Moral damages for unjust preventive detention following final acquittal under Article 539 of the Code of Criminal Procedure

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, la data de 10.09.20219 sub dosarul nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a privării nedrepte de libertate în perioada 23.08.2012 – 17.09.2012.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 100/17.03.2022 pronunţată de Tribunalul Vrancea, prima instanţă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare. Astfel, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 30.000 RON cu titlu de daune morale ca urmare a reţinerii şi arestului preventiv al reclamantului în perioada 23.08.2012 – 17.09.2012.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 129/A din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A., şi pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR, împotriva sentinţei civile nr. 100 din 17.03.2022 pronunţată de Tribunalul Vrancea.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 129/A din 22 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, care a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident art. 488 alîn. 1 pct. 8 din C. proc. civ.

Se susţine că instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii pronunţate că normele relevante în speţă, art. 539-541 C. proc. pen., astfel cum art. 539 este interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 136/2021, operează în sensul că orice detenţie a unei persoane care a fost ulterior achitată este considerată ilegală în virtutea legii, iar legislaţia internă prevede că cel acuzat în materie penală are dreptul, în situaţia unei achitări definitive, să primească despăgubiri pentru detenţia sa din cadrul procedurilor precedente.

Astfel, instanţa de apel a concluzionat că, raportat la considerentele deciziei Curţii Constituţionale s-a stabilit destul de clar dreptul la despăgubiri al persoanelor supuse unor măsuri privative de libertate în cursul procesului penal finalizat printr-o soluţie de achitare.

Se consideră că, după pronunţarea Deciziei CCR nr. 136/2021, legiuitorul nu a intervenit în intervalul de 45 zile de la publicarea acesteia pentru a pune în acord dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. cu efectele acestei decizii interpretative a instanţei constituţionale, astfel cum prevede art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, în absenţa intervenţiei legiuitorului în termenul de 45 zile de la publicarea deciziei, dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. şi-au încetat efectele juridice.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic, în consecinţă acestea din urmă îşi produc efectele juridice în continuare, instanţele de judecată fiind ţinute să analizeze cererile care vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material şi/sau moral în raport de condiţiile impuse de această normă.

Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituţionale, aveau un caracter special, întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispoziţiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenţie.

Astfel, se apreciază că instanţa de apel trebuia să procedeze la analizarea cererii de apel pe temeiul prevederilor art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., normă cu un conţinut similar normei de la art. 539 din C. proc. pen. şi în care, de asemenea, se enunţă în mod explicit caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispuse în cursul procesului penal, care deschide, în condiţiile prevăzute de lege, dreptul persoanei faţă de care măsura a fost dispusă la repararea pagubei suferite.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute.

Totodată, se consideră că jurisprudenţa CEDO a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.

Astfel, condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie.

Se mai susţine că legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care în speţă au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.

Se învederează faptul că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrat dosarul nr. x/2019 ce are ca obiect reparare erori judiciare, stadiul procesual recurs, că în cadrul acestui dosar, instanţa a constatat admisibilă sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

"În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţia definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu RIL nr. 15/2017, soluţia de achitare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..?"

Pornind de la interpretarea dată art. 539 din C. proc. pen. de către Înalta Curte, Curtea Constituţională a sancţionat absenţa unei reglementări în sensul recunoaşterii dreptului la reparaţie şi în ipoteza privării injuste, constatarea neconstituţionalităţii "soluţiei legislative care exclude" semnificând necesitatea unei asemenea reglementări.

În acest context, nu se poate reţine că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 a fost sancţionată interpretarea care a dat valenţe de neconstituţionalitate acestuia şi a fost stabilită o anumită interpretare care face textul compatibil cu dispoziţiile Legii fundamentale şi care s-ar impune cu forţă juridică obligatorie instanţelor de judecată, chiar în absenţa unei intervenţii legislative ulterioare.

Până la momentul adăugării noii ipoteze normative, validarea de către Curtea Constituţională a domeniului actual de aplicare al art. 539 din C. proc. pen., în interpretarea din decizia Înaltei Curţi, conduce la concluzia că această normă îşi produce în continuare efectele, pentru ipotezele avute în vedere de către legiuitor şi cu deplina aplicare a deciziilor de unificare jurisprudenţială.

