De facto expropriation via urban planning servitude without compensation violates constitutional property rights

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, s-a solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa: să constate exproprierea de fapt a reclamantului în ceea ce priveşte imobilul teren situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafaţă de 78 mp, înscris în CF nr. x Cluj- Napoca, nr. cad. x; să oblige pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar la acordarea către reclamant a unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, despăgubire pe care o solicită a fi fixată la valoarea de 350 euro/mp; să constate că prin efectul plăţii despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantului în patrimoniul expropriatorului pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar; să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1236, art. 1237 C. civ., Legea nr. 33/1994.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului Local al Municipiul Cluj-Napoca, excepţia prematurităţii acţiunii, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei de interes. În subsidiar, pârâţii au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin încheierea din 27.11.2020 Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului Local Cluj-Napoca; a respins excepţia prematurităţii acţiunii, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins excepţia lipsei de interes, invocate prin întâmpinare.

Prin încheierea din 29.10.2021 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, s-au respins obiecţiunile pârâtului la raportul de expertiză din data de 22.10.2021, având în vedere că în obiectivul stabilit în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate, nu s-a cerut ca la stabilirea valorii să se aibă în vedere grilele notariale. S-au încuviinţat obiecţiunile formulate de reclamant la raportul de expertiză la data de 29.10.2021 şi s-a dispus comunicarea obiecţiunilor cu experţii.

Prin încheierea din 26.11.2021 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pronunţată în dosar nr. x/2020, s-a amânat pronunţarea în cauză pentru data de 10.12.2021.

Prin sentinţa nr. 836/10.12.2021 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar şi în consecinţă: a constatat exproprierea de fapt a reclamantului în ceea ce priveşte imobilul teren situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafaţă de 78 m.p., înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; a obligat pârâtul la acordarea către reclamant a unei despăgubiri egală cu echivalentul în RON a sumei de 25.350 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea imobilului expropriat; a constatat că prin efectul plăţii despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantului în patrimoniul expropriatorului pârâtul Municipiul Cluj-Napoca; a obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.200 RON, către reclamant; a respins acţiunea faţă de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 345/A/28.09.2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, împotriva încheierilor din 27.11.2020, 26.11.2021 şi 29.10.2021 şi a sentinţei nr. 836 din 10.12.2021 ale Tribunalului Cluj, secţia civilă, pe care le-a menţinut şi a obligat pe apelant să plătească intimatului A. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 345/A/28.09.2022 a declarat recurs pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că este nelegală soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, hotărârea recurată fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, art. 1, art. 31,art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel încât solicită instanţei de recurs aplicarea prevederilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013. Recurentul argumentează această critică din perspectiva caracterului patrimonial al cererii de chemare în judecată, arătând că este lipsită de relevanţă invocarea de către reclamant a dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 şi a Legii nr. 255/2010, întrucât au fost formulate mai multe capete de cerere supuse timbrajului, inclusiv prin raportare la solicitarea privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor donate ca urmare a presupusei exproprieri de fapt, astfel că sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Arată recurentul că nu sunt incidente prevederile art. 23 din Legea nr. 255/2010, astfel cum a reţinut instanţa de apel pentru a putea fi aplicate prevederile art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013, deoarece legea nu prevede în mod expres exceptarea de la plata taxei de timbru a acţiunilor având ca obiect exproprierea de fapt, iar dispoziţiile legale nu pot fi aplicate prin analogie. "Exproprierea de fapt" nu constituie o instituţie juridică reglementată de o normă internă de drept substanţial, ci a fost creată pe cale jurisprudenţială.

Recurentul învederează că decizia nr. 542/2022 pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2020, invocată de către instanţa de apel direct în considerentele hotărârii recurate, nu constituie izvor de drept.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes, arată pe de o parte, că soluţia instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea art. 1 alin. (4) din Constitutia României şi art. 33, art. 35 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că hotărârea nu a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ. întrucât, în considerente, nu se regăsesc motivele pentru care susţinerile pârâtului au fost înlăturate cu privire la excepţiile invocate.

Astfel, nu au fost înlăturate argumentele recurentului privind faptul că în lipsa declarării utilităţii publice, cum impun dispoziţiile legii exproprierii, se ajunge în situaţia în care instanţa de judecată se va substitui voinţei autorităţii publice, ceea ce este inadmisibil, aducându-se atingere principiului separaţiei puterii în stat reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Instanţa de judecată nu poate substitui autorităţile publice în ceea ce priveşte exproprierea nici în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, din patrimoniul reclamantului în patrimoniul expropriatorului Municipiul Cluj-Napoca.

Recurentul susţine că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 35 C. proc. civ., întrucât cererile în constatare vizează un drept, iar nu o situaţie de fapt, astfel cum aceasta este dedusă judecăţii în prezenta cauză. Arată că intimatul avea la îndemână alte mijloace de realizare a drepturilor sale, sens în care învederează că reclamantul nu a atacat certificatul de urbanism nr. x/9.10.2019 şi deţine posesia terenului în suprafaţă de 78 mp. Or, aceste aspecte nu au fost analizate de către curtea de apel.

Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentul învederează că obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil.

