Judicial error compensation: scope of appellate review over moral damages and admissibility of appeals challenging equitable quantification

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare – secţia I civilă, în data de 03 august 2021, sub dosar nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanţei obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a detenţei sale nelegale.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 538, art. 540 şi art. 541 C. proc. pen.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 281/D din 3 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, a fost admisă în parte cererea având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să achite reclamantului A. suma de 6.057 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 270.000 RON, cu titlu de daune morale. Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 916/A/2022 din 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă, a admis apelurile declarate de apelanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, în contradictoriu cu intimatul A., împotriva sentinţei civile nr. 281/D din 3 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să achite reclamantului A. suma de 175.500 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi menţinerea hotărârii pronunţate de prima instanţă.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a invocat greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 540 alin. (1) din C. proc. pen., diminuarea daunelor stabilite de prima instanţă fiind contrară acestor dispoziţii legale şi de natură a aduce atingere principiului proporţionalităţii.

Diminuarea cuantumului daunelor morale de către instanţa de apel nu asigură, în opinia recurentului, o reparaţie justă a prejudiciului moral suferit, în acord cu reperele jurisprudenţiale în materie.

4.2. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea în tot a apelului formulat, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

După prezentarea considerentelor deciziei atacate, recurentul-pârât a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 538 C. proc. pen., fiind imputabilă reclamantului nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut, câtă vreme acesta s-a prezentat la unele termene de judecată, având acces la dosarul penal şi putând produce dovezi în susţinerea declaraţiilor date în faţa instanţei penale, respectiv că acesta nu este persoana care a comis fapta penală.

Astfel, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de art. 538 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte daunele morale, recurentul-pârât a susţinut că stabilirea acestora prin raportare la numărul de zile de detenţie este nejustificată, de vreme ce în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin privarea nelegală de libertate, caracterul nelegal al privării nefiind stabilit conform art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

A mai susţinut că instanţa de apel nu a justificat criteriile care au stat la baza acordării daunelor morale, în condiţiile în care acordarea daunelor nu trebuie să se realizeze într-o îmbogăţire fără justă cauză a solicitantului.

Făcând referire la conţinutul art. 540 alin. (1) C. proc. pen., recurentul a invocat că durata privării de libertate reprezintă un criteriu de stabilire a întinderii reparaţiei doar în măsura în care este vorba despre o privare nelegală în baza art. 539 C. proc. pen., iar nu şi în situaţia prevăzută de art. 538 din acelaşi cod.

Recurentul a mai susţinut că reclamantul nu a dovedit o înrăutăţire a stării de sănătate a familiei ca o consecinţă a stării de detenţie, cuantumul despăgubirilor acordate fiind disproporţionat faţă de prejudiciul moral suferit de reclamant şi putând fi apreciat ca o îmbogăţitre fără just temei.

Referitor la daunele materiale, instanţa de apel nu a avut în vedere că reclamantul nu a dovedit prin înscrisuri faptul că anterior procesului penal avea încheiat un contract individual de muncă astfel încât să poată fi apreciat că în perioada în care a executat pedeapsa ar fi putut obţine venitul minim pe economie.

5. Apărările formulate în cauză

În 22 decembrie 2022, recurentul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În cauză, prin decizia civilă nr. 916/A/2022 din 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă, au fost admise apelurile declarate de apelanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, în contradictoriu cu intimatul A., împotriva sentinţei civile nr. 281/D din 3 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să achite reclamantului A. suma de 175.500 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Pentru a hotărî astfel şi a dispune diminuarea daunelor morale, instanţa de apel a avut în vedere mai multe criterii, respectiv durata privării nelegale de libertate, consecinţele produse asupra intimatului şi asupra familiei sale, vârsta intimatului la data încarcerării, executarea pedepsei la o distanţă mare faţă de localitatea de domiciliu, dar şi faptul că acesta nu a invocat deţinerea unei calităţi speciale, principiul echităţii şi proporţionalităţii şi jurisprudenţa instanţei în cauze similare, în urma cărora a apreciat că se impune diminuarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral la suma de 175.500 RON (1300 RON/zi de detenţie), acestea reprezentând o satisfacţie echitabilă şi proporţională pentru prejudiciul moral suferit.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că ceea ce a criticat efectiv recurentul-reclamant este cuantumul redus al despăgubirilor acordate de instanţa de apel, motiv pentru care acesta s-a limitat la a invoca formal greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 540 alin. (1) C. proc. pen., arătând doar că diminuarea daunelor morale acordate în primă instanţă este contrară acestor dispoziţii legale şi principiului proporţionalităţii.

