Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1141/2023 AI generated

Statutory limitation start date for artificial real accession compensation: effective loss of possession vs. ownership claim notification

Case Number Decizia nr. 1141/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the lower court's order for the defendant landowner to pay the claimant 243,455 RON in damages and 4,500 RON in legal costs, leaving the appellate decision in full force. The dispute concerned the valuation of "artificial real accession" where the claimant, a good-faith constructor, built a structure on the defendant's land and sought compensation after the defendant invoked ownership via accession and evicted the claimant. The key legal issue was the start date for the three-year statute of limitations under Article 494 of the Civil Code (1864) and the 2012 Civil Code transition rules; the Court held that the limitation period began only upon the effective loss of possession and use of the building (eviction date) rather than the date of the ownership claim notification, thereby finding the action timely. The Court further ruled that the claim for a lower compensation amount (based on material and labor costs rather than value increment) constituted a re-examination of the merits rather than a matter of legal illegality, and thus was inadmissible at the cassation stage.

Legislator headnote

AI generated

art. 494 alin. (3) din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 pct. 8 din C. proc. civ, art. 58 din Legea nr. 71/2011, art. 494 C. civ, art. 494 alin. (3) C. civ; Statutory limitation start date for artificial real accession compensation: effective loss of possession vs. ownership claim notification: Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea excepţiei dreptului material la acţiune; în subsidiar, în ipoteza respingerii excepţiei prescripţiei, a solicitat modificarea hotărârii cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 137322 RON.

Keywords

AI generated
limitation periods valuation date compensation for use actions for damages eviction proceedings value in dispute

Cited Legislation

AI generated
art. 494 alin. (3) din C. civ
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 494 alin. (3) din C. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că este o contradicţie în considerentele hotărârii în ceea ce priveşte momentul de început al prescripţiei.
art. 488 pct. 8 din C. proc. civ
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material incidente cauzei.
art. 58 din Legea nr. 71/2011
Potrivit art. 58 din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a noului C.
art. 494 C. civ
A mai arătat că, potrivit practicii judecătoreşti, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care proprietarul terenului ridică pretenţii cu privire la construcţii, în temeiul art. 494 C. civ.
art. 494 alin. (3) C. civ
În ceea ce priveşte valoarea la care a fost obligată recurenta, aceasta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Prin cererea de recurs, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat, în esenţă, aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia extinctivă, mai exact stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie.
art. 425 alin. (1) C. proc. civ
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal, în data de 12 martie 2019, sub nr. x/2019, astfel cum a fost precizată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea pârâtei la plata sumei de 582.049 RON, plus TVA (total 692.639 RON TVA inclus) cu titlu de despăgubiri în urma accesiunii artificiale imobiliare asupra depozitului hală depozitare produse preambalate, situat în Focşani, str. x, reprezentând dreptul de creanţă pe care îl deţine împotriva acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 494 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, lipsei calităţii procesuale active şi necompetenţei secţiei a II-a civile şi, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 46 din 26 august 2020, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal a respins excepţia prescripţiei, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a admis cererea reclamantei şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 257.257 RON, reprezentând drepturi de creanţă şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 RON, reprezentând onorariu expert, 9520 RON, reprezentând onorariu avocat şi 10531 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva hotărârii pronunţate în cauză, dar şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 12 iunie 2019, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 14 din 20 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admis apelul declarat de pârâtă şi a fost anulată încheierea din data de 12 iunie 2019 şi sentinţa civilă nr. 46 din 26 august 2020, pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal, şi s-a trimis cauza spre soluţionare la Tribunalul Vrancea, secţia I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia I civilă, în data de 29 martie 2021, sub nr. x/2019*.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 443 din 18 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Vrancea – secţia I civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare. A fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 243.455 RON, cu titlu de spor de valoare adus de reclamantă prin edificarea unei construcţii pe terenul în suprafaţă de 1168 mp, situat în Focşani, Calea x, T56, P235, proprietatea pârâtei. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.474 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 48/A din 21 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta- pârâtă S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 443 din 18 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Vrancea – secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea excepţiei dreptului material la acţiune; în subsidiar, în ipoteza respingerii excepţiei prescripţiei, a solicitat modificarea hotărârii cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 137322 RON.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că este o contradicţie în considerentele hotărârii în ceea ce priveşte momentul de început al prescripţiei. Astfel, pe de-o parte se reţine că reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba din patrimoniul său de la momentul recunoaşterii pe cale judecătorească a accesiunii imobiliare artificiale (moment marcat de legea civilă şi jurisprudenţă ca fiind unul de debut al prescripţiei dreptului la acţiune), iar pe altă parte, se reţine că reducerea efectivă a patrimoniului este momentul care marchează începutul prescripţiei, pe care îl determină în raport de pierderea efectivă a posesiei construcţiei.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material incidente cauzei.