Recurentul invocă lipsa analizării argumentelor din cererea de apel privind necomunicarea răspunsului la obiecţiuni de către instanţa de fond, sens în care susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea principiului contradictorialităţii, a dreptului la un proces echitabil, principiul egalităţii armelor şi a dreptului la apărare, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 13, art. 14, art. 22 C. proc. civ., art. 6 CEDO, art. 24 din Constituţia României. Curtea de Apel Cluj nu a arătat care au fost argumentele pentru care au fost respinse motivele din cererea de apel privind obligativitatea comunicării răspunsului la obiecţiuni în contextul depunerii acestuia la data de 24.11.2022, cu două zile înainte de termenul de judecată din 26.11.2022, respectiv cu încălcarea termenului de 10 zile prevăzut de art. 336 C. proc. civ.

Cât timp, în considerente, instanta nu analizează argumentele recurentului, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea eronată a dispozitiilor art. 1 alin. (4), art. 44 din Constituţia României, art. 2, art. 12-13, art. 25 alin. (1), art. 44, art. 46 din Legea nr. 350/2001, art. 54 din O.G. nr. 43/1997, art. 556 C. civ., art. 1, art. 3, art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Fără a ţine cont de starea de fapt şi de drept din speţa dedusă judecăţii, Curtea de Apel Cluj a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea exproprierii de fapt, reţinând aspectele statuate în dosarul nr. x/2018.

Instanţa de fond a ignorat faptul că intimatul a depus cererea şi documentaţia înregistrată sub nr. x/30.09.2019, la care a fost emis certificatul de urbanism nr. x/9.10.2018, iar la acel moment, conform reglementărilor urbanistice în vigoare, parcela înscrisă în CF nr. x având număr cadastral x, pentru care s-a solicitat emiterea certificatului de urbanism era grevată de servitute de utilitate publică, fiind aplicabile prevederile pct. 1 regim juridic servituţi de utilitate publică. Parcela este grevată de servitute de utilitate publică, profil tip III.E-16 m conform PUG -planşa 3.2 reglementări urbanistice.

Astfel, este necesar a se aplica în mod obligatoriu servituţile generate de obiectivele de utilitate publică precum şi celelalte restricţii, cum erau ele evidenţiate în PUG planşa 3.2. "Reglementări Urbanistice-Unităţi Teritoriale de referinţă" RLU- Cap. 2 — Terenuri şi Zone cu Regim Special şi Cap. 3 — Condiţii Generale privitoare la constructii.

Pentru emiterea autorizaţiei de construire, în acord cu dispozitiile art. 25 din RLU intimatul a procedat la dezmembrarea suprafetei de teren de 78 mp şi s-a înfiinţat, astfel, CF nr. x având numär cadastral x. Aşadar, certificatul de urbanism nr. x/9.10.2019 a fost emis cu respectarea tuturor reglementărilor în vigoare de la data emiterii, acesta fiind emis anterior rămânerii definitive a Senţintei civile nr. 407/2019 a Tribunalului Cluj, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1492/7.11.2019 a Curţii de Apel Cluj, prin care a fost anulat art. 25 din Regulament. Atât la momentul emiterii certificatului de urbanism, cât şi la momentul formulării cererii de dezmembrare a suprafeţei de teren de 78 mp, respectiv data de 29.10.2019, conform extrasului CF nr. x, soluţia Tribunalului Cluj de anulare a art. 25 RLU nu era definitivă. Astfel, faţă de prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004, reţinerea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2019 de către instanţa de fond este netemeinică şi nelegală şi nu se poate face abstracţie de valabilitatea certificatului de urbanism, care nu a fost atacat de intimat, acesta bucurându-se de prezumţia de legalitate.

Tribunalul Cluj a omis că intimatul a inţiat demersurile pentru dezmembrarea suprafeţei de teren încă din octombrie 2019, iar cererea depusă la 1 aprilie 2020 reprezintă o cerere de actualizare informaţii tehnice şi carte funciară, astfel că intimatul nu a urmărit eludarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, din moment ce au fost aplicate dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii certificatului de urbanism, conform principiului tempus regit actum.

Invocând prevederile art. 249 C. proc. civ., recurentul arată că reclamantul nu a probat că pârâtul a demarat lucrări pe terenul în litigiu, ori că intimatul nu poate dispune în fapt de teren, iar împrejurările că a fost emis certificatul de urbanism şi că intimatul a efectuat demersuri şi a dezmembrat suprafaţa de teren de 78 mp, nu sunt de natură a dovedi că au fost luate măsuri de expropriere.

Exproprierea de fapt nu constituie o instituţie juridică reglementată de o normă internă de drept substanţial, ci a fost creată pe cale jurisprudenţială, reprezentând o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice în planul dreptului de proprietate în care subiectul de drept public ocupă în fapt, fără drept, imobilul aparţinând în proprietate unui subiect de drept privat în vederea realizării unui obiectiv de interes public, ceea ce nu este cazul în speţă, astfel cum rezultă din probele administrate şi din starea de fapt expusă.

Prin înscrierea în cartea funciară a menţiunii "teren rezervat pentru servitute de utilitate publică conform PUG" şi menţionarea servituţii în certificatul de urbanism eliberat la cererea acestuia, conform reglementărilor urbanistice în vigoare la momentul emiterii, fără ca lucrările să fie demarate şi fără să existe o ocupare efectivă a terenului de către recurent, acesta aflându-se în permanenţă în posesia şi folosinţa exclusivă a intimatului de când acesta l-a achizitionat, se poate conchide că nu a avut loc o privare de proprietate în sensul stabilit prin art. 1 din Protocolul I, astfel cum a susţinut intimatul şi cum a reţinut instanta de fond.

Prin trasarea în PUG a unor viitoare lărgiri de drumuri sau trasee noi de drumuri, ca etapă premergătoare şi obligatorie oricarei investiţii ulterioare, nu este afectat în niciun fel dreptul de proprietate al intimatului, iar prin stabilirea în PUG a destinaţiei terenurilor de pe teritoriul municipalităţii nu suntem în etapa declarării unui teren ca fiind de utilitate publică.

