Municipal land constructions: insufficiency of auction deed to establish property or superficies rights under commercial association

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov sub nr. x/2017, la 11 aprilie 2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov - prin Primar şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, să se dispună următoarele:

- să se constate că reclamanta este proprietara imobilelor construcţii cu caracter definitiv, compuse din 4 module de spaţii comerciale, edificate pe terenul proprietatea pârâtului Municipiul Braşov din Braşov, str. x, înscrise în: CF x Braşov, nr. cad. x, în suprafaţă de 324 mp; CF x Braşov, nr. cad. x, în suprafaţă de 84 mp, CF x Braşov, nr. cad. x, în suprafaţă de 129 mp; CF x Braşov, nr. cad. x, în suprafaţă de 44 mp; CF x Braşov, nr. cad. x, în suprafaţă de 80 mp; CF x Braşov, nr. cad. x, în suprafaţă de 220mp; CF x Braşov, nr. cad. x, în suprafaţă de 325 mp;

- să se constate că pârâtul Municipiul Braşov a transmis reclamantei un drept de superficie pentru terenul aferent construcţiilor proprietatea reclamantei, identificate la pct. 1;

- înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra construcţiilor cu titlu de construire şi a dreptului de superficie asupra terenului de sub construcţii, menţionat la pct. 1.

Prin sentinţa civilă nr. 13007/22.12.2017, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei sale materiale prin raportare la valoarea obiectului litigiului, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Braşov.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 38S din 18 februarie 2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Municipiul Braşov prin Primar.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel principal reclamanta şi apel incident pârâtul.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă

Prin decizia civilă nr. 1034Ap din 7 august 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă au fost respinse apelurile.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către toate părţile litigiului.

4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia nr. 2291 din 5 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a respins recursul pârâtului şi s-a admis recursul reclamantei, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

5. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 605/Ap din 6 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. contra sentinţei civile nr. 38/S din 18 februarie 2019.

6. Recursul declarat în cauză

Decizia nr. 605/Ap din 6 aprilie 2022 şi încheierile de şedinţă din 2 iunie 2021 şi 23 martie 2022 au fost atacate cu recurs de către reclamanta A. S.R.L..

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. S.R.L. a expus următoarele aspecte:

- în ce priveşte încheierea de şedinţă din 2 iunie 2021, prin obiectivele aferente, reclamanta a solicitat, printre altele, ca expertul să verifice materialele din care au fost realizate construcţiile şi soluţiile adoptate prin ambele autorizaţii, inclusiv să întocmească releveele construcţiilor; un asemenea obiectiv era necesar pentru a se admite cererea de apel, cu consecinţa admiterii acţiunii; soluţia de respingere a probei ca nefiind utilă cauzei în raport de înscrisurile de la dosar este nemotivată, deoarece instanţa nu a indicat nici cu titlu generic care dintre înscrisuri ar face această dovadă - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă se va trece peste această critică, pentru lămurirea acestor împrejurări era necesar să se recurgă la cunoştinţele unui specialist; or, respingând proba, instanţa a încălcat prevederile art. 330 C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- prin încheierea de şedinţă din 23 martie 2022, instanţa a respins obiecţiunile reclamantei, cu încălcarea prevederilor art. 337 C. proc. civ., deşi se impunea lămurirea tuturor aspectelor învederate în obiecţiuni şi refacerea calculelor, critică încadrabilă în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- hotărârea atacată cu recurs este nemotivată faţă de împrejurarea că instanţa de apel şi-a însuşit în cea mai mare parte considerentele primei instanţe, în ceea ce priveşte problema stabilirii existenţei sau nu a unui drept de proprietate al recurentei asupra construcţiilor edificate, fără a mai expune propriul ei raţionament pentru care a pronunţat această soluţie;

- instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., art. 37 din Legea nr. 50/1991 şi art. 36 din Legea nr. 71/1996, ceea ce relevă incidenţa motivelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

- Curtea a procedat la o greşită aplicare şi interpretare a considerentelor deciziei de casare, nr. 2291/05.11.2020; a reţinut în mod nelegal că reclamanta nu ar fi titulara unui drept de proprietate asupra aceloraşi construcţii definitive, că actul de adjudecare din 2008 cu privire la construcţiile provizorii nu poate constitui titlu de proprietate şi asupra construcţiilor definitive, că autorizaţia de construire nr. x din 2014 nu mai poate fi avută în vedere în cadrul analizei;

- contrar celor reţinute de Curtea de Apel, Înalta Curte a casat prima hotărâre a instanţei de apel pe motiv că, în analiza existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor, instanţa de apel nu se raportase şi la actul de adjudecare invocat în cauză, ci doar la autorizaţia de construire nr. x/2014, însă nu a stabilit nicidecum că, în rejudecare, analiza instanţei de apel trebuie să se limiteze doar/strict la acest înscris (act de adjudecare 04.03.2008), prin excluderea oricăror alte înscrisuri, ci dimpotrivă analiza existenţei dreptului de proprietate trebuie să înceapă pornind de la acest înscris;

- instanţa de apel, ca urmare a constatării existenţei unui drept de proprietate al recurentei reclamante asupra construcţiilor provizorii în baza actului de adjudecare din 04.03.2008, trebuia să analizeze dacă aceasta era sau nu şi titulara dreptului de proprietate asupra aceloraşi construcţii transformate/devenite definitive în baza autorizaţiei de construire nr. x/2014, astfel cum invocase în apărare;

- având în vedere că reclamanta era titulara unui drept de proprietate asupra construcţiilor provizorii (aspect constatat chiar de instanţa de apel), dobândit în baza actului de adjudecare, că era, totodată, titulara unui drept de superficie asupra terenului aferent, constituit prin contractul de asociere încheiat între autoarea acesteia şi Municipiul Braşov, împrejurări coroborate cu autorizaţia de construire nr. x/2014 şi procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/25.02.2015, rezultă că reclamanta este titulara unui drept de proprietate şi asupra construcţiilor definitive;

- în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că prin actul de adjudecare recurenta nu ar fi putut primi mai multe drepturi decât cele dobândite de autoarea sa, critica subsumându-se motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

- instanţa de apel a reţinut iniţial că actul de adjudecare constituie titlu de proprietate cu privire la construcţiile provizorii, însă recurenta reclamantă nu ar avea şi un titlu de proprietate asupra construcţiilor definitive; instanţa de apel a mers mai departe cu analiza în cauză, în lipsa învestirii ei cu privire la validitatea/valabilitatea vreunuia dintre actele civile încheiate/întocmite în cauză (act de adjudecare, respectiv acte anterioare emiterii acestuia) şi a reţinut că oricum reclamanta nu ar fi putut dobândi mai multe drepturi decât cele pe care i le-ar fi putut transmite autoarea ei (B. S.R.L. - fosta C. S.R.L.); soluţia astfel pronunţată suferă de mai multe vicii de nelegalitate încadrabile în motivele de recurs menţionate;