O interpretare extensivă a art. 539 din C. proc. pen. de către instanţa civilă învestită cu solicitarea de acordare de despăgubiri în ipoteza ce corespunde privării injuste/nedrepte de libertate din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 ar echivala cu o adăugare la lege, care nu este permisă judecătorului.

În privinţa criticilor aduse hotărârii instanţei de fond referitoare la daunele morale acordate, instanţa de apel a considerat, de asemenea, ca fiind nefondate.

Curtea de apel a reţinut că este de domeniul evidenţei faptul că starea de arest l-a afectat emoţional pe întimatul-reclamant şi că o compensare neînsemnată sau disproporţionată în raport cu gravitatea încălcării nu ar fi conformă scopului şi spiritului răspunderii reglementate de art. 539 C. proc. pen.

Se arată că stabilirea cuantumului daunelor morale prin raportare la numărul de zile de arest (26 de zile) este disproporţionată faţă de prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant şi poate fi apreciată ca fiind îmbogăţire fără just temei.

Mai mult decât atât, se consideră că hotărârea instanţei de apel nu ţine cont nici de jurisprudenţa CEDO, ignorând cu desăvârşire situaţia de fapt existentă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare, înregistrat sub nr. x din 22 februarie 2022, la recursul formulat de Statul Român împotriva deciziei civile nr. 129/22.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2021, prin intermediul căreia solicită ca prin decizia pronuntaţă să se respingă recursul ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Problema de drept pe care Înalta Curte este chemată să o examineze, în concret, vizează legalitatea deciziei recurate, din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material în cauză, fiind susţinut faptul că intimatul-reclamant nu are dreptul de a solicita daune morale în circumstanţele date, precum şi faptul că acesta nu a dovedit prejudiciul moral suferit, ca urmare a arestării sale preventive în anul 2012.

Privitor la critica recurentului-pârât constând în greşita aplicare, în cauză, de către instanţa de apel a prevederilor art. 539 C. proc. pen..:

Prin această critică, recurentul-pârât susţine că, în cauză, ar fi incidente, de fapt, prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen.. din moment ce prevederile art. 539 C. proc. pen.., în legătură cu care a fost pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, şi-ar fi încetat aplicabilitatea, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, ca urmare a nepunerii lor în acord cu dispoziţiile Constituţiei, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici a recurentului-pârât.

În cauză, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

Se observă că, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat că: "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen.. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.., sau achitare este neconstituţională."

Drept urmare, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituţională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaşte dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.., sau achitare.

A considera contrariul ar însemna o încălcare a prevederilor art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 414/2010, priveşte atât dispozitivul deciziilor, cât şi considerentele pe care se sprijină acesta.

Mai mult, Înalta Curte constată şi că unul dintre temeiurile de drept, pe care intimatul-reclamant şi-a întemeiat acţiunea, este reprezentat, printre altele, de prevederile art. 5 par. l şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei de drept în privinţa căruia, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, s-a reţinut că acesta reprezintă un standard minim de protecţie, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie sporită a libertăţilor individuale (paragraful 31 din Decizia nr. 136/2021).

Astfel, s-a reţinut că art. 5 paragraful 5 din Convenţie creează un drept direct la reparaţii, cu condiţia ca instanţele naţionale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 par. 1-4 din Convenţie (paragraful 24 din Decizia nr. 136/2021).

În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dispoziţii care oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.., sau achitare. Astfel, se concluzionează că odată oferit acest standard, în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenţie (paragraful 47 din Decizia nr. 136/2021).

De asemenea, în mod legal s-a reţinut de către instanţa de apel că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen.., din moment ce acest text legal nu a reprezentat cauza juridică a cererii intimatului-reclamant.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, în speţă sunt incidente textele de lege menţionate anterior, iar nu dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen.., întrucât, pe de o parte, intimatul-reclamant nu şi-a întemeiat acţiunea pe aceste prevederi şi nu s-a prevalat de acestea în cursul judecăţii în primă instanţă şi pe de altă parte, aceste dispoziţii legale nu puteau constitui, în sine, temei juridic al pretenţiilor afirmate, întrucât sediul materiei se regăseşte în dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.., cu accepţiunea dată acestora conform deciziei instanţei de contencios constituţional.