Invocând prevederile art. 8 din Legea nr. 33/1994, recurentul arată că se impune a se distinge între reglementarea în PUG a servituţilor (cu caracter de propunere) şi declararea unui drum ca fiind de utilitate publică (aceasta are loc doar în etapa exproprierii).

Recurentul arată că nu sunt încalcate prevederile art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul 1 CEDO, întrucât trasarea/delimitarea unor trasee de drumuri în planşa PUG nu încalcă în niciun fel dreptul de proprietate al deţinătorilor de terenuri. La momentul la care se va decide realizarea investiţiei propuse se vor parcurge etapele necesare prevazute de Legea nr. 255/2010 şi Legea nr. 33/1994, or aceste proceduri nu au fost demarate, astfel că nu se poate reţine existenţa unei exproprieri de fapt.

Planul Urbanistic General este o documentaţie de urbanism premergătoare investiţiilor, ce urmăreşte implementarea unui concept de trafic integrat, parte a unei strategii de dezvoltare pe termen lung şi presupune o abordare a problemelor într-o perspectivă de timp mai largă, care depăşeşte cei 10 ani de valabilitate a documentaţiei.

Curtea de Apel Cluj a omis că Noul PUG a fost aprobat prin HCL nr. 493/2014 pe baza analizei situaţiei existente şi a studiilor de fundamentare elaborate în scopul analizei şi reglementării unor probleme sectoriale, precum şi limitele atribuţiilor legale ale Consiliului Local prevăzute de art. 25 din Legea nr. 350/2001.

Caracterul normativ al PUG, constând inclusiv în precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor (art. 4 din Legea nr. 350/2001) depinde de rezultatul unei analize pluridisciplinare, de contextul existent la momentul elaborării, de evoluţia factorilor sociali, economici şi a necesităţilor locale, autoritatea locală având, potrivit legii, dreptul de apreciere în stabilirea regimului urbanistic al terenurilor situate pe teritoriul municipiului, aceasta fiind o chestiune de oportunitate a adoptării actului administrativ, ce nu poate fi supusă analizei legalităţii de către instanţa de judecată.

Instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 350/2001 şi art. 51 alin. (1), art. 54 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997, având în vedere că, în speţă, nu este actuală etapa în care să fie necesară "dobândirea terenului" astfel cum prevăd normele legale invocate.

Planul urbanistic general nu este susceptibil prin el însuşi a prejudicia dreptul de proprietate sau alt drept real al persoanelor asupra terenurilor ce fac parte din zona vizată de documentaţiile de urbanism. Nu se stabileşte în această etapă o sarcină impusă asupra unui imobil şi, ca atare, contrar reţinerilor instanţei nu a fost limitat dreptul de proprietate fără fundament legal. La momentul la care se va decide realizarea investiţiei propuse prin PUG se va demara procedura de expropriere, în acord cu dispoziţiile legale. Exproprierea nu este, însă, singura soluţie juridică pentru despăgubirea celor afectaţi de viitoarea servitute, dupa cum reiese din cuprinsul textelor de lege invocate.

Arată recurentul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 44 din Constituţie şi art. 556 alin. (2) C. civ., în raport de limitele dreptului de proprietate, acesta neavând caracter absolut, iar limitările obiective şi rezonabile s-au realizat în acord cu principiile fundamentale invocate în cauză. Aceste restricţii nu sunt, însă, de natură a fi asimilate unei privări de proprietate sau a unei proprietăţi formale, astfel cum a stabilit instanţa de apel întrucât intimatul poate folosi terenul în acord cu reglementările urbanistice. Faptul că la nivelul municipiului Cluj Napoca funcţionează un set de reguli urbanistice cu rol de a asigura dezvoltarea durabilă, unitară şi echilibrată a zonelor oraşului, nu poate echivala cu îngrădirea dreptului de proprietate privată a celor ce detin suprafaţe de teren. În speţă nu este vorba de o ingerinţă a autorităţii publice locale în exercitarea dreptului de proprietate şi nu se poate pune problema restrângerii exerciţiului acestuia. Dreptul de proprietate, ca orice alt drept, trebuie exercitat cu buna credinţă şi în acord cu interesul general al societăţii sau al unei comunităţi determinate. Or, reclamantul deţine toate prerogativele dreptului de proprietate.

Susţine recurentul că în lipsa declanşării procedurii de expropriere şi a declarării utilităţii publice, nu pot fi aplicate prin analogie dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi Legii nr. 255/2010 în condiţiile în care nu a fost afectată substanţa dreptului de proprietate a intimatului prin simpla rezervare a suprafeţei de teren, fără deposedare, astfel că nu a operat o expropriere de fapt.

Potrivit art. 1 coroborat cu art. 3 din Legea nr. 33/1994 exproprierea pentru cauză de utilitate publică se hotărăşte de către instanţă, dar numai după ce a fost declarată potrivit legii. Potrivit prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, rolul instanţei de judecată, în cazul exproprierii nu este acela de a constata faptul că a intervenit o expropriere, ci acela de a verifica, ulterior declarării utilităţii publice dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru a se hotărî exproprierea şi de a stabili cuantumul despăgubirilor. De asemenea, potrivit art. 21 alin. (2), instanta de judecată, în cazul exproprierii, este sesizată de expropriator, iar nu de expropriat, cum s-a procedat în prezenta cauză.

