Validity of contractual forfeiture clause for non-fulfillment of result obligation in litigation rights transfer

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AVAS), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constatate că reclamantul deţine dreptul de proprietate asupra cotei de 86% din drepturile succesorale dobândite de pârâţii vânzători B. şi C. (moştenitorul lui D.) în baza sentinţei civile nr. 1042/2011 a Tribunalului Bucureşti, drept de proprietate dobândit conform actului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase autentificat sub nr. x/2011 de notar E.;

- să se dispună obligarea AVAS să emită o nouă decizie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent în baza sentinţei civile nr. 1042/2011 a Tribunalului Bucureşti, în care reclamantul să fie menţionat ca persoană îndreptăţită la acordare de măsuri reparatorii pentru cota de 86% din dreptul de proprietate asupra acţiunilor deţinute de autorul vânzătorilor pârâţi F. G., dobândită conform actului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase nr. 741/2011 şi implicit să se constatate nelegalitatea Deciziei AVASnr. 143/2012;

- să se constate nulitatea absolută a pactului comisoriu inserat în conţinutul actului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase, respectiv: "în situaţia în care până la termenul din 31.12.2013 cumpărătorul nu reuşeşte din oricare motiv să obţină valorificarea drepturilor succesorale litigioase obţinute prin decizia civila nr. 1042/2011, părţile vor considera prezentul contract reziliat de plin drept, fără a fi necesare intervenţia instanţei judecătoreşti, fără punerea în întârziere, somaţie sau chemare în judecată, cumpărătorul pierzând suma plătită vânzătorilor precum şi cheltuielile efectuate pentru valorificarea drepturilor succesorale litigioase obţinute prin sentinţa civilă mai sus menţionată".

La data de 06.04.2016, pârâţii C. şi B. au depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 13.04.2016, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS, a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că notificatorii nu şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite în condiţiile Legii nr. 10/2001 republicată, şi prin actele emise de autorităţi (sentinţa civilă nr. 1042/12.06.2011 şi Decizia motivată nr. 143/21.11.2012a AAAS), având în vedere cuantumul sumei în valoare de 89.617.341 RON, se va produce un prejudiciu foarte mare instituţiilor implicate şi implicit Statului Român.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 630 din 23.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii capătului 2 din acţiunea principală, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, pe capătul 1 din acţiunea principală, a respins capătul 1 din acţiunea principală, formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta AAAS, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului pe capătul 2 din acţiunea principală. Totodată, a respins capătul 2 din acţiunea principală, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins, ca neîntemeiate, atât capătul 1 din acţiunea principală, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., cât şi capătul 3 din acţiunea principală, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi AAAS şi a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 964/A din 20 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 630/23.03.2018 şi a tuturor încheierilor de şedinţă pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C. şi Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 964/A din 20 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 25 mai 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris (dosarul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a învederat că înţelege să critice considerentele deciziei atacate în privinţa soluţiilor de respingere, ca inadmisibile, a criticilor de apel fundamentate pe obiectul imposibil şi ilicit şi pe cauza ilicită şi imorală a obligaţiei cuprinse în pactul comisoriu şi, implicit, a acestuia, prin prisma încălcării prevederilor art. 22 alin. (6) şi art. 478 alin. (4) C. proc. civ. şi a aplicării greşite a art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În considerente, instanţa de apel a reţinut, la secţiunea "Critica nr. 1: nelegalitatea şi netemeinicia instanţei referitoare la motivul de nulitate constând în cauza ilicită a pactului comisoriu", că nicăieri în cererea de chemare în judecată nu a fost indicat motivul de nulitate absolută al cauzei ilicite a obligaţiei asumate prin pactul comisoriu, şi, în consecinţă, a acestuia, apreciind că, în mod corect, tribunalul a hotărât că solicitarea de constatare a nulităţii pactului comisoriu pentru cauză ilicită constituie o modificare a cererii de chemare în judecată, modificare care trebuia făcută până la primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat.

Astfel, recurentul a susţinut că acest raţionament al instanţei de apel trebuie supus controlului de legalitate, dar şi cel cu privire la "Critica nr. 2: nelegalitatea şi netemeinicia aprecierii instanţei cu privire la faptul că anumite aspecte invocate de apelant nu ţin de valabilitatea pactului comisoriu", întrucât curtea de apel a reţinut că au fost invocate pentru prima dată în etapa apelului ciriticile formulate de reclamant cu privire la sentinţa primei instanţe, conform cărora transformarea prin voinţa părţilor, a unor obligaţii de mijloace în obligaţii de rezultat atrage nulitatea absolută a clauzei contractuale rezolutorii, întrucât obiectul este ilicit, această transformare fiind interzisă de lege, şi criticile în sensul că respectiva clauză rezolutorie are o cauză ilicită şi imorală în măsura în care s-ar interpreta că intimaţii au stipulat clauza în considerarea influenţei pe care considerau că o are recurentul asupra unei instituţii publice.