- considerentele instanţei sunt contradictorii – ceea ce reclamă incidenţa punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. astfel, deşi iniţial instanţa reţine că, Acest act de adjudecare constituie titlu de proprietate pentru construcţiile adjudecate conform art. 120 alin. (2) Legea nr. 85/2006 [...] se reţine deci că, în baza acestui înscris, reclamanta face dovada dreptului său de proprietate asupra construcţiilor provizorii’’, ulterior la pag. 10 paragrafele 7 şi urm. - pag. 11 paragraf. 11 din decizia recurată, aceeaşi instanţă reţine "pentru a se putea da eficienţă actului de adjudecare trebuie a se analiza cu prioritate dacă se poate susţine cu vreun temei că autoarea reclamantei a dobândit vreun drept de proprietate asupra construcţiilor edificate în temeiul contractului de asociere. Numai în cazul unui răspuns afirmativ, se poate reţine că acest drept s-a transmis în mod legal în patrimoniul societăţii reclamante în baza actului de adjudecare invocat în justificarea caracterului fondat al pretenţiilor acesteia din urmă [...] neavând, deci un titlu în baza căruia să i se fi constituit dreptul de proprietate, în mod firesc trebuie apreciat că aceste construcţii nu puteau face obiectul adjudecării de către societatea reclamantă conform actului încheiat în data de 04.03.2008, neputând a se transmite proprietatea unor bunuri ce nu se aflau în patrimoniul său’’;

- procedând de această manieră, instanţa s-a pronunţat, din oficiu, şi asupra unei probleme de drept cu privire la care nu a fost învestită de vreuna din părţi (validitatea sau valabilitatea actului de adjudecare) şi pe care nu a pus-o în discuţia contradictorie a părţilor, încălcând astfel, totodată, şi principiul contradictorialităţii - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- instanta de apel a reţinut, în mod nelegal, că la data încheierii actului de adjudecare - 04.03.2008, autoarea recurentei (B. S.R.L. - fostă C. SRL) nici nu ar fi avut cum să-i mai transmită vreun drept de proprietate prin actul de adjudecare, câtă vreme aceasta i-ar fi cesionat deja toate drepturile şi obligaţiile ce rezultau din contractul de asociere, la un moment anterior, în baza convenţiei nr. 1556/04.08.2004; în acest sens, instanţa a aplicat în mod nelegal unei convenţii încheiate în 2004 prevederile noului C. civ. referitoare la cesiunea de contract, chestiune încadrabilă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- instanţa de apel a concluzionat în mod nelegal că în speţă convenţia nr. 1554 din 2004 ar fi avut natura unei cesiuni de contract care ar fi presupus transmisiunea unui raport obligaţional către un terţ, prin substituirea uneia dintre părţile contractuale cu terţul respectiv;

- în primul rând, instituţia cesiunii de contract nu exista sub vechea reglementare, ea fiind recunoscută şi reglementată abia sub regimul Noului C. civ., ceea ce duce la concluzia că instanţa de apel în mod nelegal a aplicat prevederile Noului C. civ., deşi în cauză erau aplicabile prevederile vechiul Cod; din această perspectivă, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile în timp prin aplicarea în esenţă a prevederilor unei legi noi unui act juridic încheiat anterior intrării sale în vigoare; instanţa de apel a pronunţat o hotărâre şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi 5 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a C. civ.

- în al doilea rând, convenţia încheiată între părţi nr. 1556/2004, prin care B. S.R.L. a transmis toate drepturile şi obligaţiile ce îi reveneau din contractul de asociere nr. x/1996 către D. S.R.L., actuala A. S.R.L., este un contract ce înglobează două operaţiuni juridice, din care una era a cesiunii de creanţă; or, şi din această perspectivă, instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, aplicând în mod nelegal norme aferente unei alte instituţii juridice;

- decizia instanţei de apel încalcă prevederile art. 120 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei; instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că pentru a putea da eficacitate actului de adjudecare, trebuie să verifice dacă autoarea reclamantei a dobândit vreun drept asupra construcţiilor edificate în baza contractului de asociere nr. x/1996 pentru a putea să fi transmis mai departe reclamantei acest drept prin actul de adjudecare; în acest context a procedat la analizarea naturii juridice a contractului de asociere, concluzionând, în mod nelegal, că în temeiul acestui din urmă contract, autoarea reclamantei nu dobândise vreun drept de proprietate asupra construcţiile provizorii edificate;

- actul de adjudecare a fost emis în cadrul procedurii de lichidare a societăţii B. S.R.L., în urma vânzării prin licitaţie publică, în condiţii de supraofertare a construcţiilor provizorii;

- potrivit dispoziţiilor art. 120 alin. (2)2 din Legea nr. 85/2006, procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate; mai mult decât atât, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale, acest act de adjudecare a fost notat în cartea funciară; valabilitatea şi validitatea actului de adjudecare nu au fost contestate de vreuna dintre părţi (nici în prezenta cauză şi nici în cadrul procedurii insolvenţei), iar aceste aspecte nu au fost puse de instanţa de apel în discuţia contradictorie a părţilor;

- or, câtă vreme instanţa de apel a reţinut în condiţiile mai sus prezentate că actul de adjudecare ar fi lipsit de efecte, aceasta a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 120 din Legea nr. 85/2006;

- până la o eventuală anulare a acestuia, procesul-verbal este valabil şi produce efectele recunoscute de lege, fiind titlu de proprietate;

- decizia Curţii de Apel este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea Codului Comercial, instanţa de apel reţinând, în mod nelegal, că între părţi a fost încheiat un contract de asociere în participaţiune guvernat de dispoziţiile art. 251-254 Codul comercial, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- participarea asociaţilor atât la beneficii cât şi la pierderile suferite ţine însăşi de esenţa contractului de asociere în participaţiune; câtă vreme Municipiul Braşov nu şi-a asumat participarea la vreo pierdere, ci doar la beneficiile rezultate din asociere, nu se poate vorbi de un contract de asociere în participaţiune, fiind aplicate greşit prevederile art. 251-254 din Codul Comercial; instanţa nu putea trece peste voinţa părţilor, ci trebuia să procedeze la calificarea actului juridic respectând voinţa reală a părţilor; astfel, din analiza întregului contract, nu există vreo clauză prin care Municipiul Braşov să îşi asume participarea la suportarea pierderilor;

