amplasate pe terenul care le-a fost restituit în natură, în procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Or, în condiţiile în care reclamanţii au uzat de prevederile legii speciale de reparaţie pentru valorifica drepturilor pentru restituirea imobilului preluat abuziv situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1, procedură ce a fost finalizată prin sentinţa civilă nr. 1497/2014, reiese că valorificarea acestor drepturi, în circumstanţele particulare speţei, nu mai poate fi realizată pe calea dreptului comun, în oricare din formele sale, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul principiul specialia generalibus derogant,

Din această perspectivă, este de observat că prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a stabilit, cu valoare de principiu: "concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".

În cuprinsul considerentelor acestei decizii, s-a reţinut că "Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi".

Chiar dacă acţiunea conexă are ca obiect accesiune imobiliară, iar nu revendicarea, este aplicabil principiul stabilit de instanţa supremă în cuprinsul deciziei nr. 33/2008 ce consacră imposibilitatea de a alege calea dreptului comun pentru recuperarea imobilelor preluate abuziv în detrimentul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, dată fiind caracterul acesteia de normă specială, principiu ce este aplicabil oricăror acţiuni în care reclamanţii urmăresc să obţină proprietatea imobilelor preluate abuziv pe orice altă cale decât cea conferită de Legea nr. 10/2001.

Or, câtă vreme pentru imobilul preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 legiuitorul a adoptat o lege specială care prevede condiţiile şi procedura în care persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Fără îndoială, intimaţii nu se plaseză în sfera persoanelor exceptate de la procedura reglementată de legea specială ori a celor care nu au putut să uziteze, din motive independente de voinţa lor, de această procedură, în termenele legale, de vreme ce acestia au demarat şi obţinut, în procedura specială, restituirea în natura a terenului în suprafaţă de 7197 mp, însă nu au valorificat acestă modalitate procesuală şi în privinţa construcţiilor amplasate pe teren, preluate abuziv odată cu terenul, prin formularea unei notificări, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Aşadar, lipsa diligenţelor intimaţilor în temeiul normelor speciale de restituire a imobilelor preluate abuziv de către Statul romîn, nu le conferă dreptul de a obţine, pe calea mecanismului accesiunii imobiliare artificiale de drept comun, obţinerea dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenul menţionat, în privinţa cărora legiuitorul a instituit o reglementare specială.

Nu se poate vorbi, cum eronat susţin intimaţii, de o neconcordanţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu prevederile Convenţiei Europene a Dreptului Omului, pe motiv că prevederile Legii nr. 10/2001 ar constitui un impediment în obţinerea construcţiilor preluate abuziv şi, în acelaşi timp, ar constitui o piedică în exercitarea plenară a tuturor prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului restituit.

Garantarea unui drept nu se poate face decât în condiţiile exercitării acestuia în termenii prevăzuţi de lege. Or, Legea nr. 10/2001 a constituit pentru intimaţi cadrul normativ care a creat posibilitatea redobândirii depline atât a terenului în suprafaţă de 7197 mp, cât şi a construcţiilor preluate odată cu terenul menţionat, cale procedurală valorificată, după cum deja s-a arătat deja, doar în privinţa terenului, iar nu şi a construcţiilor, mecanismul de funcţionare a sistemului de măsuri reparatorii dovedindu-se a fi eficient.

Aşa fiind, în contextul în care intimaţii-reclamanţi au avut deschisă calea redobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiilor, în condiţiile şi procedura prevăzută de legea specială de reparaţie, mecanismul accesiunii imobiliare nu poate eluda procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 şi să acopere, în acest mod, omisiunea culpabilă de a nu solicita restituirea construcţiilor, în procedura specială reglementată de legiuitor.

Deopotrivă, în circumstanţele în care recurentei nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra construcţiilor, iar solicitarea acesteia privind constatarea unui drept de superficie asupra terenului a fost respinsă, aspectul invocat de intimaţi privind imposibilitatea exercitării depline a prerogativelor dreptului lor de proprietate excede cadrului procesual de faţă, existând posibilitatea ca raporturile pe orizontală, adică între subiecţii de drept privat, să fie reglate în cadrul unui alt demers judiciar.

9. Relativ la celelalte construcţii (neautorizate) aflate pe teren, realizate ulterior momentului preluării abuzive şi în afara perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, Înalta Curtea va reţine că acestea deşi nu se plasează sub incidenţa Legii speciale, dispoziţiile art. 10 din actul normativ menţionat a reglementat posibilitatea restituirii în natură a terenului în ipoteza existenţei unor construcţii, cu anumite elemente definitorii, printre acestea regăsindu-se şi cea a ipotezei edificării, ulterior preluării abuzive, a construcţiilor neautorizate, situaţie regăsită în dosarul nr. x/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, finalizat prin decizia nr. 1497/15.10.2014.