În mod nelegal, instanţa de apel a respins aceste critici, cu motivarea că sunt invocate noi motive de nulitate care nu au fost indicate prin cererea de chemare în judecată şi nu le-a primit spre analiză, deoarece s-ar încălca dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deşi referirile la obiectul imposibil şi ilicit al obligaţiei de a obţine valorificarea drepturilor succesorale asumate în cuprinsul pactului comisoriu, precum şi la cauza sa ilicită şi imorală, rezultă din ansamblul cererilor şi apărărilor apelantului formulate în faţa primei instanţe până la primul termen de judecată, cu respectarea momentului procesual limită prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., fiind dezvoltate prin răspunsul la întâmpinare depus de reclamant, astfel că prima instanţă fost legal învestită cu judecarea acestor motive de nulitate.

A mai arătat recurentul că aceste motive de nulitate evocate şi la prima instanţă au fost numai explicitate pe calea apelului, fără a constitui cereri noi, operaţiune care este permisă de prevederile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora părţile pot să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe; prin cererea de apel a arătat că toate celelalte obligaţii asumate de reclamant prin actul de vânzare nr. 741/06.12.2011 (în afara celei de a plăti preţul) sunt, în mod natural, obligaţii de mijloace, respectiv de a face demersuri, de a depune diligenţe.

Transformarea, prin voinţa părţilor, a unor obligaţii de mijloace în obligaţii de rezultat atrage nulitatea absolută a clauzei contractuale respective, transformarea fiind interzisă de lege, întrucât face ca obiectul obligaţiilor (prestaţiile – art. 1226 alin. (1) C. civ.) asumate de recurent să fie ilicit, or, sancţiunea pentru asumarea unei obligaţii ilicite este nulitatea absolută a obligaţiei respective, întrucât nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri (art. 11 C. civ.).

Or, în măsura în care intimaţii au stipulat pactul comisoriu în considerarea influenţei pe care considerau că reclamantul ar fi avut-o asupra unei instituţii publice şi dacă consideră că o asemenea obligaţie este de rezultat, înseamnă că, în opinia intimaţilor, prin respectiva clauză contractuală reclamantul şi-a asumat obligaţia de a săvârşi infracţiuni de corupţie, obligându-se la prestaţii ilicite (rt. 1226 alin. (2) C. civ.), având o cauză ilicită şi imorală (art. 1236 alin. (1) şi art. 1238 alin. (2) C. civ.).

A mai susţinut recurentul că, fiind motive de nulitate absolută, atât obiectul ilicit şi imposibil, cât şi cauza ilicită şi imorală poate fi invocat de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie, sau de instanţă din oficiu (art. 1247 alin. (3) C. civ.), or, instanţa de apel s-a degrevat de examinarea acestor motive de nulitate absolută, contrar îndatoririi acesteia potrivit art. 22 C. proc. civ.

Recurentul a învederat că, din perspectivă teoretică, în speţă, cauza acţiunii causa petendi constă în intenţia reclamantului de a fi recunoscut ca titular al cotei de 86% din drepturile succesorale dobândite de intimaţii B. şi C. în baza sentinţei civile nr. 1042/02.06.2011 a Tribunalului Bucureşti, iar cauza cererii de chemare în judecată cauza debendi este reprezentată de actul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase nr. 741/06.12.2011, astfel că, prin criticile de apel neanalizate pe fond, nu a modificat în apel cauza cererii de chemare în judecată, instanţa de apel aplicând greşit dispoziţiile art. 478 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. şi pe cele ale art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a expus motivele pentru care nu a analizat criticile apelantului-reclamant fundamentate de conţinutul obligaţiei de a obţine valorificarea drepturilor succesorale cuprinsă în pactul comisoriu şi pe cauza de nulitate a aceleiaşi obligaţii pentru obiectul său imposibil de excutat în termenul contractual convenit pentru îndeplinirea obligaţiei (împlinit la 31.12.2013), în măsura în care aceasta este calificată drept obligaţie de rezultat, iar acest rezultat ar consta în emiterea Deciziei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor privind acordarea de puncte sau în plata ulterioară a despăgubirilor urmare a convertirii în RON a punctelor acordate.