- în opinia recurentei, prin contractul încheiat s-a constituit un veritabil drept de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată al unităţii administrativ teritoriale;

- dacă s-ar trece peste aceste aspecte şi s-ar reţine că în cauză ar fi încheiat un contract de asociere în participaţiune, instanţa de apel, care a menţinut întocmai considerentele primei instanţe, a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 254 Codul comercial;

- plecând de la aceste dispoziţii, prima instanţă a reţinut că întrucât părţile nu au reglementat situaţia juridică a construcţiilor, ulterior expirării duratei asocierii, rezultă că reclamanta nu ar avea un titlu în baza căruia să i se fi constituit dreptul de proprietate asupra construcţiilor, raţionament validat întocmai de instanţa de apel, fără nicio motivare în acest sens;

- or, instanţa de apel, procedând de această manieră, a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 254 Codul comercial;

- decizia recurată încalcă şi prevederile art. 492 din vechiul C. civ., atunci când s-a reţinut că B. S.R.L. (autoarea recurentei) nu ar fi fost titulara unui drept de proprietate;

- corelativ analizării problemei existenţei unui drept de proprietate asupra construcţiilor edificate, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze ca o chestiune preliminară dacă a fost sau nu constituit un drept de superficie, ceea ce ar fi rezolvat ambele probleme ridicate în cauză, respectiv stabilirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi natura juridică a dreptului de folosinţă asupra terenului constituit de Municipiul Braşov în favoarea reclamantei, fiind cert faptul că aceasta, respectiv autorul ei, a dobândit şi exercitat folosinţa efectivă asupra terenului, prin edificarea, respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor de deasupra acestuia;

- or, prin încheierea contractului de asociere din anul 1996, întocmai acest drept a fost constituit, respectiv Municipiul Braşov i-a acordat dreptul de a edifica construcţii pe terenul acestuia, corelativ cu dreptul de a folosi terenul aferent; astfel şi din această perspectivă instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 492 C. civ.;

- prima instanţă, în mod nelegal, a reţinut prevederile Noului C. civ. în analiza constatării constituirii sau nu a unui drept de superficie în favoarea reclamantei, regăsindu-se în speţă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- contrar celor reţinute de instanţa de apel, dreptul de superficie a fost constituit în favoarea autoarei reclamantei de către pârâtă prin chiar contractul de asociere nr. x/1996; astfel soluţia pronunţată este nelegală întrucât instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile Noului C. civ., deşi regimul juridic al acesteia este guvernat în speţă de dispoziţiile C. civ. din 1864 - motiv de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, cu aplicarea greşită a prevederilor Noului C. civ. instituţia dreptului de superficie se analizează în strânsă legătură cu cea a accesiunii imobiliare artificiale, cele două analizându-se în oglindă; reglementând aceeaşi situaţie de fapt, cele două instituţii trebuie analizate sub imperiul aceleiaşi legi;

- în considerarea criticilor învederate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi a încheierilor recurate şi trimiterea pricinii spre rejudecare la instanţa de apel;

- în drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ.

7. Apărările efectuate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Municipiul Braşov, prin Primar, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs raportat la dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., argumentând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate casa şi trimite cauza o singură dată, spre o nouă judecată la instanţa de apel. Or, în speţă, a existat deja o casare cu trimitere. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 2 iunie 2021, apreciază că instanţa de judecată a respins în mod corect proba cu expertiză tehnică specialitatea construcţii, iar soluţia adoptată este motivate, contrar susţinerilor recurentei-reclamante.

Apreciază că în mod corect a respins instanţa de apel obiecţiunile formulate de reclamantă la raportul de expertiză specialitatea topografie prin încheierea de şedinţă din data de 23 martie 2023, nefiind încălcate prevederile art. 337 din C. proc. civ., astfel încât nu este incident în cauză motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. întrucât încheierea nu a fost pronunţată cu încălcarea niciunei regului de procedură a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat în condiţiile în care decizia recurată respect prevederile art. 425 C. proc. civ., fiind expuse pe larg toate argumentele pentru care instanţa a respins apelul reclamantei.

Recurenta susţine că instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare şi interpretare a considerentelor deciziei de casare nr. 2291/05.11.2020, că în rejudecare instanţa s-a limitat doar la actul de adjudecare din 04.03.2008, prin excluderea oricăror altor înscrisuri, iar analiza existenţei dreptului de proprietate trebuia să înceapă pornind şi de la Autorizaţia de construire nr. x/2014, despre care însăşi recurenta-reclamantă afirma că nu constituie temeiul dreptului de proprietate asupra construcţiilor ce fac obiectul prezentei cauze. Atât în cuprinsul cererii de apel formulată de către S.C. A. S.R.L., cât şi cu ocazia judecării recursului declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1034/2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, la termenul de judecată din data de 05.10.2020, principala critică a recurentei a vizat faptul că dreptul său de proprietate nu rezultă din autorizaţie, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, ci din conţinutul actului de adjudecare din 4 martie 2008, care constituie titlul său de proprietate asupra construcţiilor.

Ori tocmai acesta a fost şi motivul pentru care ÎCCJ a casat decizia atacată, şi a trimis cauza spre rejudecare, apreciind că este necesară rejudecarea cauzei sub aspectul necesităţii analizării raporturilor juridice dintre părţi prin prisma titlului de proprietate invocat de reclamantă, respectiv actul de adjudecare din 4 martie 2008, întrucât instanţa de apel a analizat prin decizia recurată dreptul de proprietate al societăţii asupra construcţiilor doar din prisma Autorizaţiei de Construire nr. x/2014.

Astfel, prin decizia civilă nr. 605/2022, Curtea de Apel Braşov a analizat dreptul de proprietate al recurentei asupra construcţiilor din prisma actului de adjudecare din 4 martie 2008, astfel cum a solicitat recurenta, situaţie fată de care este nefondată critica în sensul că instanţa de judecată trebuia să analizeze dacă reclamanta era sau nu titulara dreptului de proprietate asupra aceloraşi construcţii devenite definitive în baza autorizaţiei de construire nr. x/2014, întrucât în aprecierea eronată de altfel a recurentei, în baza actului de adjudecare din 2008, a autorizaţiei de construire din anul 2014 şi a procesului-verbal de recepţie din 2015, aceasta se consideră proprietară asupra construcţiilor definitive şi titulară asupra unui drept de superficie încă din anul 1996, prin Contractul de asociere încheiat în cauză.

