Judicial compensation for unjust preventive detention under the expanded interpretation of the Code of Criminal Procedure following a final acquittal

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 10.09.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice:

- să se constate că s-a produs o eroare judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate a reclamantului, deoarece este nevinovat faţă de capetele de acuzare ce i-au fost aduse în dosarul nr. x/2018 şi să se pronunţe o hotărâre definitivă de achitare;

- obligarea pârâtului la compensarea pagubei suferite prin încălcarea unui drept fundamental în mod nejustificat şi nelegal, prin plata unei sume de bani în cuantum de 100.000 de euro, raportat la durata privării de libertate şi de consecinţele produse asupra reclamantului şi asupra familiei sale din cauza greşitei exercitări a autorităţii judecătoreşti.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 539-art. 541 C. proc. pen.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa

Prin sentinţa civilă nr. 511 pronunţată la data de 24 februarie 2022, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 Euro (echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii) cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului prin măsurile privative de libertate.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 2524 din 5 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, împotriva sentinţei nr. 511 pronunţată la data de 24 februarie 2022 de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2524 din 5 octombrie 2022 a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a expus o scurtă circumstanţiere a litigiului şi a învederat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (5) C. proc. pen., art. 5 paragraful 1 din Convenţie, precum şi a jurisprudenţei CEDO.

Invocând prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, recurentul susţine că prevederile art. 539 C. proc. pen. şi-au încetat efectele juridice, în contextul în care legiuitorul nu a intervenit în intervalul de 45 de zile de la publicarea Deciziei CCR nr. 136/2021, pentru a pune în acord respectivele prevederi legale cu efectele deciziei interpretative a instanţei constituţionale.

În raport de prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, recurentul susţine că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconsituţionale doar dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel că prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen.- ce au un conţinut identic-îşi produc efectele juridice în continuare, instanţele fiind ţinute să analizeze cererile care, vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material şi/sau moral în raport de condiţiile impuse de această normă.

Recurentul pretinde că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituţionale, aveau un caracter special, în timp ce dispoziţiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenţie.

Făcând referire la cauza Murray contra Regatului Unit, recurentul a susţinut că interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie.

Totodată, jurisprudenţa CEDO a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii, iar condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie.

Arată că prin încheierea din 20 septembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus, în temeiul art. 519 din C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

A învederat, totodată, că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză, iar instanţa de apel a pronunţat hotărârea fără a analiza jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (sens în care indică Decizia nr. 1179/2011, Decizia nr. 854/2013, Decizia nr. 8801/28.10.2009) şi cu încălcarea prevederilor art. 540 alin. (1) C. proc. civ. întrucât durata privării de libertate reprezintă un criteriu de stabilire a întinderii reparaţiei. Pe cale de consecinţă, apreciază că suma de 5.000 euro acordată cu titlu de daune morale este disproporţionată faţă de perioada în care a fost restrânsă libertatea intimatului, de 12 zile.

Precizează recurentul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea jurisprudenţei CEDO şi fără ca instanţa de apel să analizeze situaţia de fapt existentă şi împrejurarea că o posibilă reparaţie cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât rolul de a diminua un prejudiciu psihic şi nu de a-l acoperi în întregime.

Faţă de motivele expuse, solicită admiterea recursului, casarea deciziei nr. 2524 din 5 octombrie 2022 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

Prin cererea transmisă la data de 15 iunie 2023, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, sub aspectul împrejurărilor esenţiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanţe de fond, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin ordonanţa din 16.07.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 s-a dispus reţinerea suspectului A., pe o durata de 24 ore, începând de la data de 16.07.2018, ora 23:55, până la data de 17.07.2018, ora 23:55, constatându-se că există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că suspectul a savârşit infracţiunile de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) C. pen. şi violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) şi alin. (2) C. pen.

Prin încheierea nr. 30/DL/24.07.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 s-a dispus arestarea preventiv a inculpatului A., în perioada 24.07.2018-3.08.2018, fiind emis în acest sens mandatul de executare preventivă nr. 31/CO/UP/24.07.2018.

Prin încheierea din data de 03.08.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 s-a dispus revocarea măsurii arestului preventiv luată faţa de inculpatul A. şi punerea în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 31/CO/UP/24.07.2018.