Privitor la critica recurentului-pârât constând în lipsa dreptului la despăgubire, în condiţiile în care privarea de liberate a intimatului-reclamant nu a avut un caracter nelegal:

În esenţă, recurentul-reclamant invocă faptul că privarea de libertate a intimatului-reclamant s-a făcut în mod legal şi temeinic.

Critica recurentului-pârât este nefondată, întrucât nu ia în considerare dezlegările obligatorii date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, privitoare la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit şi în cazul unei arestări "injuste/nedrepte", nu doar în cazul unei arestări nelegale.

În speţă, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel faptul că, raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, acţiunea intimatului-reclamant nu era condiţionată de stabilirea, în prealabil, a caracterului nelegal al arestării preventive, ori de dovedirea existenţei unei veritabile erori judiciare, în condiţiile prescrise de art. 538 C. proc. pen.

În analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte consideră că se impun câteva precizări, cu caracter de principiu, cu privire la cadrul juridic aplicabil acţiunii din prezenta cauză:

În raport cu art. 539 C. proc. pen.. (forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată): "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei."

Acest text normativ reglementează dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul unei privări nelegale de libertate, dispuse în cursul procesului penal, condiţionarea legii vizând în mod exclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, independent de soluţia pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală şi de temeiul acesteia.

Prin Decizia nr. 136 din 03 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021, obligatorie, Curtea Constituţională a statuat, însă, că soluţia legislativă conţinută de art. 539 C. proc. pen.. este neconstituţională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Aspectul de neconstituţionalitate, cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituţională a vizat tocmai existenţa unei măsuri privative de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în C. proc. pen.. şi art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie, fiind, aşadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate.

Or, pe acest aspect, Curtea Constituţională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că:"38. Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire.

Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei). Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită."

Pentru a decide în acest sens, Curtea Constituţională a considerat că, din moment ce şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, orice condiţionare a dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, limitează în mod nejustificat sfera de aplicare a acestor texte constituţionale (paragraful 44 din Decizia nr. 136/2021).

S-a concluzionat de către instanţa de contencios constituţional că privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.. atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, ca temei de drept pentru repararea prejudiciului suferit prin măsura privativă de libertate, ipoteză în care valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, după caz (paragrafele 45 şi 54 din Decizia nr. 136/2021).

Ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, citată anterior, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu:"În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen.., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen.., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..."

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen.. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curţi au în vedere faptul că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.., astfel cum a fost sancţionat prin decizia menţionată, a dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (paragraful 47 din Decizia nr. 1/2023).

În continuare, se are în vedere că soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.., rămase definitive reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 şi 51 din Decizia nr. 1/2023).

Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluţia din cuprinsul Deciziei RIL nr. 15/2017, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.., converg în interpretarea şi aplicarea, pe laturi diferite, a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.. (paragraful 53 din Decizia nr. 1/2023).

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, nu trebuie ignorate dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă.

Dat fiind faptul că faţă de intimatul-reclamant s-a dispus măsura achitării, întemeiată pe prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., ulterior arestării sale preventive, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste, fără a mai prezenta relevanţă aspectul că, faţă de intimatul-reclamant, ar mai fi existat alte probe, care, însă, nu au fost în măsură să determine o eventuală trimitere în judecată a acestuia.

Privitor la critica recurentului-pârât în sensul că intimatul-reclamant nu ar fi suferit, în realitate, un prejudiciu prin arestarea sa preventivă:

Înalta Curte reţine că cerinţa prejudiciului moral produs intimatului-reclamant a fost corect evaluată de instanţa de apel, pornind de la accepţiunea legală a acestei noţiuni şi ţinând cont de specificul probator al daunelor morale.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, daunele morale trebuie temeinic justificate, iar nu dovedite, în sensul cerut pentru ipoteza daunelor materiale, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conţinut economic, astfel încât existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare şi cu respectarea principiului proporţionalităţii, a daunelor reale şi efective produse reclamantului.

Faţă de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 129/A din 22 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2023.