În ceea ce priveşte petitul 2 referitor la constatarea că pârâtul a transmis reclamantei un drept de superficie pentru terenul aferent construcţiilor, Curtea de Apel Braşov în mod corect a respins şi acest petit ca neîntemeiat. Susţine recurenta eronat de altfel că dreptul de superficie ar fi fost constituit prin încheierea Contractului de asociere din anul 1996, iar împrejurările ulterioare respectiv încasarea impozitului aferent proprietăţilor construcţii definitive, precum şi eliberarea autorizaţiei de construire nr. 154/28. 03.2015, reprezintă confirmări ale dreptului de superficie, hotărârile pronunţate de Consiliul Local al Municipiului Braşov având caracter recognitiv al acestui drept. Din contră, la dosarul cauzei a fost depus HCL Braşov nr. 368/28.07.2016 prin care Consiliul Local al Municipiului Braşov a respins solicitarea S.C. A. S.R.L. de acordare a unui drept de superficie asupra terenurilor ce fac obiectul prezentei cauze.

Arată intimata că Municipiul Braşov şi-a respectat obligaţia asumată prin contractul nr. x/1996, respectiv aceea de a pune terenul la dispoziţia apelantei, până la data de 01.05.2016, data încetării contractului prin ajungerea la termen. După această dată terenul fără nicio condiţionare revine în proprietatea Municipiului Braşov, calitate ce îi permite potrivit legii să refuze constituirea unui drept de superficie, fiind evident că peste această voinţă instanţa de judecată nu poate constitui un drept de superficie în favoarea recurentei-reclamante.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Statul Român, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a invocat excepţia nulităţii recursului prin prisma faptului că aspectele deduse judecăţii nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., reprezentând critici de netemeinicie în legătură cu modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor. Pe fond, consideră că este neîntemeiată calea de atac, precum şi tardivitarea recursului formulat de reclamantă.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., solicită respingerea acestuia ca nefondat în condiţiile în care urmează să se constate că argumentele recurentei-reclamante în susţinerea acestui motiv de recurs vizează exclusiv aspectele de fapt reţinute de instanţa de apel cu privire la problema stabilirii existenţei sau nu a unui drept de proprietate al acesteia asupra construcţiilor edificate astfel încât se tinde, aşadar, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 (încălcarea dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 50/1991 şi art. 36 din L. 7/1996), solicită instanţei respingerea acestora ca nefondate.

Apreciază că instanţa de apel a rejudecat cererea de apel având în vedere cele statuate prin decizia nr. 2291 pronunţată de ÎCCJ, reţinând că petitul 1 al acţiunii trebuie analizat din perspectiva înscrisului pe care reclamanta si-a fundamentat pretentia formulată, respectiv actul de adjudecare din 4 martie 2008 şi nu în baza autorizaţiei de construire nr. x/28.03.2014. (pg. 8 din decizia recurată), împrejurare faţă de care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Referitor la incidenţa art. 488 pct. 8 (încălcarea dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 50/1991 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996), solicită respingerea recursului ca nefondat întrucât prin încheierea contractului de asociere nr. x/15.05.1996, Municipiul Braşov nu a conferit un drept real asupra construcţiilor în favoarea antecesoarei reclamante S.C. A. S.R.L., dimpotrivă la încetarea asocierii se revine la situaţia anterioară, respectiv S.C. A. S.R.L. aduce terenul în starea iniţială.

Recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea formulată de Municipiul Braşov, prin Primar prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de recurs invocată prin raportare la prevederile art. 497 C. proc. civ. motivate de faptul că potrivit art. 27 C. proc. civ. s-a prevăzut expres că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care au început. Acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost înregistrată initial pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 11.04.2017, data la care prevederile art. 497 C. proc. civ. avea următoarea formă: "Înalta Curte, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată…".

În aceste condiţii, solicitarea de trimitere a cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel este singura soluţie legală admisibilă, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză.

Pe fondul cererii de recurs, a solicitat admiterea recursului în condiţiile în care prin memoriul de recurs au fost invocate critici de nelegalitate şi nu de neteminicie cum greşit pretend intimaţii.

Recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea formulată de Statul Român prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii, arătând că recursul a fost declarant în termen procedural, precum şi respingerea excepţiei nulităţii motivate de faptul că memorial de recurs cuprinde critici de nelegalitate şi nu de netemeinicie.

8. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 22 iunie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluţia din 28 iulie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a stabilit pentru recurentă obligaţia de achitare a unei taxe de timbru în cuantum de 4532 RON. Recurenta-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, ordinul de plată regăsindu-se la dosar ÎCCJ.

Prin încheierea din data de 9 februarie 2023, instanţa a constatat că recursul a fost declarat în termen şi îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, inclusiv sub aspectul încadrării criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi a fost acordat termen de judecată la data de 4 mai 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

a) În legătură cu recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 02 iunie 2021.

Astfel cum însăşi recurenta precizează în motivele cererii de recurs, efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea construcţii, în scopul de a se stabili materialele din care au fost realizate construcţiile, precum şi soluţiile constructive adoptate prin autorizaţiile de construire, era necesară în ipoteza admiterii cererii de apel a reclamantei şi, prin consecinţă, a admiterii acţiunii.

În aceste condiţii, faţă de împrejurarea că instanţa de apel a hotărât respingerea apelului, considerând că sunt neîntemeiate pretenţiile deduse judecăţii, devine evident că, în aprecierea instanţei de apel, administrarea probei cu expertiza solicitată nu apărea ca utilă cauzei, impunându-se respingerea acestei cereri în probaţiune.

O asemenea dispoziţie a instanţei se circumscrie dreptului de apreciere recunoscut judecătorilor în plan probatoriu, concretizând în mod direct prevederile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora probele trebuie să fie admisibile şi să ducă la soluţionarea procesului, înţelese în coroborare cu cele ale art. 258 alin. (1) din acelaşi Cod, conform cărora probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când există pericolul că ele să se piardă prin întârziere.

Prin urmare, instanţa de apel a hotărât cu respectarea legii respingerea cererii de efectuare a expertizei în specialitatea construcţii, lipsa de utilitate a probei trebuind pusă în relaţie cu soluţia dată apelului declarat de reclamantă.

Nu ar putea, deci, să fie reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunându-se respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din data de 02 iunie 2021.