Întrucât nu a fost parcursă procedura specială prevăzută de lege în materie de expropriere, instanţa de judecată nu se poate substitui autorităţii publice şi să oblige Municipiul Cluj-Napoca la plata despăgubirilor şi nici să constatate că prin efectul plăţii despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantului intimat în patrimoniul expropriatorului. Învederează recurentul că nu există nicio hotărâre de consiliu local privind preluarea parcelei cu nr. Cadastral x înscrisă în CF nr. x Cluj Napoca.

Recurentul susţine că instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ. şi principiul contradictorialităţii întrucât nu a pus în discuţia părţilor incidenţa prevederilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, ci a reţinut aceste prevederi legale direct în considerente şi, deşi pârâtul a criticat aceste aspecte prin cererea de apel, curtea de apel nu a arătat argumentele pentru care a respins susţinerile apelantului.

Invocând prevederile art. 22 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de judecată nu poate substitui voinţa părţilor, iar intimatul nu a indicat, în concret, motive de fapt şi de drept în susţinerea petitului privind transferul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, ci a invocat, la modul general, ca temei de drept, Legea nr. 33/1994.

Referitor la valoarea despăgubirilor, recurentul susţine că instanţa de apel nu era ţinută exclusiv de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, ci la stabilirea despăgubirilor trebuia să aplice şi dispoziţiile legale în materie, cu analizarea valorii din grilele notarilor publici, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 78/2021 de către ÎCCJ.

Instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 5 alin. (1), art. 22 din Legea nr. 255/2010, art. 8 din H.G. nr. 53/2011 şi a dispus obligarea Municipiului Cluj-Napoca la plata sumei de 25.350 Euro pentru suprafata de 78 mp, în condiţiile în care valoarea indicată prin expertiza notarială pe anul 2021, este de 920 RON/mp faţă de 325 Euro/mp stabilită de către Curtea de Apel Cluj.

Recurentul critică soluţia instanţei de apel şi prin prisma obligaţiei de a achita cheltuielile de judecată în cuantum de 10.200 RON şi 1.500 RON, în contextul în care nu poate fi reţinută culpa procesuală a pârâtului, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

La data de 12 iunie 2023, intimatul a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la critica privind obligaţia de a achita taxa de timbru, intimatul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 7/2014 şi susţine că partea în sarcina căreia nu a fost stabilită obligaţia de a achita taxa de timbru, nu are posibilitatea legală de a critica aspectele referitoare la timbraj prin intermediul apelului sau recursului.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind lipsa motivării instanţei de apel asupra excepţiei inadmisibilităţii şi excepţiei lipsei de interes, intimatul redă considerentele aflate la fila x a hotărârii recurate.

Referitor la motivele de recurs privind fondul cauzei, intimatul susţine că sunt nefondate criticile având în vedere că instanţa de apel a motivat corespunzător hotărârea pronunţată, nefiind încălcat principiul contradictorialităţii sau principiul dreptului la apărare, după cum, nu au fost încălcate prevederile legale indicate de către recurent.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte criticile de nelegalitate ale deciziei atacate referitoare la încălcarea prevederilor art. 35 C. proc. civ., relativ la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, respectiv a prevederilor art. 33 C. proc. civ. privind excepţia lipsei de interes, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 9, art. 22 C. proc. civ., în sensul modificării obiectului şi cauzei juridice, precum şi la încălcarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare, al dreptului la un proces echitabil, principiul egalităţii armelor, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului sunt susceptibile de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (şi nu în motivele de casare indicate în memoriul de recurs, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.).

Criticile formulate au, însă, caracter nefondat.

II.1.a) Privitor la critica de nelegalitate referitoare la greşita menţinere, de către instanţa de apel, a soluţiei primei instanţe, de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii:

Recurentul susţine, în esenţă, că obiectul cererilor în constatare vizează un drept, iar nu o situaţie de fapt, astfel cum ar fi dedus judecăţii reclamantul din prezenta cauză. Susţine recurentul că intimatul avea la îndemână alte mijloace de realizare a drepturilor sale şi a ales să se adrese instanţei cu o acţiune în constatare deşi nu a atacat certificatul de urbanism nr. x/9.10.2019.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. "cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Posibilitatea promovării unei acţiuni în constatare este, deci, subordonată cerinţei inexistenţei la dispoziţia părţii a unei acţiuni în realizare pentru a acţiona în vederea protejării dreptului, legiuitorul acordând prevalenţă acţiunilor în realizare, ca forme procesuale mai energice de tranşare a disputelor sociale. Raportul între cele două tipuri de acţiuni rezultă din însuşi conţinutul reglementării anterior evocate şi el este indiscutabil în favoarea acţiunilor în realizare.

În mod cert, acţiunea în justiţie formulată de reclamant este una în realizare iar nu în constatare, pe baza ei, spre exemplu, reclamantul solicitând, obligarea pârâtului la plata unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, iar hotărârea instanţei creează raporturi juridice noi, sens în care, prin sentinţa nr. 836/10.12.2021 (menţinută prin hotărârea recurată), tribunalul a constatat exproprierea de facto a reclamantului, a obligat pârâtul la plata despăgubirilor aferente (reprezentând contravaloarea imobilului expropriat) şi a constatat că, prin efectul plăţii despăgubirii, se produce transferul dreptului de proprietate de la reclamant la pârât.