Cum în privinţa acestor construcţii, intimaţii au uzitat de mecanismul accesiunii imobiliare, reglementat de dispoziţiile art. 494 C. civ. de la 1864, Înalta Curte urmează a analiza, în cele ce urmează, criticile recurentei care susţin lipsa întrunirii condiţiilor legale pentru a constata dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune.

Prevalându-se de motivul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenta de susţinut nelegalitatea deciziei atacate, motivat de împrejurarea că instituţia accesiunii imobiliare nu se verifică în cauză, întrucât respectivele construcţii au fost edificate cu mult anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti (decizia nr. 1497/15.10.2014) prin care intimaţilor-reclamanţi le-a fost restituit terenul în natură, hotărâre care produce efecte constitutive, iar nu declarative, cum eronat s-a reţinut prin decizia recurată.

Criticele recurentei se vădesc a fi întemeiate şi vor atrage casarea deciziei recurate.

Situaţia premisă, invocată de intimaţi, pentru exercitarea dreptului de accesiune a fost cea a ipotezei, nou apărute, referitoare la redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, prin decizia civilă nr. 1497/15.10.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2008, intimaţii-reclamanţi urmărind ca, în calitatea lor de proprietari ai imobilului principal, să dobândească, prin exercitarea dreptului de accesiune, dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren.

Ipoteza unor construcţii efectuate cu materiale proprii pe terenul altei persoane îşi are suportul legal în art. 494 C. civ. de la 1864, care stipula că "dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fostfăcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice"

În speţă, constructiile edificate pe teren au fost realizate fără autorizaţie, între anii 1948-1951, în cadrul lucrărilor de organizare de şantier pentru edificiul "Combinatul poligrafic I.", de cate Statul Român.

Dreptul de proprietate al intimaţilor-reclamanţi asupra terenului în suprafaţă de 7.197 mp, situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1 a fost recunoscut, în procedura legii speciale, prin efectul deciziei civile nr. 1497/15.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, hotârâre care are un efect constitutiv de drepturi.

Or, pentru a fi îndeplinite condiţiile accesiunii imobiliare artificiale trebuie ca, la momentul încorporării materialelor, proprietari ai terenului să fi fost inţimaţii-reclamanţi, iar nu Statul român.

Construcţia argumentativă a instanţei de apel care a înlăturat caracterul constitutiv de drepturi a dispoziţiilor de restituire în natură şi al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 (reţinut de prima instanţă) este rezultatul aplicării şi interpretării greşite normelor de drept substanţial.

Conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Alin. (3) teza I al art. 26 din acelaşi act normativ prevede că decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În aplicarea textelor legale, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate al notificatorului asupra bunului ia naştere în momentul emiterii deciziei/dispoziţiei de aprobare a restituirii în antură ori, după caz, al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea bunului.

Această concluzie este întărită de abrogarea alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin pct. 2 al art. I din Legea nr. 1/2009, text legal care prevedea că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.

Or, prin mijlocirea mecanismului accesiunii imobiliare artificiale – semnificând incorporarea unui lucru cu alt lucru, fiecare cu proprietar diferit – proprietarul lucrului mai important (principal) devine proprietarul lucrului mai puţin important (accesoriu) – aplicaţie a regulii accesoriun sequitur principale în materia modurilor de dobândire a dreptului de proprietate.

Aşadar, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care terenul a fost restituit intimaţilor-reclamanţi Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, E. şi B., aceştia nu aveau calitatea de proprietari ai terenului, situat în Bucureşti, Intrarea Străuleşti, nr. 1, întrucât decizia/dispoziţia de restituire sau hotârârea judecătorească, pronunţată în procedura art. 26 din Legea nr. 10/2001 produce efecte pentru viitor, nu şi pentru trecut.

Prin urmare, în verificarea condiţiilor accesiunii imobiliare artificială, nu se poate reţine că intimaţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren, de vreme ce, la momentul încorporării materialelor în teren, proprietar al terenului era Statul român şi nu intimaţii-reclamanţi, fiind irelevant aspectul că, ulterior, la momentul exercitării pozitive a dreptului de accesiune, intimaţii deţineau, asupra terenului, un drept de proprietate.

În consecinţă, faţă de toate considerentele expuse, având în vedere că soluţia prevăzută de art. 497 C. proc. civ. în cazul admiterii recursului de către Înalta Curte este acceaşi, indiferent de motivul de casare reţinut a fi incident în cauză, urmează a se dispune, în baza art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de reclamanta C. S.A., casarea deciziei civile nr. 458 A/21.03.2022 a Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, urmând a ţine seama de chestiunile de drept stabilite cu titlu definitiv prin prezenta decizie, ocazie cu care se statua şi asupra cererilor formulate în cauză cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 458 A din 21 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2023.