Acest recurs nu ar putea fi considerat întemeiat nici pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., căci atâta vreme cât instanţa a precizat că prin raportare la înscrisurile deja aflate la dosar proba apare ca lipsită de utilitate, nu mai erau necesare detalieri suplimentare prin indicarea în concret şi în mod specific a acelor înscrisuri care au întemeiat soluţia de respingere a cererii în probaţiune. Ar fi excesiv să i se pretindă instanţei o astfel de detaliere, căci ea riscă, în anumite circumstanţe, să aibă semnificaţia unei pronunţări anticipate a soluţiei ce trebuie dată în proces, iar aceasta nu se află în intenţia legii.

Trebuie avut în vedere, sub acest aspect, şi că întrucât hotărârea ce urmează a fi dată la finele judecăţii trebuie să cuprindă, în acord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate, cât şi motivele de fapt şi drept pe care se întemeiază soluţia, abia la acest moment procesual vor putea fi mai bine înţelese raţiunile pentru care o cerere în probaţiune fusese anterior respinsă.

b) În legătură cu recursul declarat împotriva încheierii de sedinţă din data de 23 martie 2022.

Respingerea de către instanţa de apel, prin această încheiere de şedinţă, a obiecţiunilor la raportul de expertiză topografică efectuat în cauză ţinea, în sensul celor mai-sus arătate cu privire la recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din 02 iunie 2021, de exercitare de către instanţă a dreptului ei de a hotărî, în plan probatoriu, cu privire la cererile şi susţinerile părţilor aflate în legătură cu stabilirea situaţiei de fapt şi administrarea de noi dovezi.

Fără a reitera concluziile ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 255 alin. (1) şi art. 258 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte mai precizează doar că dreptul instanţelor fondului (deci inclusiv al instanţei de apel) de a aprecia inclusiv asupra pertinenţei şi utilităţii în cauză a unor obiecţiuni la un raport de expertiză efectuat nu poate primi alt regim juridic decât acela care, în genere, priveşte regimul de admisibilitate a probelor, dreptul de apreciere al instanţei fiind unul semnificativ şi bine consolidat legal.

Aspectele a căror lămurire reclamanta a solicitat-o prin formularea de obiecţiuni şi-ar fi avut, de altfel, utilitate exclusiv în cazul în care apelul şi acţiunea ar fi fost admise, ceea ce în cauză nu s–a dispus, astfel că nu s-ar putea considera că instanţa de apel ar fi săvârşit o greşeală de judecată subsumabilă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se impune, aşadar, respingerea ca nefondat şi a recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 23 martie 2022.

c) În legătură cu recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 605 din 06 aprilie 2022 a Curţii de Apel Braşov.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că motivul este nefondat, pentru motivele care se vor arăta în continuare.

Contrar celor afirmate de recurentă, raţionamentul juridic al instanţei de apel şi întreaga construcţie argumentativă de care aceasta a uzat se constituie într-un suficient eşafodaj al soluţiei pronunţate, neputându-se considera că instanţa de apel s-a mărginit la a prelua considerentele primei instanţe privitoare la stabilirea existenţei sau inexistenţei unui drept de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor.

Lectura deciziei atacate cu recurs trimite cu îndestulătoare evidenţă la concluzia că instanţa de apel şi-a înfăţişat propriul raţionament juridic, oferind inclusiv elemente proprii de argumentare, ce dezvoltă şi întregesc linia de argumentaţie a primei instanţe.

În acelaşi timp, atâta vreme cât instanţa de apel a păstrat soluţia primei instanţe, respingând apelul şi confirmând argumentaţia juridică folosită de aceasta, este în totul firesc ca elementele esenţiale ale raţionamentului juridic să fie comune, convergenţa punctelor de vedere ale celor două instanţe ale fondului neputând avea semnificaţia unei nemotivări a deciziei de către instanţa de apel.

Cu privire la celelalte motive de recurs subsumate, în raport de conţinutul lor, prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte înţelege a arăta următoarele:

Cu caracter preliminar, prezenta instanţă precizează că recursul, fiind o cale extraordinară de atac, permite realizarea unui control judiciar ale cărui limite sunt imperativ stabilite prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., adică numai pentru motivele arătate în aceste dispoziţii legale, înţelese ca motive care, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., supun analizei legalitatea hotărârii atacate, iar nu şi temeinicia acesteia.

Astfel fiind, toate aspectele care nu pot fi subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deci inclusiv acelea care tind la a solicita instanţei de recurs să procedeze la reconsiderarea situaţiei de fapt prin raportare la probele administrate şi la interpretarea dată acestora de instanţele fondului, nu pot fi considerate ca admisibile în recurs, ele neavând aptitudinea de a învesti instanţa de recurs cu cercetarea lor.

Tot astfel, stabilirea conţinutului unor acte juridice, inclusiv al unor convenţii încheiate între părţile cauzei, ori a sensului sau scopului unora dintre clauzele contractuale, nu intră în sfera de cuprindere a motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., căci ele tind la stabilirea unor aspecte care ţin de conţinutul facutal al raporturilor juridice stabilite între părţi, iar nu la punerea în dezbatere a unor chestiuni de veritabilă (ne) legalitate a hotărârii atacate.

Prin urmare, soluţionarea recursului de faţă se va realiza între aceste limite şi cu observarea menţionatelor exigenţe, potrivit celor ce urmează.

Cu privire la critica prin care se afirmă încălcarea, în rejudecarea apelului, a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora " În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul", Înalta Curte constată caracterul ei nefondat.

Prin decizia civilă nr. 2291/05.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, s-a dispus casarea deciziei date în apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, motivul acestei casări fiind acela că "...deşi prin cererea de apel reclamanta a arătat că dreptul de proprietate asupra construcţiilor a fost dobândit prin adjudecare la licitaţie publică conform actului de adjudecare din 04.03.2008 şi nu prin autorizaţia de construire din anul 2014, instanţa de apel a analizat raporturile juridice dintre părţi doar cu referire la autorizaţia de construire şi nu în raport de actul de adjudecare din 4 martie 2008 invocat de reclamantă ca reprezentând titlul său de proprietate asupra construcţiilor din litigiu. Din această perspectivă, nefiind analizate raporturile juridice dintre părţi prin prisma titlului de proprietate invocat de reclamantă, respectiv actul de adjudecare din 4 martie 2008, Înalta Curte, reţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a admite recursul reclamantei ....", (4) din decizie).

Aceste dezlegări ale Înaltei Curţi, ca instanţă de recurs, erau obligatorii pentru instanţa de rejudecare a apelului, obligând-o, cu prioritate, la a analiza cererea reclamantei de constatare a dreptului său de proprietate asupra construcţiilor prin raportare la existenta, particularităţile juridice şi efectele actului de adjudecare din data de 04.03.2008.