Drept urmare, în mod legal a respins instanţa de apel criticile privitoare la modalitatea de soluţionare, de către prima instanţă, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

II.a.b) Relativ la critica de nelegalitate referitoare la greşita menţinere, de către instanţa de apel, a soluţiei Tribunalului Cluj, de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamantului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al argumentelor recurentului.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., interesul este una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi reprezintă folosul practic urmărit de o parte prin declanşarea procedurii judiciare, iar acesta trebuie să fie legitim, născut, direct şi actual, cerinţe instituite de art. 33 din acelaşi cod. Astfel, pentru a stabili dacă reclamantul justifică un interes în exercitarea acţiunii civile, este necesar a se prefigura folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

În cauză, reclamantul a utilizat mijlocul procesual reprezentat de cererea de chemare în judecată urmărind obţinerea folosului material privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente exproprierii de fapt a terenului în suprafaţă de 78 mp cu privire la care invocă imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate.

II.1.c) În examinarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. din perspectiva susţinută de recurentul-pârât, respectiv a încălcării principiului disponibilităţii legat de schimbarea obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Dacă dreptul subiectiv este încălcat sau contestat, titularul său are posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului, folosind acţiunea civilă, care este cel mai important mijloc de apărare a drepturilor încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Aşadar, pe calea acţiunii civile, titularul dreptului urmăreşte să determine persoana, care i-a încălcat sau contestat dreptul, să îi recunoască dreptul şi să înceteze orice încălcare a lui, iar dacă i-a cauzat prejudicii, să le repare.

Obiectul acţiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanţei, pretenţia concretă a acestuia, iar cauza acţiunii, înţeleasă ca fundament juridic al pretenţiilor, înpreună cu împrejurările de fapt, reprezintă elementele generatoare, care au determinat demersul judiciar. Aşadar, obiectul cererii de chemare în judecată şi cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual şi limitele obiective ale învestirii instanţei.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei să constate exproprierea de fapt a acestuia în ceea ce priveşte imobilul teren în suprafaţă de 78 mp, obligarea pârâtului la acordarea către reclamant a unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, precum şi să constate că prin efectul plăţii despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantului în patrimoniul expropriatorului.

Soluţionând acţiunea, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, deşi reclamantul este proprietarul imobilului teren în suprafaţă de 78 mp, se află în situaţia imposibilităţii efective de a beneficia de toate prerogativele dreptului de proprietate din cauza limitărilor impuse de regimul juridic de către Municipiul Cluj-Napoca, fără plata unei juste despăgubiri.

Prin apelul formulat, pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate, formulând, în esenţă, critici referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiilor invocate şi, pe fond, arătând că existenţa unor limitări legale aduse atributelor dreptului de proprietate nu are semnificaţia unei exproprieri; reclamantul poate exercita atributele dreptului de proprietate; nu s-a adus nicio atingere a dreptului de proprietate în substanţa sa, ci s-a instituit o limitare obiectivă şi rezonabilă.

Învestită, astfel, cu cercetarea criticilor din apelul declarat de pârât, care combăteau temeinicia soluţiei instanţei de fond, instanţa de apel a realizat un examen propriu şi complet privind regimului juridic al terenului în privinţa căruia reclamantul are un drept de proprietate.

Exercitând controlul judiciar în limitele criticilor formulate şi având în vedere elementele de fapt şi temeiul de drept indicat în acţiune, ce conturează pretenţia reclamantului privind plata de despăgubiri pentru imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ca urmare a instituirii unei servituţi urbanistice, nu se poate reţine că cercetarea judecătorească desfăşurată de instanţa de apel ar fi fost realizată în afara coordonatelor obiectului şi cauzei acţiunii indicate de reclamant în cuprinsul demersului judiciar ori a limitelor devoluţiunii generate de calea de atac, cu care a fost învestită.

Contrar susţinerilor recurentului, nu poate fi vorba de o depăşire a limitelor obiective şi subiective ale judecării cauzei, stabilite prin cererea de chemare în judecată, de vreme ce instanţa de apel a avut în vedere, în exercitarea controlului judiciar, realizat în conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., temeiul legal şi cauza pretenţiilor deduse judecăţii, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, reclamantul făcând referire la intervenirea unei exproprieri de fapt - contestată de pârât, prin apelul declarat - decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate chiar în substanţa sa, prin menţinerea asupra terenului a unei încadrări urbanistice incompatibile cu proprietatea privată, fără efectuarea unor demersuri în vederea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

II.1.d) În mod nefondat emite recurentul-pârât critici privind încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil (dreptul său la un proces echitabil ori a dreptul la apărare sau egalitatea armelor, precum şi încălcarea principiului contradictorialităţii), toate deduse din împrejurarea necomunicării răspunsului la obiecţiuni depus la data de 24.11.2021, sens în care partea invocă încălcarea prevederilor art. 336 C. proc. civ.

Răspunzând motivelor de apel formulate împotriva încheierii de şedinţă din 26.11.2021 şi încheierii de şedinţă din 29.10.2021, pe care le-a găsit nefondate, curtea de apel a avut în vedere pe de o parte, lipsa unor critici punctuale privind încheierea din 26.11.2021, iar, pe de altă parte, că obiectivul expertizei a fost fixat de instanţa de fond prin încheierea din 9 decembrie 2020, iar obiecţiunile formulate de pârât au fost respinse, în mod legal, faţă de obiectivul stabilit de instanţă (stabilirea valorii de circulaţie actuală a terenului) şi obiecţiunile formulate de pârât (stabilirea valorii imobilului prin raportare la grilele notariale).