Prin rechizitoriul din data de 26.05.2021, emis în dosarul penal nr. x/2018 s-a dispus clasarea cauzei cu privire la inculpatul A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi violare de domiciliu, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) (nu există probe că persoană a săvârşit infracţiunea).

Obiectul prezentei cauze este reprezentat de cererea de chemare în judecată, formulată în temeiul art. 539-art. 541 C. proc. pen., prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata de despăgubiri în sumă de 100.000 de euro, raportat la durata privării de libertate şi la consecinţele produse asupra reclamantului şi asupra familiei sale.

Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul pârâtului împotriva hotărârii instanţei de fond prin care a fost admisă, în parte, acţiunea şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 Euro (echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii) cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului prin măsurile privative de libertate.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând referire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 147 alin. (4) din Constituţia României, a art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., cât şi a prevederilor art. 539-540 din C. proc. pen.

Privitor la critica recurentului-pârât constând în greşita aplicare, în cauză, de către instanţa de apel a prevederilor art. 539 C. proc. pen.:

În aprecierea recurentului-pârât, prevederile art. 539 C. proc. pen. şi-au încetat efectele juridice având în vedere că în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03.03.2021 în Monitorul Oficial al României, Parlamentul nu a pus în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. În lipsa corelării art. 539 din C. proc. pen. cu decizia Curţii Constituţionale, acţiunea reclamantului trebuia examinată prin prisma dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen.

Înalta Curte subliniază faptul că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 textul art. 539 din C. proc. pen. a fost declarat parţial neconstituţional.

Curtea Constituţională a avut de analizat critica potrivit căreia reglementarea dreptului la repararea pagubei în concepţia art. 539 din C. proc. pen. este mult prea restrictivă, deoarece condiţionează acest drept numai de criteriul nelegalităţii privării de libertate şi refuză luarea în considerare a unui criteriu alternativ, cu caracter complinitor, care să valorifice soluţia de achitare pronunţată – şi, implicit, pe cea de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. -, indiferent de modul în care a fost dispusă măsura privativă de libertate în cursul procesului penal.

În considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, Curtea Constituţională a arătat că "este important a stabili în ce măsură norma sancţionată prin decizia pronunţată de către instanţa de contencios constituţional este aptă să funcţioneze fără intervenţia ulterioară a legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrarul sau o aplicare diferenţiată de la caz la caz. Cu alte cuvinte, trebuie analizat dacă ansamblul legislativ pe care considerentele şi dispozitivul unei decizii a Curţii Constituţionale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia într-un mod previzibil, în ciuda pasivităţii legiuitorului" (paragraful 54 din decizie).

Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate.

Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Soluţiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., dovedesc caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzaţiei penale şi au ca efect reţinerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, caracterul injust sau nedrept (diferenţiat de caracterul "nelegal") al măsurilor preventive privative de libertate şi netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei.

Ca atare, se constată că ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea, într-un mod previzibil şi unitar, a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., astfel cum a fost sancţionat de către Curtea Constituţională.

În cuprinsul dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie este reglementat dreptul la reparaţiune pentru prejudicii derivate din detenţia nelegală, după cum urmează: "Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii".

În mod simetric, dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., care consacră acelaşi drept, şi anume dreptul la libertate şi siguranţă, în alin. (5) reglementează dreptul la reparaţiune, astfel: "Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege".

Art. 539 C. proc. pen. este o reglementare particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 din acelaşi Cod, în sensul că prevede exclusiv dreptul la reparaţiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate, independent de modul în care se finalizează procesul penal - prin achitare sau condamnare.

Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susţine că, întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituţionale, în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, decizie ale cărei considerente nu sunt suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparaţie.

Învederează recurentul că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen., or aceste prevederi legale sunt aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel.

Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, atât în privinţa dispozitivului, cât şi al considerentelor, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., reţinând că reclamantul are dreptul la despăgubiri şi în situaţia în care împotriva sa s-a pronunţat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că prin rechizitoriul din data de 26.05.2021, emis în dosarul penal nr. x/2018 s-a dispus clasarea cauzei cu privire la inculpatul A., în baza art. 315 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

În acest context, nu prezintă relevanţă împrejurarea că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, legea naţională, astfel cum a fost interpretată de instanţa de contencios constituţional, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel al Convenţiei în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.