În aceste condiţii, fără temei i se reproşează instanţei de apel că şi-a fundamentat motivarea pe analiza acestui act, căci în acest fel au fost respectate dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanţei de recurs.

Mai mult, tocmai pentru că a sesizat în mod corect conexiunile existente între diferitele aspecte de fapt şi drept invocate de reclamantă înaintea primei instanţe şi, apoi, prin cererea de apel, aspecte care propuneau o soluţie în legătură cu acţiunea reclamantei prin raportare la toate particularităţile raporturilor dintre părţi, astfel cum acestea s-au născut şi, după caz, au evoluat în timp, respectiv până la împlinirea duratei de 20 de ani a contractului de asociere nr. x din 15.05.1996, instanţa de apel şi-a extins raţionamentul juridic, întregindu-l inclusiv cu analiza altor elemente ale cauzei (pag. 9-11 din decizie). De altfel, instanţa de apel, după ce a analizat efectele actului de adjudecare, a găsit potrivit să precizeze că "....în acest context, Curtea nu poate să nu aibă în vedere ansamblul raporturilor contractuale dintre părţi ce a reprezentat şi premisa emiterii acestei autorizaţii şi care a permis, totodată, încheierea actului de adjudecare de care se prevalează reclamanta în prezentul litigiu" din decizie), procedând apoi la prezentarea detaliată a argumentelor de fapt şi drept pe care le-a considerat necesare.

Este corectă statuarea instanţei de apel potrivit căreia prin actul de adjudecare din data de 04 martie 2008 reclamanta (anterior S.C. D. SRL) nu putea dobândi mai multe drepturi decât avea în patrimoniu societatea comercială ale cărei bunuri fuseseră supuse adjudecării. O asemenea abordare are, cu evidenţă, în centrul ei principiul fundamental (şi de la care excepţiile sunt foarte puţine şi, oricum, de strictă interpretare) potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipso habet).

Pertinenţa şi autoritatea acestui principiu sunt, cu evidenţă, în afara oricărei îndoieli, căci el exprimă o idee deopotrivă logică şi justă. Astfel fiind, examinarea de către instanţa de apel a particularităţilor juridice ale construcţiilor care au făcut obiectul adjudecării apărea, o dată în plus, ca necesară, fiind fără relevanţă că actul de adjudecare nu a fost anulat sau desfiinţat, însă fiind relevant, pe de altă parte, că un asemenea act, chiar valid fiind, nu avea aptitudinea de a transfera către adjudecatar decât ceea ce subiectul de drept în contra acestuia se făcuse adjudecarea avea el însuşi în patrimoniu.

O asemenea concluzie este firească, în condiţiile în care procedura de adjudecare în discuţie era, fundamental, caracterizată de transferul unei valori (şi doar a aceleia, în limitele ei juridice şi materiale) dintr-un patrimoniu în altul. În consecinţă, eronat afirmă recurenta că instanţa de apel s-ar fi pronunţat din oficiu supra unei probleme cu care nu fusese învestită (valabilitatea sau validitatea actului de adjudecare), căci ceea ce instanţa de apel a avut în vedere nu a fost validitatea juridică a acestui act (ea nefiind contestată), ci întinderea în plan substanţial a efectelor sale juridice, din perspectiva aptitudinii sale de a transmite către adjudecatar drepturi pe care cealaltă parte nu le avusese în propriul patrimoniu. Prin urmare, nu s-ar putea reţine încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare prin nepunerea în discuţia părţilor a (ne)valabilităţii actului de adjudecare, instanţa de apel urmărind doar determinarea efectelor lui concrete, înţelese ca fiind consecinţe juridice ce ar putea fi produse numai de un act valabil juridic, iar nu invalid.

Or, în anul 2008 construcţiile în litigiu aveau natura unor construcţii provizorii, ele dobândind un alt statut juridic, acela de construcţii definitive, abia în urma eliberării autorizaţiei de construire nr. 154/28.-03.2014 şi recepţiei efectuate în anul 2015.

În acest context, Înalta Curte menţionează că urmare a transmiterii către actuala reclamantă a drepturilor avute de antecesoarele sale, inclusiv a acelora rezultate din contractul de asociere nr. x din 15.09.1996 şi din actele adiţionale la aceasta, reclamanta recurentă era în drept să pună în discuţie şi să pretindă în prezentul proces analizarea drepturilor sale asupra construcţiilor în litigiu.

Examinarea în integralitatea ei a deciziei date în apel trimite la concluzia că o astfel de analiză nu a fost refuzată, instanţa de apel cercetând cauza în mod complet, prin raportare la întreaga dinamică a situaţiei juridice dintre părţi.

În acelaşi timp însă, chiar dacă s-ar accepta că reclamanta este în drept să se prevaleze de convertirea construcţiilor din provizorii în definitive (Înalta Curte fiind de acord că acest drept îi poate fi recunoscut reclamantei), aceasta nu înseamnă, în mod automat, şi că reclamantei i-ar putea fi recunoscut un drept de proprietate asupra construcţiilor, fie ele provizorii sau definitive, căci un asemenea drept ar trebui să aibă un izvor cert, adică, altfel spus, să se întemeieze pe un mod de dobândire veritabil şi dovedit îndeajuns de convingător.

Dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 50/1991, în forma lor în vigoare la data recepţiei lucrărilor, respectiv 25.02.2015, nu sunt în măsură să susţină constatarea că prin emiterea autorizaţiei de construire nr. x/2014 şi recepţionarea lucrărilor prin procesul-verbal de recepţie nr. x din 25.02.2015 reclamanta ar fi devenit titulara unui drept de proprietate asupra construcţiilor devenite definitive, câtă vreme nu s-a dovedit că însăşi antecesoarea sa, de la care adjudecase în anul 2008 construcţiile provizorii, fusese titulara unui asemenea drept. De altfel, după cum însăşi reclamanta recurentă afirmă în cererea de recurs (pct. 34), simpla efectuare a lucrărilor în baza autorizaţiei nr. x/2014 nu era suficientă, fiind necesară şi constituirea dreptului de superficie în favoarea ei, căci, într-adevăr, autorizaţia de construire nu putea fi, ea însăşi şi doar ea, constitutivă de drept.

Prin urmare, situaţia juridică a construcţiilor era organic legată de aceea a terenului pe care ele au fost construite, fiind necesar să-i fi fost recunoscut reclamantei şi un drept de folosinţă asupra terenului pe care construcţiile au fost edificate.