Potrivit art. 58 din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a noului C. civ., în toate cazurile în care accesiunea imobiliară presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii vor fi guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

Or, în cauză, lucrarea a fost demarată la 16.08.2006, fiind aşadar, aplicabil C. civ. din 1864, care recunoaşte un drept de opţiune în favoarea proprietarului terenului, iar pe de altă parte, pe acelaşi fond legislativ, dreptul potestativ nu este supus confirmării, operând de iure.

A mai arătat că, potrivit practicii judecătoreşti, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care proprietarul terenului ridică pretenţii cu privire la construcţii, în temeiul art. 494 C. civ. din 1865.

Aşadar, percepţia asupra dreptului de creanţă al constructorului în raport de proprietarul terenului este prezumată în momentul primirii notificării de evacuare a clădirii edificate cu bună-credinţă. Faptul că ulterior a fost înregistrată acţiunea în evacuare a reclamantei, fiind pronunţată hotărârea din 29.10.2015, şi că executorul judecătoresc a fost învestit, acestea nu pot fi apreciate ca acte exprese de manifestare a dreptului potestativ, ci ca mijloace de realizare a dreptului de accesiune, acesta nefiind supus confirmării.

Făcând referire la decizia nr. 2244/13 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta a arătat că termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire, în speţă fiind aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani.

Or, acţiunea promovată de reclamantă, având ca obiect pretenţii, a fost formulată la mai bine de 3 ani de la data la care reclamanta a cunoscut despre intenţia fermă a pârâtei de a prelua construcţia. Astfel, momentul exprimării opţiunii de preluare a fost în 28.07.2015, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în 12.03.2019, depăşind termenul de prescripţie.

Astfel, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile de drept material care determină momentul de început al prescripţiei ca fiind cel în care creditorul trebuia să cunoască că în patrimoniul său s-a născut dreptul de creanţă împotriva proprietarului.

A mai arătat recurenta că nu sunt justificate considerentele instanţei raportat la pierderea efectivă a posesiei, dat fiind că refuzul de excutare de bunăvoie a unei hotărâri judecătoreşti indică rea-credinţă şi nu poate fi folosit ca argument în ceea ce priveşte incidenţa prescripţiei.

Prin urmare, momentul opţiunii proprietarului terenului de a prelua construcţia reprezintă momentul de început al dreptului material la acţiune al constructorului cu privire la recuperarea investiţiei, indiferent de soluţia pronunţată în cauza având ca obiect evacuarea.

În ceea ce priveşte valoarea la care a fost obligată recurenta, aceasta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ. de la 1865, dând o cu totul altă conotaţie sintagmei "valoarea materialelor încorporate şi preţul muncii" decât cea avută în vedere de legiuitor. Astfel, recurenta a opinat că singura manieră onestă de a stabili valoarea materialelor şi preţul muncii este cea declarată de beneficiarul construcţiei, indicată şi de expertul parte că se regăseşte în contabilitatea constructorului, fiind greşită stabilirea unei valori mai mari decât cea contabilă şi declarată.

Concluzionând, recurenta a susţinut că argumentul instanţei de apel în sensul că nu se poate aprecia că prejudiciul este compus din valoarea materialelor şi a muncii din anul 2007, paralizează dreptul confirmat de lege al proprietarului terenului de opţiune între cele două ipoteze prezentate de art. 494 C. civ., motiv pentru care pârâta, în calitate de proprietar al terenului, nu poate fi împiedicată în alegerea sumei de 137322 RON.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 18 ianuarie 2023, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanţele de fond au reţinut corect că termenul de prescripţie a început să curgă la 11 mai 2016, dată la care a pierdut folosinţa şi când s-a produs o reducere efectivă a patrimoniului.

În ceea ce priveşte solicitarea de diminuare a cuantumului pretenţiilor, a arătat că acestea nu pot fi reduse în calea de atac a recursului, care vizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat, în esenţă, aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia extinctivă, mai exact stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă a invocat că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 28.07.2015, când aceasta şi-a exprimat opţiunea de preluare a construcţiei prin notificarea trimisă reclamantei, iar cererea de chemare în judecată (formulată la 12.03.2019) a fost introdusă cu depăşirea termenului general de 3 ani.

Critica, deşi poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Situaţia de fapt reţinută în cauză de către instanţele de fond şi necontestată de către părţi, relevă că prin decizia civilă nr. 139/23.11.2010, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2010, reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să-i lase pârâtei în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 1168 mp situată în Calea x, Focşani, fiind respinsă, ca neîntemeiată, cererea privind ridicarea construcţiei. În cuprinsul aceleiaşi hotărâri, s-a reţinut că societatea A. S.R.L., reclamanta din cauza pendinte, va putea valorifica drepturile care decurg din edificarea cu bună-credinţă a construcţiei în condiţiile art. 494 alin. (3) teza finală din C. civ., respectiv printr-o cerere de despăgubiri, fie cu valoarea cu care a crescut valoarea fondului, fie cu contravaloarea materialelor de construcţie şi a muncii înglobate.

