Inadmissibility of unjust enrichment action due to existing contractual mandate rights

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 11 ianuarie 2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 250.000 euro, ce reprezintă despăgubiri obţinute ca urmare a decesului tatălui său, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recurentul nu a indicat temeiul juridic al cererii de chemare în jduecată.

Prin încheierea din 14 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Prahova – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, s-au consemnat concluziile reprezentantului convenţional al reclamantului, în sensul că acţiunea este întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Prahova

Prin sentinţa civilă nr. 2286 din 28 septembrie 2021, Tribunalul Prahova – secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 1901 din 16 iunie 2022, Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2286 din 28 septembrie 2021, Tribunalul Prahova – secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei iniţial învestite.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de apel, arătând că acesta nu a încheiat niciun contract de mandat cu pârâta, ci mandatul a fost dat de către mama sa, procura nefiind depusă la dosar de către pârâtă pentru a se putea observa cuprinsul acesteia.

Astfel, recurentul a susţinut că nu îşi putea întemeia acţiunea pe existenţa unui contract, ci doar pe îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât nu i-a dat niciun mandat pârâtei pentru a încasa despăgubirile.

Făcând referie la dispoziţiile art. 1345 şi art. 1348 C. civ., recurentul a susţinut că nefiind cel care a împuternicit-o pe pârâtă, fiind minor la data la care mama sa i-a dat mandatul acesteia, cererea de chemare în judecată putea fi întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 2 noiembrie 2022, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimata a arătat că deşi recurentul a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a prezentat o motivare a cazului de casare invocat, ci a dezvoltat doar situaţia de fapt, fără referire la normele de drept material pretins încălcate de către instanţa de apel.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că pârâta a avut un contract de mandat pentru a încasa despăgubirile, constând în procuri notariale, pe care nu le mai deţine, dar care au fost depuse în original la dosarul din Italia.

Având în vedere existenţa unui contract de mandat, în mod corect instanţa de apel a apreciat asupra inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Concluzionând, intimata a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material şi cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză în care se impune respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 12 iunie 2023, intimata-pârâta a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar pe fond, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prelimiar, luând în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, se reţine faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului intervine atunci când motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chiar dacă partea nu a indicat niciunul dintre acestea.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Or, în speţa pendinte, Înalta Curte constată că este adevărat că, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a expus ample referiri la situaţia de fapt a litigiului, care nu poate fi reapreciată în recurs, dar, cu toate acestea, a formulat şi critici care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, făcând referire la dispoziţiile de drept material reglementate de art. 1345 şi art. 1348 din C. civ.

Prin urmare, recurentul s-a raportat la un caz de nelegalitate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care l-a dezvoltat, respectând astfel exigenţele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., sens în care Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B..

Procedând în continuare la analiza fondului recursului dedus judecăţii, se observă că, în dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit condiţia prevăzută la art. 1348 din C. civ. referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, decizia recurată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1348 din C. civ., potrivit cu care "cererea de restituire nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat" (caracter subsidiar al actio de in rem verso).

Instanţa de apel, verificând condiţiile juridice ale intentării acţiunii în îmbogăţirea fără just temei, a reţinut ca fiind corectă soluţia primei instanţe cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe motiv că din actele dosarului a rezultat că pârâta a acţionat în calitate de mandatar atunci când a primit despăgubirile de la societatea de asigurare din Italia, ca urmare a cererilor de despăgubire privind accidentul rutier din anul 2007, în care a decedat tatăl reclamantului.

A mai reţinut instanţa de apel că în înscrisul de la dosar se face menţiunea că despăgubirile în valoare de 285.000 euro au fost depuse către pârâtă, în calitate de mandatar al drepturilor defunctului, iar atât reclamantul, cât şi pârâta, au susţinut că a existat un contract de mandat în baza căruia pârâta a încasat despăgubirile, contract pe care reclamantul a susţinut că nu îl mai deţine.

În acest context factual, în mod corect instanţa de apel a apreciat că lipsa contractului de mandat de la dosar nu poate duce la concluzia admisibilităţii acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Concluzia instanţei de apel este una legală, întrucât îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul.

Astfel, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, din reglementarea cuprinsă la art. 1345-1348 din C. civ. rezultă că cerinţele cerute pentru intentarea cu succes a acţiunii în restituire sunt mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani; micşorarea unui patrimoniu, ca o consecinţă a măririi altuia; existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele modalităţi să fie efectul unei cauze unice; caracterul subsidiar, în sensul că cererea în restituire este permisă numai în absenţa unui alt mijloc de recuperare, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite.

În legătură cu această ultimă condiţie, este de observat că dispoziţiile art. 1348 din C. civ. condiţionează admisibilitatea cererii în restituire de inexistenţa in abstracto a oricărei alte căi legale de valorificare a creanţei afirmate, ceea ce înseamnă ca reclamantul să nu fi avut nicio posibilitate legală de a-şi recupera creanţa afirmată. Împrejurarea că a existat o cale legală la îndemâna sa, dar din neglijenţă, acesta nu a exercitat-o, nu face ca acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 şi urm. din C. civ. să devină admisibilă.

A primi interpretarea contrară, propusă de către recurent, ar echivala cu valorificarea propriei culpe a reclamantului în detrimentul intereselor unui terţ, ceea ce nu este permis, ştiut fiind că nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Înalta Curte notează că instanţele de fond au determinat în mod concret care este tipul de acţiune civilă pe care, prioritar în raport cu actio de in rem verso, reclamantul avea posibilitatea să o promoveze, valorificând-o ca acţiune principală, deci prevalentă în raport cu acţiunea întemeiată pe art. 1345 – 1348 C. civ.

Aşadar, recurentul-reclamant avea la îndemână o cale procesuală pentru recuperarea creanţei afirmate, constând în formularea unei cereri întemeiate pe contractul de mandat.

Dat fiind faptul că potrivit art. 2013 alin. (2) C. civ., contractul de mandat este, de regulă, un contract consensual care ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor fără a fi supus vreunei forme speciale, putând fi dat în formă scrisă sau chiar verbală, ori în mod tacit, reclamantul-reclamant era cel care, potrivit art. 249 C. proc. civ., avea obligaţia de a dovedi în faţa instanţelor de fond că sumele alocate pârâtei de către societatea de asigurare nu aveau la bază un contract de mandat, dar şi că nu avea o altă opţiune pentru realizarea dreptului său.

În consecinţă, având în vedere că, în speţă, îmbogăţirea celeilalte părţi s-a realizat pe tărâmul răspunderii civile contractuale, se reţine că argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost exprimate, nu încalcă dispoziţiile de drept material invocate de recurentul-reclamant, ci analizează dispoziţiile legale incidente în speţă într-o manieră care justifică hotărârea pronunţată în soluţionarea apelului declarat în cauză, cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a acţiunii în îmbogăţirea fără justă cauză, dat fiind caracterul subsidiar al unei astfel de acţiuni.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2000 RON, potrivit chitanţei nr. 137/12.06.2023, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1901 din 16 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă.

Obligă pe recurent la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.