Nu poate fi primită afirmaţia recurentei făcută în cererea de recurs (pct. 32) potrivit căreia construcţiile în litigiu aveau natura unor construcţii definitive încă din anul 1998, deci inclusiv la data adjudecării lor, câtă vreme abia prin emiterea autorizaţiei de construire nr. x/2014 şi recepţionarea lucrărilor realizate în baza acesteia s-a obţinut, sub aspect legal, un asemenea regim juridic al lor, autorizaţia de construire în discuţie fiind emisă tocmai în vederea realizării acestui scop.

În acest circumstanţe, nu s-ar putea considera, precum afirmă recurenta, că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 36 alin. (1) din legea nr. 7/1996 şi a celor ale art. 37 din Legea nr. 50/1991.

Este însă important, în ce priveşte soluţionarea recursului şi, implicit, a cauzei în ansamblul ei, a se analiza, în conexiune cu principiul deja evocat potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi, situaţia juridică a părţilor (şi, după caz, a antecesoarelor acestora) încă de la momentul încheierii contractului de asociere nr. x/15.05.1996, astfel cum aceasta rezultă inclusiv din clauzele acestui contract.

Făcând analiza acestui contract, instanţa de apel trage concluzia că, sub aspectul naturii sale juridice, este un contract de asociere în participaţiune, reglementat prin dispoziţiile art. 251-254 ale Codului comercial din anul 1881.

A mai apreciat instanţa de apel că încheierea acestui contract a avut fundament şi în dispoziţiile art. 21 lit. m) şi x) din Legea nr. 69/1991, în raport de care consiliile locale pot hotărî asocierea cu agenţi economici din ţară şi din străinătate în scopul realizării şi exploatării unor lucrări de interes comun.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanţa de apel nu a aplicat în mod greşit prevederile art. 251-254 Codul comercial, analiza contractului trimiţând în mod corect instanţa de apel la concluzia că Municipiul Braşov şi-a asumat nu doar participarea la câştiguri, ci şi participarea la pierderi atunci când s-a stipulat în contract că S.C. C. S.R.L. trebuie să-i plătească Municipiului Braşov un procent din profit, fiind vădit că în cazul în care nu s-ar fi realizat profit nici Municipiul Braşov nu putea obţine un câştig, deşi pusese la dispoziţia celeilalte părţi o suprafaţă de teren.

În ce priveşte inserarea unei clauze prin care Municipiul Braşov şi-a rezervat, din raţiuni de prudenţă, dreptul de a primi o sumă de bani minimă, aceasta ţinea de dreptul de a dispune al părţilor, întemeindu-se pe principiul libertăţii contractuale, caracterul ei de clauză subsidiară făcând să nu poată fi alterată clauza principală care se referea la obţinerea unui procent de 10% din profitul net.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei privitoare la scopul asocierii, acestea excedează limitele judecăţii în recurs, ele punând în discuţie, mai mult sau mai puţin implicit, chestiuni de fapt, iar nu de drept.

Nu este întemeiată afirmaţia recurentei potrivit căreia din analiza întregului contract rezultă că nu există nicio clauză prin care Municipiului Braşov să îşi anume participarea la suportarea pierderilor, căci atâta vreme cât municipiul pusese la dispoziţie o suprafaţă de teren, simplul fapt al neobţinerii de profit în urma activităţilor desfăşurate în cadrul asocierii era, prin el însuşi, prejudiciabil pentru pârât.

Prin urmare, Înalta Curte, ţinând seama şi de limitele controlului judiciar ce poate fi realizat în calea de atac a recursului, conchide că statuarea instanţei de apel potrivit căreia între părţi s-a încheiat un contract de asociere în participaţiune este legală, ceea ce face corectă inclusiv constatarea că părţile se situau sub incidenţa prevederilor art. 254 Codul comercial.

Potrivit acestor dispoziţii legale, "Participanţii nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune chiar dacă au fost procurate de dânşii. Cu toate acestea, întrucât priveşte raporturile lor între dânşii, asociaţii pot să stipuleze că lucrările ce au adus să li se restituie în natură, având dreptul, în caz când restituţiunea nu s-ar putea face, la reparaţiunea daunelor suferite. Afară de aceste cazuri, drepturile asociaţilor se mărginesc în a li se da cont de lucrurile ce au pus în asociaţiune şi de beneficiarii şi pierderi".

Aceste dispoziţii legale se referă, între altele, la dreptul asociaţilor de a conveni în mod expres să li se restituie în natură bunurile pe care le-au adus în asociere, rămânând ca în cazul în care restituirea în natură nu ar fi posibilă să aibă un drept la despăgubire.

În orice caz, prin nicio dispoziţie a sa acest text legal nu recunoaşte în beneficiul vreunuia dintre asociaţi că acesta ar putea dobândi, în baza asocierii, un drept nou, diferit de acela pe care el însuşi l-a adus în asociere, câtă vreme în contract nu s-a prevăzut, în mod neîndoielnic, că un asemenea drept s-ar putea naşte ori dobândi.

Astfel fiind, nu s-ar putea considera în cauză că, precum pretinde recurenta, dreptul de proprietate cu privire la bunurile rezultate (construcţiile în litigiu) i-au revenit, la încetarea contractului, recurentei, câtă vreme soarta juridică a acestor construcţii nu doar că nu poate fi desprinsă de situaţia juridică a terenului aferent lor, ci, mai mult, că nu ar putea primi o soluţie juridică decât prin raportare la terenul aferent şi la contractul încheiat între părţi

Or, sub acest aspect este de observat că recurenta a afirmat prin cererea de recurs (pct. 81), cu referire la dreptul de superficie pe care îl pretinde, că "....prin încheierea Contractului de asociere din anul 1996 - art. VI a.l; VI b.l. din acesta - tocmai acest drept a fost constituit, respectiv Municipiul Braşov mi-a acordat dreptul de a edifica construcţii pe terenul acestuia, corelativ cu dreptul de a folosi terenul aferent", adăugând apoi (pct. 83) că "Împrejurările ulterioare, precum încasarea impozitului aferent proprietăţilor, recunoaşterea de către Municipiul Braşov a caracterului definitiv al construcţiilor, reprezintă doar confirmări ale constituirii dreptului de superficie la un moment anterior".

Prin urmare, prin aceste alegaţii recurenta susţine că dreptul de a folosi terenul şi de a edifica pe el construcţii a fost, fundamental, dobândit prin însuşi contractul de asociere încheiat în anul 1996, emiterea construcţiei de construire în anul 2014 având un simplu caracter (re)confirmativ de drept (pct. 84 din cererea de recurs).