Aşadar, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanta este constructor de bună-credinţă, edificând construcţia în baza unei autorizaţii de construire emise în perioada în care deţinea în proprietate terenul în suprafaţă de 1168 mp.

Prin notificarea nr. x/28.07.2015, emisă de BEJ Asociaţi C. şi D., pârâta a notificat reclamanta cu privire la evacuarea imobilului construcţie situat pe terenul în suprafaţă de 1168 mp, ce a făcut obiectul revendicării în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Vrancea, arătând că asupra construcţiei edificate pe teren a invocat accesiunea imobiliară artificială, fiind proprietară de drept.

Reclamanta a răspuns acestei notificări, învederând că refuză eliberarea imobilului, întrucât instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în revendicarea construcţiei edificate pe teren, ci doar cu un capăt de cerere privind ridicarea construcţiei, care, de altfel, a fost respins.

Un alt aspect important de reţinut este că evacuarea propriu-zisă s-a produs în data de 11 mai 2016, potrivit procesului-verbal întocmit la acea dată în dosarul de executare nr. x/2015 al BEJ E. şi F..

În analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că se cuvine a se menţiona că, deşi este real că, după cum recurenta afirmă, dreptul de creanţă al constructorului cu privire la despăgubirile rezultate din edificarea construcţiei este supus unui termen de prescripţie de 3 ani care începe, de regulă, de la data la care proprietarul terenului şi-a manifestat intenţia de a-şi apropria construcţia, păstrând-o pentru sine prin invocarea accesiunii, totuşi în speţă nu s-ar putea ignora împrejurarea dacă cel care a edificat construcţia avea încă stăpânirea ei în fapt, şi se bucura, aşadar, de posesia şi folosinţa acesteia.

În cauza dedusă judecăţii, o astfel de situaţie se regăseşte, în condiţiile în care reclamanta a avut folosinţa bunului până la momentul evacuării, în data de 11 mai 2016.

Totodată, trebuie remarcat că instanţa de apel a statuat că pentru acţiunile izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză termenul de prescripţie începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv din momentul în care cel care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire şi împotriva căruia se îndreaptă cu acţiunea în pretenţii băneşti.

Având în vedere acest cadru al analizei, în condiţiile în care această ultimă statuare anterior evocată nu a făcut obiectul criticilor aduse de recurentă, Înalta Curte constată că, contrar susţinerilor din recurs, chiar dacă pronunţarea hotărârii de evacuare şi învestirea executorului judecătoresc sunt mijloace folosite de recurenta-pârâtă în realizarea dreptului de accesiune, acestea nu pot reprezenta momentul de început al termenului de prescripţie în considerarea celor expuse anterior.

Prin urmare, aşa cum a apreciat şi instanţa de apel, nu se poate reţine că termenul de prescripţie a început să curgă de la data notificării reclamantei, respectiv data de 28.07.2015, întrucât reclamanta a avut posesia şi folosinţa imobilului teren şi a construcţiei aferente până la data de 11.05.2016, când a fost evacuată. Astfel, ceea ce au subliniat instanţele de fond este că momentul esenţial este cel la care reclamanta a pierdut efectiv atributele dreptului de proprietate, întrucât atunci i s-a produs în mod efectiv paguba, constând în imposibilitatea de a mai folosi construcţia pe care a edificat-o, dreptul său la acţiune nenăscându-se înainte de a fi evacuată din construcţie.

În acest context, nu se poate reţine nici că instanţa de apel ar fi ignorat sintagma ce determină momentul de început al prescripţiei ca fiind cel în care creditorul "trebuia să cunoască" faptul că în patrimoniul său s-a născut dreptul de creanţă împotriva proprietarului terenului.

Răspunzând acestei critici invocate şi în apel, instanţa de prim control judiciar a distins în mod corect între momentul obiectiv şi cel subiectiv şi a observat că patrimoniul reclamantei nu s-a micşorat la data notificării de evacuare, când pârâta a invocat dreptul de proprietate asupra construcţiei dobândit prin accesiune imobiliară artificială, dat fiind faptul că posesia şi folosinţa au rămas la reclamantă până la data de 11.05.2016.

În continuare, instanţa de apel a analizat şi momentul obiectiv al pronunţării hotărârii executorii de evacuare, apreciind că termenul de prescripţie nu curge nici de la acest moment pentru că şi ulterior acestei date reclamanta a avut posesia şi folosinţa construcţiei.