De asemenea, instanţa de apel nu a prezentat nici argumentele pentru care nu a analizat criticile de apel referitoare la argumentul obligaţiei de mijloace prezentat de prima instanţă, şi nici pe cele privind ineficacitatea pactului comisoriu pentru lipsa stipulării exprese a obligaţiei convenite sub sancţiunea operării acestuia, încălcând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care obligă instanţa de apel să analizeze argumentele invocate de părţi, inclusiv toate criticile de apel, nu doar a unora dintre critici, chiar dacă toate criticile tind spre acelaşi scop al schimbării hotărârii primei instanţe.

Recurentul a opinat că motivarea instanţei de apel este sumară, neconvingătoare, considerentele rezumându-se la confirmarea corectitudinii raţionamentului primei instanţe, fără a indica motivele pentru care nu au fost analizate ori respinse criticile esenţiale de apel pe care le-a formulat.

Astfel, instanţa de apel nu a analizat criticile vizând nestabilirea, în concret, a conţinutului obligaţiei de a obţine valorificarea drepturilor succesorale stipulată în pactul comisoriu şi a rezultatului contractual prefigurat şi nu a stabilit în ce constă această obligaţie, respectiv care sunt prestaţiile concrete la a căror efectuare s-ar fi obligat reclamantul prin clauza rezolutorie, limitându-se la a constata că prima instanţă a dat o calificare corectă a acesteia, respectiv obligaţie de rezultat; însă, instanţele de fond nu au arătat în ce ar consta rezultatul la care s-a obligat reclamantul, fie emiterea de către AVAS a Deciziei nr. 143/24.11.2012, fie emiterea Deciziei CNCI, fie plata despăgubirilor ulterior convertirii în RON a punctelor acordate.

Prima instanţă s-a limitat la a constata că rezultatul prefigurat în pactul comisoriu constă în valorificarea cotei de 14% din drepturile succesorale litigioase ale pârâţilor până la data de 31.12.2013, dar şi că acest rezultat nu a fost atins, fapt care echivalează cu neexecutarea obligaţiei, or, numai după ce instanţa de fond va cerceta şi va stabili în ce constă rezultatul obligaţiei stipulate în pactul comisoriu, se pot analiza judicios criticile de apel formulate de reclamant.

Recurentul a mai învederat că stabilirea conţinutului obligaţiei stipulate în pactul comisoriu are un rol hotărâtor în modalitatea de soluţionare judicioasă a litigiului pendinte, întrucât de această stabilire concretă depinde fie incidenţa unei cauze exoneratoare de răspundere în beneficiul recurentului (în cazul în care se înţelege o obligaţie de mijloace sau de rezultat constând în eliberarea deciziei de compensare prin puncte), fie al îndeplinirii obligaţiei (în cazul în care obligaţia este calificată drept obligaţie de mijloace sau de rezultat şi care are ca obiect emiterea Deciziei AVAS), fie al nulităţii obligaţiei şi, implicit, a pactului comisoriu (în cazul în care obligaţia este calificată drept obligaţie de rezultat şi are ca obiect plata despăgubirilor ori emiterea Deciziei CNCI de compensare prin puncte, pentru cauza sa ilicită şi imorală alături de obiectul ei imposibil şi ilicit).

S-a mai învederat că examinarea dreptului de a obţine valorificarea drepturilor succesorale trebuia să aibă în vedere cadrul legislativ la data naşterii sale, respectiv O.G. nr. 62/2010, care era în vigoare la momentul încheierii Actului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 741/06.12.2011, iar potrivit art. III alin. (1) din acest act normativ, procedura emiterii titlurilor de plată în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005 era suspendată pe o perioadă de 2 ani, şi anume până la data de 01.07.2012.

Astfel, la data încheierii actului de vânzare era suspendată procedura de emitere a titlurilor de plată, noţiunea de valorificare a drepturilor succesorale utilizată de textul pactului comisoriu putea avea numai semnificaţia de emitere a Deciziei AVAS, or, în cauză decizia AVAS a fost emisă la 21.11.2012, adică în interiorul termenului contractual de efectuare a diligenţelor care expira la 21.12.2013, reclamantul îndeplinindu-şi obligaţia stipulată în textul pactului comisoriu înainte de expirarea termenului contractual prevăzut în acest scop.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că sintagma de obţinere a despăgubirilor nu este utilizată în textul pactului comisoriu care are în vedere noţiunea de valorificare a drepturilor succesorale, iar o astfel de obligaţie pretinsă de intimaţii persoane fizice în sensul de a obţine despăgubiri până la 31.12.2013 nu putea fi executată de reclamant în termenul contractual, respectiv până la 31.12.2013, ca urmare a survenirii modificărilor legislative care au natura unor cauze exoneratoare de răspundere contractuală, deoarece la data de 15.03.2012, la aproximativ 3 luni de la încheierea actului de vânzare, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 4/2012, care prevedea că procedura de emitere a titlurilor de despăgubire, de conversie, precum şi procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost suspendată pe o perioadă de 6 luni, iar prin Legea nr. 117/2012, termenele prevăzute de actele normative anterior menţionate au fost prorogate până la 15.05.2013, iar la 16.05.2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013, care a intrat în vigoare la 20.05.2013.