Argumentele instanţei de apel sunt corecte, neputându-se reţine ca fondată critica de încălcare de către tribunal a principiilor care guvernează procesul civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, egalitatea armelor, principiul contradictorialităţii), de vreme ce soluţionarea litigiului s-a realizat în limita temeiurilor legale pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea şi în acord cu probele administrate în cauză, în contextul în care proba cu expertiză a fost solicitată de reclamant, iar la termenul din 9.12.2020 (încheierea de la termenul din 9 decembrie 2020 nefiind atacată de pârât), la care proba a fost pusă în discuţia părţilor, pârâtul nu s-a prezentat, solicitând, prin întâmpinare, judecarea cauzei în lipsă.

Relativ la necomunicarea răspunsului la obiecţiuni, Înalta Curte constată că, în faţa instanţei de apel, Municipiul Cluj Napoca, prin Primar nu a invocat o vătămare a drepturilor sale, în acord cu prevederile art. 175 C. proc. civ. (invocate pur formal în cuprinsul cererii de apel), cu atât mai mult, cu cât, valoarea de circulaţie a terenului determinată în răspunsul la obiecţiuni a fost aceeaşi cu valoarea stabilită în raportul de expertiză iniţial (25.350 euro).

Prevederile art. 336 din C. proc. civ. nu instituie în sarcina instanţei obligativitatea comunicării răspunsului la obiecţiuni, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, concluziile lucrării întocmită de expert nu modifică argumentele din raportul iniţial şi, pe de altă parte, nu există o cerere de amânare a părţii formulată cu acest scop. Nu în ultimul rând se impune a se menţiona obligaţia părţii instituite de art. 10 alin. (1) C. proc. civ., de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, iar exercitarea drepturilor procedurale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege face obiectul art. 12 din acelaşi cod.

Recurentul se rezumă la a invoca încălcarea prevederilor art. 14 C. proc. civ., cu ignorarea procedurii desfăşurată în faţa instanţei de fond privind solicitarea probei cu expertiză doar de către reclamant, încuviinţarea probei la termenul din 27 noiembrie 2020 (urmând a fi numită o comisie formată din 3 experţi, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 255/2010) şi citarea pârâtei cu menţiunea de a numi un expert evaluator (din componenţa comisiei de experţi făcând parte şi expert B., desemnat de Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar), stabilirea obiectivului la termenul din 9.12.2020 (încheiere ce nu a fost apelată), menţinerea în cuprinsul răspunsului la obiecţiuni a valorii determinate în cuprinsul raportului de expertiză. În acest context şi având în vedere că au fost respinse obiecţiunile la raportul de expertiză, formulate de pârât, sunt lipsite de fundament argumentele din memoriul de recurs (pag. 9) privind "eventuale obiecţiuni" la răspunsul la obiecţiuni.

II.1.e) Privitor la critica referitoare la pretinsa nelegalitate a deciziei recurate prin prisma menţinerii soluţiei primei instanţe, de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deşi întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta este subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce are ca obiect încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte constată caracterul pur formal al criticii formulate, întrucât recurentul se rezumă doar la a invoca faptul că, "nefiind în culpă procesuală, nu sunt aplicabile prevederile art. 453 şi urm. C. proc. civ..", fără a detalia, în concret, greşita aplicare a acestor prevederi procedurale de către instanţa de apel.

Or, cât timp instanţa de apel a respins apelul formulat de către pârât şi a menţinut, astfel, soluţia primei instanţe, prin care a fost admisă acţiunea reclamantului, rezultă, în mod evident, că soluţia cu privire la aspectele criticate are caracter legal.

II.2 În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. pct. 6) din C. proc. civ., recurentul apreciază că decizia recurată nu respectă exigenţele motivării, fiind nesocotite dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ.. În acest sens, arată, în esenţă, că, în considerentele hotărârii nu se face referire, în integralitate, la argumentele invocate în cererea de apel, parte din acestea fiind omise de către Curtea de Apel Cluj.

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanţa de apel, conform susţinerilor recurentului, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Motivul de casare invocat de recurent nu impune un răspuns pentru fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune. De aceea, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de recurent, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din moment ce instanţa a analizat motivele de apel formulate şi a oferit un răspuns fundamentat susţinerilor părţii.

Relevantă, în acest sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv Hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României, prin care s-a arătat că "(...) deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Aplicând cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă de control judiciar a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care legea a fost aplicată în cauză.

Dimpotrivă, din lecturarea deciziei se constată că întreg raţionamentul porneşte de la raporturile juridice dintre părţi şi efectele pe care acestea le generează, analizate prin prisma dispoziţiile legale incidente în cauză şi prin raportare la cererile părţilor.

Curtea de Apel Cluj a explicat raţionamentul pentru care sunt neîntemeiate excepţiile invocate de către pârât, precum şi pretinsa încălcare a principiilor de drept, astfel cum au fost deduse judecăţii, iar criticile privind fondul cauzei au fost analizate detaliat de către instanţa de apel .

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul - pârât nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

II.3.a) Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că este nelegală soluţia instanţei de apel privind excepţia netimbrării acţiunii deduse judecăţii.

În susţinerea excepţiei netimbrării cererii de chemare în judecată, Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar pretinde că "inclusiv dreptul de obligarea a recurentului la plata despăgubirilor este supus timbrajului, nefiind scutit de la plata taxei judiciare de timbru", sens în care invocă incidenţa prevederilor art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte constată că eventuala nelegală timbrare a acţiunii nu constituie motiv de casare, din moment ce problema privind nelegala timbrare a cererii de chemare în judecată nu reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii pronunţate în fond, astfel că este lipsită de relevanţă critica vizând acest aspect.