Acesta este raţionamentul în raport cu care soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune apare ca legală, regăsindu-se expus în considerentele instanţei de apel, în condiţiile în care prin acestea s-a afirmat, în legătură cu excepţia prescripţiei, că termenul a început să curgă de la data pierderii efective a posesiei şi a folosinţei imobilului, respectiv în 11.05.2016, dată faţă de care cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanţei judecătoreşti în data de 12.03.2019 este formulată cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani.

Nu poate fi reţinută nici existenţa unor motive contradictorii, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raţionamentul instanţei de apel trebuind înţeles potrivit celor sus-menţionate.

Circumscris acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a susţinut că sunt contradictorii considerentele instanţei de apel prin care, pe de-o parte, a reţinut că reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba din patrimoniul său de la momentul recunoaşterii pe cale judecătorească a accesiunii imobiliare artificiale, iar, pe altă parte, a reţinut că reducerea efectivă a patrimoniului este momentul care marchează începutul prescripţiei, pe care îl determină în raport de pierderea efectivă a posesiei construcţiei.

Este adevărat că instanţa de apel a reţinut că reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba din patrimoniul său de la momentul recunoaşterii pe cale judecătorească a accesiunii imobiliare artificiale, însă, cu toate acestea, a apreciat că termenul de prescripţie nu a început să curgă până la 11.05.2016, dată la care s-a produs reducerea efectivă a patrimoniului reclamantei odată cu pierderea tuturor atributelor proprietăţii construcţiei, acela fiind momentul la care a pierdut folosinţa şi posesia efectivă.

Astfel, instanţa de apel, aşa cum s-a arătat anterior, a prezentat, spre deosebire de prima instanţă, o distincţie între momentul subiectiv şi cel obiectiv al termenului de la care începe să curgă prescripţia, iar ceea ce a subliniat constant pe parcursul motivării deciziei recurate a fost că termenul de prescripţie a început să curgă la data la care reclamantei i s-a produs efectiv paguba prin pierderea folosinţei şi a posesiei construcţiei, respectiv de la data evacuării propriu-zise.

Prin urmare, faptul că susţinerile recurentei nu sunt în acord cu raţionamentul expus de instanţa de apel nu poate echivala însă cu o motivare contradictorie, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor specifice, expuse în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În continuare, luând în examinare critica cu privire la fondul cauzei, recurenta a învederat că instanţa de apel a dat o greşită interpretare dispoziţiilor art. 494 din C. civ. de la 1864 din perspectiva valorii la care a fost obligată către reclamantă, arătând că, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, proprietarul terenului este cel care are opţiunea să opteze pentru suma cea mai mică, astfel că nimic nu îl împiedică în alegerea sumei de 137322 RON, care surprinde exact investiţia înregistrată şi declarată de către constructor.

Această critică, aşa cum a fost dezvoltată şi după cum chiar recurentul afirmă, a fost invocată din perspectiva cuantumului valorii despăgubirii la care recurenta a fost obligată la plată către intimata-reclamantă.

Se reţine că valoarea de 137322 RON a fost cea indicată de expertul parte desemnat de pârâtă, iar valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat la solicitarea instanţei a fost de 243455 RON, reprezentând sporul de valoare adus fondului, respectiv de 257257 RON, reprezentând contravaloarea materialelor şi a muncii înglobate în imobil.

Astfel, nu se poate aprecia că prin obligarea pârâtei la plata sumei de 243455 RON, reprezentând sporul de valoare, instanţa de apel a aplicat sau interpretat eronat dispoziţiile art. 494 C. civ. de la 1864, întrucât în lipsa unei manifestări exprese de voinţă din partea proprietarului terenului, respectiv a pârâtei, instanţa a apreciat că se impune obligarea acesteia la plata sumei celei mai mici, dintre cele două valori indicate în raportul de expertiză.

Însă, critica adusă cuantumului despăgubirilor, din perspectiva valorii la care a fost obligată pârâta, nu este o critică de nelegalitate care să poată fi analizată de instanţa de recurs, ci se circumscrie aspectelor de netemeinicie care nu pot fi reapreciate în prezenta cale de atac.

De asemenea, critica recurentei în sensul că reclamanta a fost de rea-credinţă, prin refuzul de executare de bună-voie a hotărârii judecătoreşti, se circumscrie tot sferei de netemeinicie, reaua-credinţă putând să rezulte doar din analiza efectivă a circumstanţelor particulare ce conturează situaţia de fapt din speţă.

În ceea ce priveşte referirea recurentei la practica judiciară a instanţei supreme, se reţine că nu poate fi avută în vedere în examinarea legalităţii deciziei de apel, întrucât recurenta nu a demonstrat că vizează o situaţie identică, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Cu privire la cererea formulată de intimat de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 4500 RON, potrivit chitanţei nr. 22/15.06.2023, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei de 4500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 48/A din 21 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia I civilă.

Obligă recurentul la plata către intimatul-reclamant a sumei de 4500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.