În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza I din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenţie (paragrafele 31 şi 47 din Decizia nr. 136/2021).

Având în vedere faptul că prin decizia Curţii Constituţionale răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depăşeşte cadrul procesual al dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. şi fără a se putea reţine, cum susţine recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate şi siguranţă în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.

Din perspectiva tuturor acestor considerente, Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanţa de apel a constatat că pretenţiile reclamantului referitoare la privarea sa de libertate în perioada 16.07.2018, ora 23:55- 17.07.2018, ora 23:55 (reţinere) şi 24.07.2018-3.08.2018 (arestare preventivă) îşi găsesc calea procesuală de rezolvare în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii recurentului-pârât constând în lipsa dreptului la despăgubire, în condiţiile în care privarea de liberate a reclamantului nu a avut un caracter nelegal, întrucât nu ia în considerare dezlegările obligatorii date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, privitoare la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit şi în cazul unei arestări "injuste/nedrepte", nu doar în cazul unei arestări nelegale.

Criticile formulate sunt nefondate, considerentele care însoţesc această soluţie fiind anterior expuse, cu prilejul analizei incidenţei prevederilor art. 539 C. proc. civ. şi a aspectelor dezlegate prin Decizia nr. 136/2021.

Faţă de aspectele deja prezentate, Înalta Curte subliniază, în plus, faptul că ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu: "În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.."

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curţi au în vedere faptul că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancţionat prin decizia menţionată, a dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (paragraful 47 din Decizia nr. 1/2023).

În continuare, se are în vedere că soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 şi 51 din Decizia nr. 1/2023).

Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluţia din cuprinsul Deciziei RIL nr. 15/2017, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea şi aplicarea, pe laturi diferite, a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. (paragraful 53 din Decizia nr. 1/2023).

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât, se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă.

Dat fiind faptul că faţă de reclamant s-a dispus măsura clasării, întemeiată pe prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., ulterior reţinerii şi arestării sale preventive, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste.

Pentru aceste considerente, critica recurentului-pârât este nefondată.

Referitor la critica privind cuantumul daunelor acordate pentru perioada reţinerii şi perioada arestării preventive a reclamantului:

Recurentul-pârât a susţinut că suma de 5.000 euro acordată cu titlu de daune morale constiutie o îmbogăţire fără justă cauză, fiind disproporţionată faţă de perioada în care i-a fost restrânsă libertatea intimatului (12 zile).

Se reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale.

Din considerentele hotărârii atacate reies împrejurările şi criteriile pe care instanţa de apel le-a avut în vedere în determinarea cunatumului daunelor morale, relevante fiind faptul generator al prejudiciului- privarea de libertate pe o perioadă de 12 zile- şi gravitatea infracţiunilor pretins a fi săvârşite de reclamant – viol şi violare de domiciliu- ce au o puternică rezonanţă în societate.

Cât priveşte felul şi întinderea reparaţiei, contrar susţinerilor recurentului, art. 540 alin. (1) C. proc. pen. nu limitează prejudiciul suferit doar la intervalul de timp în care partea a fost privată, efectiv, de libertate.

Dimpotrivă, norma obligă instanţa să ţină seama de durata privării nelegale de libertate, în care se prezumă existenţa prejudiciului moral încercat de persoana ce suportă o astfel de privaţiune şi, deopotrivă, de consecinţele produse asupra acestei persoane şi a familiei sale, fără a le condiţiona de momentul producerii, caz în care, examinarea şi consecinţelor negative ce s-au produs după momentul încetării privării nedrepte de libertate nu pune în discuţie depăşirea limitelor învestirii stabilite prin cererea de chemare.

Jurisprudenţa indicată de către recurent în cuprinsul memoriului de recurs prezintă relevanţă sub aspectul perioadei privării de libertate, însă, în cauză, instanţa de apel a reţinut în mod corect (şi) criteriile particulare ale speţei privind infracţiunile deosebit de periculoase ce au făcut obiectul urmării penale (viol şi violare de domiciliu).

Ca atare, în absenţa unor critici, care să releve ignorarea de către instanţa de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani (5.000 euro) stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.

Faţă de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 coroborate cu art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 2524 din 5 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.