Or, aceste susţineri ale reclamantei recurente le contrazic pe acelea făcute în cererea de chemare în judecată, în cuprinsul acesteia afirmându-se că dreptul de superficie i-ar fi fost transmis reclamantei prin emiterea autorizaţiilor de construire privitoare la construcţii ("... prin emiterea autorizaţiilor de construire ne-a fost transmis un drept real ce necesită lămurire cu privire la natura sa, rezultă că prin această procedură ne-a fost transmis un drept real de folosinţă în forma superficiei"). Tot astfel, în cererea sa de apel reclamanta a afirmat că "... teza susţinută de subscrisa în sprijinul demersului nostru judiciar nu a pornit niciodată de la premisa că dreptul real de superficie s-ar fi născut direct în baza contractului de asociere", făcându-se referire la evenimentele ulterioare încheierii contractului de asociere ce au determinat, conform reclamantei, evoluţia şi transformarea raportului juridic al părţilor, reclamanta evocând recunoaşterea de către Municipiul Braşov a caracterului definitiv al construcţiilor, prin încasarea impozitului pe construcţii şi prin emiterea autorizaţiei de construire nr. x/2004, "... sens în care am solicitat instanţei să procedeze la analiza coroborată a manifestărilor succesive de voinţă ale intimatului, din care să extragă concluzia consimţimântului părţilor privind constituirea dreptului de superficie".

Cele de mai sus evidenţiază inconsecvenţa afirmaţiilor reclamantei cu privire la actul sau manifestările generatoare ale dreptului său de superficie, inclusiv, desigur, cu privire la dreptul său de folosinţă asupra terenului, în condiţiile în care izvorul acestui drept era o chestiune esenţială în cauză, ea având valoare de cauză a capătului de cerere având ca obiect constatarea dreptului de superficie asupra terenului aferent construcţiilor şi, în legătură cu acesta, cu privire la constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor.

Or, câtă vreme prin cererea sa de apel reclamanta a susţinut că dreptul de superficie nu îşi are originea în contractul de asociere, ci rezultă din coroborarea unor fapte ulterioare, instanţa de apel era în drept să ia în considerare aceste aserţiuni ale reclamantei, (căci doar ele aveau puterea de a o învesti, fiind conţinute în cererea de apel şi, în esenţă, concordante cu cele din cererea de chemare în judecată), plasându-le sub guvernământul noului C. civ. (Legea nr. 287/2009, intrată în vigoare la 01.10.2011).

Pe cale de consecinţă, nu pot fi primite susţinerile şi criticile formulate prin cererea de recurs potrivit cărora dreptul de superficie a fost constituit prin însuşi contractul de asociere (pct. 81, deja evocat, din cererea de recurs; tot astfel, pct. 88), căci prin aceste afirmaţii sunt contrazise susţinerile cu privire la modalitatea de naştere şi dobândire a acestui drept făcute în primă instanţă şi apel. Or, direct în recurs nu ar putea fi schimbată o chestiune esenţială în legătură cu judecata precum cea de mai sus, căci s-ar tinde la însăşi schimbarea cauzei capătului de cerere având ca obiect constatarea dreptului de superficie, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 494 din acelaşi Cod.

Dintr-o asemenea perspectivă, nu se mai impune analizarea pe fondul lor a susţinerilor recurentei privitoare la diferenţele de reglementare a dreptului de superficie în fostul, respectiv actualul C. civ., precum şi la efectele juridice, în prezentul proces, ale situaţiei în care s-ar fi reţinut incidenţa fostei reglementări.

Dincolo de toate acestea, Înalta Curte reţine, conclusiv, că esenţial este, în cauză, că reclamanta nu a dovedit fără echivoc că în beneficiul său a fost constituit un drept de superficie în condiţiile legii, ca drept aflat într-o strânsă legătură cu instituirea în favoarea sa, de către Municipiul Braşov, a unui drept de folosinţă asupra terenului pe care s-au edificat construcţiile. Sub aceste aspecte, prima instanţă şi cea de apel, ca instanţe ale fondului, erau în drept să interpreteze probele cauzei, trăgând concluzii cu privire la constituirea sau nu a respectivelor drepturi în beneficiul reclamantei sau al ei.

Sub condiţia ca reclamanta însăşi să fi invocat acesta prin cererea de chemare în judecată, dreptul de folosinţă asupra terenului, ca drept aflat în relaţie cu dreptul de a construi pe teren, putea fi considerat ca născut din însuşi contractul de asociere numai dacă în cuprinsul acestuia s-ar fi stipulat în mod expres sau, în orice caz, îndestulător de limpede că un asemenea drept îi este recunoscut reclamantei pe întreaga durată a existenţei construcţiilor ce urmau a fi edificate, deci chiar după încetarea duratei contractului de asociere. Cum o asemenea clauză lipseşte, susţinerile reclamantei nu puteau fi primite, după cum, în ceea ce priveşte semnificaţia juridică şi efectele unor fapte ulterioare (precum emiterea autorizaţiei de construire din anul 2014), inclusiv acestea trebuiau să fie suficient de bine caracterizate pentru a le îngădui instanţelor fondului să conchidă că valorează recunoaştere a dreptului pretins de reclamantă.

Or, în lipsa unor fapte sau acte care să susţină fără echivoc pretenţiile reclamantei, rămâne că este legală concluzia instanţei de apel potrivit căreia reclamanta nu a făcut dovada drepturilor pretinse, folosinţa asupra terenului trebuind înţeleasă ca fiind acordată reclamantei exclusiv pe durata contractului de asociere, iar nu şi ulterior, în sensul celor solicitate prin acţiunea de faţă.

Pe cale de consecinţă, rămâne ca efectele juridice rezultate din încetarea contractului de asociere să fie stabilite prin raportare la clauzele acestuia şi, în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii utile, să fie avute în vedere prevederile legale ce guvernează contractul de asociere în participaţiune.

Toate cele de mai sus trimit la concluzia că decizia instanţei de apel este legală, neputându-se reţine caracterul fondat al motivelor de recurs invocate de recurentă cu referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind şi că faţă de toate cele arătate în precedent, nu mai apare ca necesar a se analiza şi celelalte susţineri făcute de reclamantă prin cererea de recurs.

Se va dispune aşadar, respingerea recursului împotriva deciziei, în baza prevederilor art. 496 alin. (81) C. proc. civ., fiind de văzut, totodată, că astfel cum s-a arătat deja mai sus, sunt nefondate şi recursurile declarate împotriva încheierilor de şedinţă din 02 iunie 2021 şi 23 martie 2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 605/Ap din 6 aprilie 2022 şi a încheierilor de şedinţă din 2 iunie 2021 şi 23 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2023.