În acest context, Înalta Curte arată că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Or, recurentul a expus consideraţii pur teoretice cu privire la dreptul la despăgubiri al victimei erorii judiciare, arătând că a suferit pe plan profesional, social şi economic, executarea celor 135 zile de detenţie fiind de natură a-i încălca dreptul prevăzut de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la libertate.

Raportat la susţinerile din memoriul de recurs cu privire la cuantumul daunelor morale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus, pe larg, argumentele pentru care a considerat că se impune diminuarea daunelor morale acordate reclamantului, instanţa urmărind practic a asigura un echilibru între efectele prejudiciabile suportate şi cuantificarea daunelor morale solicitate, astfel încât acestea din urmă să nu conducă la îmbogăţirea fără just temei a reclamantului.

Mai mult, stabilirea cuantumului daunelor morale este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, iar în recurs nu se poate cenzura modalitatea în care instanţa de apel a apreciat că suma stabilită reprezintă o despăgubire aptă să constituie o satisfacţie echitabilă şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită.

Având în vedere că recurentul nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la aceste aspecte, ci a prezentat consideraţii teoretice cu privire eroarea judiciară, relatând situaţia de fapt a litigiului şi invocând formal dispoziţiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. şi pe cele ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a arăta care sunt criticile concrete cu privire la modul de aplicare a criteriilor legale în baza cărora au fost diminuate despăgubirile, în cauză nefiind identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de reclamant nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamant.

Analizând, în continuare, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 538 C. proc. pen., în condiţiile în care dispoziţiile art. 540 C. proc. pen. se aplică, în opinia recurentului, doar în cazul privării nelegale de libertate în baza art. 539 C. proc. pen., iar nu şi în ipoteza prevăzută de art. 538 din acelaşi cod.

Critica este nefondată.

Dispoziţiile art. 538 din C. proc. pen., pretins încălcate de către instanţa de apel, statueză în sensul că "(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. (3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. (4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit".

Aceste dispoziţii legale instituie o răspundere a statului pentru eroarea judiciară determinată de condamnarea definitivă pe nedrept, cu respectarea condiţiilor impuse de acest text legal.

Astfel, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru naşterea dreptului la repararea pagubei, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, sunt (i) pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, (ii) pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară ori în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, (iii) persoana să nu îşi fi determinat condamnarea prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel, (iv) persoanei condamnate să nu îi fie imputabilă - în tot sau în parte - nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Raportat la situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanţele de fond şi necontestată în cauză, se reţine că reclamantul a fost condamnat prin decizia penală nr. 942/30.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015, definitivă, prin care a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova împotriva sentinţei penale nr. 2600/05.07.2018, pronunţată de Judecătoria Craiova în acelaşi dosar, în sensul că a fost desfiinţată în parte sentinţa, şi, rejudecând, în temeiul art. 228 alin. (1) C. pen., art. 229 alin. (1) lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen., instanţa de apel l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, în regim de detenţie, conform art. 60 C. pen., menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu contravin deciziei.

Ulterior, prin sentinţa penală nr. 1676/01.07.2021, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admisă, în fond, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 2600/05.07.2018 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 942/30.07.2020 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2015, iar în temeiul art. 462 alin. (1) din C. proc. pen., a fost anulată în parte, respectiv a fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 2772/30.07.2020 emis în baza sentinţei menţionate. Rejudecând cauza în fond, în temeiul art. 396 alin. (5), raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) şi art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., Judecătoria Craiova l-a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) din Noul C. pen. – art. 229 alin. (1) lit. b), lit. d) şi lit. e) din Noul C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din Noul C. pen.. Totodată, în temeiul art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar, dispusă faţă de revizuentul A. prin încheierea de la termenul din data de 11.12.2021, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2020.

În acest context factual, contrar susţinerilor recurentului, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 538 C. proc. pen. pentru acordarea de despăgubiri, întrucât reclamantul, după condamnarea sa definitivă şi începerea executării pedepsei, a formulat cerere de revizuire care i-a fost admisă, în urma căreia a fost achitat pe motiv că infracţiunea nu a fost săvârşită de acesta.