Învestită fiind cu soluţionarea apelului, singura soluţie pe care instanţa de prim control judiciar o putea dispune, raportat la prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, unicul remediu prevăzut de lege în ipoteza semnalată, era aceea de obligare a părţii în cauză la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiului procesual anterior, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu, iar nu desfiinţarea soluţiei primei instanţe şi anularea cererii de chemare în judecată, ca insuficient timbrată.

II.3.b) Nu în ultimul rând, motivul de recurs prevăzut de pct. 8) al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., nu este fondat pentru că acest caz de casare vizează situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea eronată a dispozitiilor art. 1 alin. (4), art. 44 din Constituţia României, art. 2, art. 12-13, art. 25 alin. (1), art. 44, art. 46 din Legea nr. 350/2001, art. 54 din O.G. nr. 43/1997, art. 556 C. civ., art. 1, art. 3, art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În esenţă, recurentul apreciază că instanţa de apel trebuia să analizeze circumstanţele cauzei independent de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018-certificatul de urbanism nr. x/9.10.2019 fiind emis anterior soluţionării definitive a respectivei cauze şi nu a fost anulat, astfel că actul se bucură de prezumţia de legalitate- iar instanţa de apel a constatat în mod eronat o expropriere de fapt, întrucât terenul a rămas, în continuare, în proprietatea reclamantului care poate exercita toate atributele dreptului său de proprietate.

Critica recurentului este nefondată.

Potrivit elementelor de fapt ale pricinii, reţinute ca atare de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, s-a constatat că prin Certificatul de Urbanism nr. x/09.10.2019, s-a reţinut că imobilul proprietatea sa, situat în Municipiul Cluj-Napoca, str. x f.n., înscris în C.F. nr. x, nr. cad. x, este afectat de o servitute de utilitate publică, conform planşei de reglementări anexe la PUG. În cuprinsul certificatului de urbanism se arată că "emiterea Auorizaţiei de construire pentru alte lucrări decât cele de utilitate publică, pe terenurile afectate de o servitute publică, este interzisă". Faţă de aceste împrejurări, reclamantul a întreprins demersurile necesare dezmembrării unei suprafeţe de teren de 78 m.p. ce a fost înscrisă în C.F. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, cu destinaţia "teren rezervat pentru servitute de utilitate publică conform PUG", reclamantul figurând sub B.3 în această C.F. ca şi proprietar tabular.

Din Adresa nr. x/13.11.2019, emisă de Primăria Municipiului Cluj-Napoca, reiese că faptul că terenul înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, s-a dezmembrat datorită suprapunerii peste servitutea de utilitate publică stabilită prin PUG, aprobată cu HCL nr. 493/2014.

Prin sentinţa nr. 407/20.02.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Cluj a anulat art. 25 din Regulamentul Local de Urbanism, astfel cum acesta a fost instituit prin HCL nr. 493/2014 şi HCL nr737/2017, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1492/07.11.2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin cererea de chemare în judecată intimatul a reclamat o expropriere de facto, în lipsa unei drepte şi prealabile despăgubiri – instituţie juridică în legătură cu care recurentul arată în mod corect că este o creaţie jurisprudenţială, care nu beneficiază de o reglementare specifică în dreptul intern – iar instanţa de apel, în baza rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ. şi pentru a asigura intimatului dreptul de acces la o instanţă, conform art. 5 şi art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Drepturilor Fundamentale, a examinat cauza din perspectiva dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, conturate în materia apărării dreptului de proprietate, în raport de prevederile art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie.

Raportat la pretenţia concretă dedusă judecăţii şi la încadrarea juridică efectuată, instanţa de apel a reţinut că intimatul este îndreptăţit la obţinerea unei juste despăgubiri, în condiţiile în care dreptul acestuia de proprietate a fost încălcat prin impunerea unei servituţi de utilitate publică.

Această constatare este corectă de vreme ce regimul juridic al terenului asupra căruia poartă litigiul contravine dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României şi art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, ocuparea terenului de lucrările de utilitate publică, în lipsa declanşării procedurii de expropriere prevăzute de lege, reprezentând o ingerinţă în dreptul de proprietate privată, prin împiedicarea intimatului să exercite atributele esenţiale ale acestui drept.

Dimpotrivă, pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios european a stabilit că ingerinţa asupra dreptului de proprietate privată, trebuie să îndeplinească anumite criterii, anume să respecte principiul legalităţii şi să urmărească un obiectiv legitim prin mijloace proporţionale cu obiectivul urmărit (Beyeler împotriva Italiei).

Însă, raportul de proporţionalitate între interesul general şi interesul particular, prin respectarea dreptului de proprietate privată în plenitudinea prerogativelor sale, poate fi reţinut numai în condiţiile acordării unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de intimat în urma restrângerilor aduse drepturilor părţii, remediu care este în acord atât cu normele C. civ., cu cele ale legii fundamentale, cât şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, în ipoteza absenţei unei exproprieri formale, este obligatoriu să se privească dincolo de aparenţe şi să se cerceteze realităţile situaţiei reclamate (Hotărârea Sporrong şi Lonnroth contra Suediei).

În acest mod a procedat şi curtea de apel în cauza de faţă, constatând, pe baza probatoriului administrat, că, deşi intimatul este proprietarul tabular a suprafeţei de teren de 78 mp, acesta se află în imposibilitatea de a folosi terenul din cauza prin impunerea unei servituţi de utilitate publică.