Totodată, în speţă, nu s-a dovedit incidenţa alin. (4) al art. 538 C. proc. pen., care reglementează situaţia în care persoana condamnată nu este îndreptăţită la despăgubiri, iar recurentul-pârât nu a indicat din ce acte ale dosarului, ar reieşi că reclamantului îi este imputabilă nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Deşi recurentul-pârât a susţinut prin cererea de recurs că reclamantul a fost prezent în faţa instanţei penale şi că avea acces la dosarul penal, putând să îşi probeze nevinovăţia şi susţinerile că nu a săvârşit fapta penală, aceste critici nu pot fi primite, întrucât în procesul penal operează prezumţia de nevinovăţie, iar sarcina probei incumbă organelor judiciare, cum întocmai a relatat şi recurentul în cuprinsul cererii de recurs. Astfel cum rezultă din dosarul penal nr. x/2015, reclamantul a invocat pe tot parcursul procesului penal că nu a săvârşit fapta penală şi că o altă persoană s-a folosit de cartea de identitate pierdută şi cu ocazia săvârşirii unei alte fapte, depunând în probaţiune, pe lângă copia cărţii de identitate seria x nr. x, cu valabilitate pentru perioada 12.04.2011-03.02.2018, şi alte înscrisuri care să îi susţină afirmaţiile.

Aşadar, cum corect au reţinut instanţele de fond, nu este incidenta ipoteza reglementată de alin. (4) al art. 538 C. proc. civ., nefiind imputabil reclamantului faptul că autorităţile judiciare nu au efectuat suficiente demersuri pentru identificarea persoanei care a săvârşit infracţiunea, raportat la apărările reclamantului din cursul procesului penal.

Totodată, este lipsit de relevanţă faptul că abia după condamnarea sa, reclamantul a făcut demersuri pentru a demonstra pierderea cărţii de identitate şi implicit nesăvârşirea faptei penale pentru care a fost condamnat, această critică nefiind de natură a determina adoptarea unei alte soluţii decât cea dispusă în cauză.

Nefondată este şi critica recurentului-pârât că dispoziţiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. se aplică doar în cazul privării nelegale de libertate dispuse în temeiul art. 539 din cod, nu şi în ipoteza reglementată de art. 538.

Potrivit art. 540 alin. (1) C. proc. civ., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538.

Acest text legal reglementează criteriile legale care urmează a fi avute în vedere de către instanţă la stabilirea daunelor cauzate prin eroare judiciară sau prin privare nelegală de libertate, făcând trimitere expresă şi la acţiunea formulată în temeiul art. 538, motiv pentru care este lipsită de temei critica recurentului.

O altă critică invocată de recurent, de asemenea nefondată, a vizat daunele morale, acesta susţinând că instanţa de apel nu a justificat criteriile care au stat la baza acordării acestora, în condiţiile în care acordarea daunelor nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a solicitantului. A mai criticat recurentul cuantumul disproporţionat al daunelor morale în raport cu prejudiciul suferit de reclamant, această critică vizând aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, întrucât modalitatea de stabilire a daunelor morale aparţine instanţelor de fond, iar în recurs nu se poate reaprecia asupra cuantumului stabilit, ci se pot reanaliza doar criteriile legale care au stat la baza acordării despăgubirilor.

Înalta Curte reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Examinând decizia recurată, se observă că instanţa de apel, referindu-se la dispoziţiile art. 540 C. proc. pen. prin raportare la art. 538 din acelaşi cod, sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, a constatat că evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare, dată fiind natura prejudiciului care le generează şi faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, iar evaluarea se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensaţie echitabilă pentru consecinţele prejudiciabile suferite.

În ceea ce priveşte criteriile ce trebuie valorificate pentru evaluarea prejudiciului moral, instanţa a reţinut că acestea vizează consecinţele negative suferite de intimatul– reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, numitorul comun al tuturor criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constând în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate şi cuantificate într-o manieră justă şi echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs intimatului-reclamant, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici ca suma acordată să fie derizorie.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, la stabilirea întinderii prejudiciului solicitat de reclamant, instanţa de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, ţinând seama de situaţia personală şi familială a reclamantului, de durata privării nelegale de libertate, de principiul echităţii şi proporţionalităţii şi de jurisprudenţa internă, motiv pentru care a apreciat că evaluarea despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin privarea sa nelegală de libertate timp de 135 zile, la suma de 1300 RON/zi de detenţie reprezintă o satisfacţie echitabilă şi proporţională pentru prejudiciul moral suferit, fiind considerată, astfel, adecvată situaţiei particulare a cauzei şi proporţională cu gravitatea încălcării şi efectele produse asupra persoanei reclamantului.

În acest context, se reţine că s-a avut în vedere şi principiul echităţii şi necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogăţire, dar şi fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată.

Astfel, susţinerea recurentului, în sensul că suma acordată de instanţă este nejustificată, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor, care se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor, şi care oricum nu pot fi reconsiderate în recurs dat fiind că stabilirea lor este atributul instanţelor de fond.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 916/A/2022 din 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 916/A/2022 din 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.