Împrejurările susţinute de către recurent, potrivit cărora această afectare are la bază un set de reguli urbanistice cu rolul de a asigura dezvoltarea zonei oraşului, iar proprietarul unui bun are obligaţia de a încadra utilizarea dorită în limitele stabilite de lege, nu sunt de natură a justifica schimbarea regimului juridic al terenului în suprafaţă de 78 mp– prin impunerea unei servituţi de utilitate publică – dacă aceasta s-a realizat fără plata despăgubirii corespunzătoare şi deci, cu încălcarea garanţiilor constituţionale ale dreptului de proprietate.

Din cuprinsul demersului judiciar declanşat de reclamant nu rezultă împrejurarea că acesta contestă dreptul autorităţii administrative de a adopta anumite reglementări de urbanism, ci pune în discuţie situaţia creată (confirmată de certificatul de urbanism nr. x/9.10.2019), ca urmare a adoptării unor planuri de urbanism, cu consecinţa interdicţiei de construire, pe o perioada nedeterminată, neurmată de adoptarea măsurilor necesare destinaţiei finale a terenului şi fără plata unor despăgubiri de natură să limiteze imposibilitatea exercitării depline a atributelor dreptului de proprietate.

Aşadar, prejudiciul imputat pârâtului priveşte fapta autorităţii publice locale ce constă în ingerinţa adusă dreptului de proprietate al reclamantului prin stabilirea servituţii de utilitate publică, ce determină imposibilitatea desfăşurării, în mod plenar, a atributelor dreptului de proprietate, fără să beneficieze de vreo compensaţie materială pentru acest inconvenient.

Sub aspectul celor expuse, curtea de apel a evocat corect considerentele hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2019.

Dreptul la dezdăunare, în această situaţie, îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeana arătând în jurisprudenţa sa că, în ipoteza în care un bun este afectat de utilitate publică, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin acordarea unei despăgubiri proprietarului său. În caz contrar, ar însemna ca statul să îşi atingă anumite obiective de politică socială pe seama unei persoane private, ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană (cauza Bugajny şi alţii contra Poloniei).

Similar, Înalta Curte reţine că, în ipoteza în care s-ar fi urmat procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, transferul dreptului de proprietate nu ar fi operat cu titlu gratuit în favoarea expropriatorului (Municipiul Cluj-Napoca), în sarcina acestuia născându-se obligaţia de plată a unei despăgubiri intimatului.

În acest context este corectă constatarea instanţei de apel cu privire la faptul că a operat o expropriere de fapt şi, în vederea respectării dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţia României, se impune acordarea către intimat a unei despăgubiri, ca mijloc de reparaţie pentru privarea de proprietatea imobilului în litigiu.

II.3.c) Criticile referitoare la modalitatea de evaluarea a despăgubirilor, pun în discuţie, pe de o parte, aspectele dezlegate prin Decizia nr. 78/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, pe de altă parte, aspecte de evaluare a probelor.

Relativ la Decizia nr. 78/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs reţine că hotărârile interpretative pe care le pronunţă ÎCCJ în procedura reglementată în cuprinsul art. 519-520 C. proc. civ. devin parte integrantă a dispoziţiilor legale pe care le clarifică şi preiau forţa juridică a acestora.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 78/2021 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1185 din 15 decembrie 2021, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu: "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, cu completările ulterioare, în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpretează extensiv, în sensul că se ţine seama atât de "expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate", cât şi de criteriile legale prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994."

Pe cale de consecinţă, raportat la considerentele şi dezlegările din Decizia nr. 78/2021, este nefondată critica recurentului privind obligativitatea stabilirii modului de calcul a despăgubirilor (doar) prin raportare la valorile din grila notarilor, iar cu privire la o eventuală nerespectare a unor criterii legale de evaluare cum sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate.

Comisia de experţi desemnată în cauză (din care a făcut parte expertul propus de către pârât şi care nu a formulat opinie separată) a evaluat proprietatea reclamantului prin compararea imobilului cu 3 proprietăţi similare aflate pe piaţă în anul 2021 pentru a stabili valoarea de circulaţie a terenului, cu luarea în considerare şi a unor criterii de comparaţie cum ar fi: amplasamentul, suprafaţa, forma, utilităţile existente în zonă, modul de utilizare a proprietăţii, precum şi prin aplicarea unor elemente de ajustare (corecţie) a preţului.

Pe de altă parte, potrivit regulii exprimate în adagiul probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat, recurentul avea sarcina de a proba ceea ce afirmă, or partea nu a propus obiective ale expertizei, ci a indicat, pentru prima dată, prin obiecţiunile formulate, necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare la valorile grilei notarilor.

Prin urmare, în contextul în care instanţa a respins obiecţiunile formulate de pârât, critica nu ar putea fi primită întrucât examinarea utilităţii şi a concludenţei unor probe în soluţionarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanţă în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs.

În baza aceluiaşi raţionament, nici criticile vizând cuantumul despăgubirii acordate reclamantului şi supraevaluarea imobilului, nu ar putea fi primite, întrucât, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, prin criticile formulate, recurentul tinde, de fapt, la reevaluarea considerentelor instanţelor fondului asupra raportului de evaluare întocmit în cauză, astfel încât ansamblul acestor susţineri nu pot forma obiectul analizei instanţei de recurs, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanţei de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia supusă analizei a fost pronunţată de instanţa de apel cu respectarea normelor materiale incidente în cauză, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, împotriva acesteia.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. îl va obliga pe recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu de avocat, conform dovezii de plată depuse la dosar, respectiv OP nr. x/23.11.2022 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar împotriva deciziei nr. 345/A din 28 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.