Aşadar, în perioada 06.12.2011 (data încheierii actului de vânzare) şi 20.05.2013 (data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) era imposibilă îndeplinirea obligaţiei de a obţine despăgubirile, având în vedere că au devenit incidente dispoziţiile art. 34 alin. (1)-(2) din Legea nr. 165/2013, care au interzis, timp de 60 luni, sub sancţiunea respingerii ca prematur introdusă, formularea în justiţie a unei cereri de chemare în judecată pentru obligarea CNCI la emiterea deciziei de compensare prin puncte.

A mai arătat recurentul că în perioada 20.05.2013 - 31.12.2013, data împlinirii termenului contractual, a fost adoptată cu titlu de noutate legislativă, prin O.U.G. nr. 21/2015, măsura soluţionării cu prioritate a dosarelor în care au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive de constatare a existenţei dreptului de proprietate şi a întinderii sale, or, survenirea acestor dispoziţii legale care au natura unei cauze neimputabile recurentului, au făcut imposibilă plata despăgubirilor în interiorul termenului care s-a împlinit la 31.12.2013.

O altă critică a recurentului a vizat faptul că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel referitor la obiectul imposibil de excutat al obligaţiei de a obţine valorificarea drepturilor succesorale în cazul calificării sale drept obligaţie de rezultat, indiferent dacă aceasta constă în emiterea deciziei CNCI sau în plata despăgubirilor.

Având în vedere modificările legislative survenite, recurentul a opinat că în perioada 06.12.2011 (data încheierii actului de vânzare) - 20.05.2013 (data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) era imposibilă emiterea Deciziei CNCI, cât şi încasarea despăgubirilor, în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, O.U.G. nr. 4/2012 şi cele ale Legii nr. 117/2012, şi, fiind o obligaţie imposibil de executat la momentul naşterii sale, dar şi pe parcursul termenului contractual stipulat pentru executarea sa, obligaţia este lovită de nulitate absolută, întrucât nimeni nu se poate obliga la imposibil (ad impossibillium nulla obligatio), iar imposibilitatea plăţii despăgubirilor nu a rezultat din nepriceperea sau neîndemânarea reclamantului sau din cauze care să fi putut fi înlăturate, concluzia fiind că nulitatea obligaţiei de a obţine valorificarea drepturilor succesorale atrage şi nulitatea pactului comisoriu în care este stipulată această obligaţie.

În continuare, recurentul a criticat faptul că instanţa de apel nu a analizat "argumentul obligaţiei de mijloace" prezentat de prima instanţă, confirmând că este legală şi temeinică calificarea dată de prima instanţă obligaţiei asumate de recurent prin pactul comisoriu, fără o examinare proprie din partea instanţei de control judiciar.

Conchizând acest motiv de casare, recurentul a criticat faptul că instanţa de apel nu a analizat ineficacitatea pactului comisoriu pentru lipsa stipulării exprese a obligaţiei convenite sub sancţiunea operării acestuia, întrucât reglementarea pactului comisoriu prevede că trebuie indicate în mod expres obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea de drept a contractului (art. 1553 alin. (1) C. civ.), spre deosebire de litigiul pendinte în care conduita reclamantului este una abstractă, generică la nivelul textului pactului comisoriu, care utilizează noţiunea de valorificare a drepturilor succesorale.

Pe calea apelului, reclamantul a dezvoltat argumentente pentru care conduita contractuală din pactul comisoriu este neindividualizată, care nu au fost analizate de instanţa de apel, iar obligaţia din pactul comisoriu, prin lipsa unei redactări riguroase a conţinutului obiectului său, echivalează cu situaţia de nestipulare expresă a obligaţiei prevăzute sub pedeapsa pactului comsioriu.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prin respingerea capătului de cerere nr. x având ca obiect constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu, fiind nelegale considerentele privind motivul de nulitate al pactului comisoriu decurgând din condiţia imposibilă a obligaţiei cuprinse în acesta.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nicăieri în cererea de chemare în judecată nu a fost indicat motivul de nulitate absolută al cauzei ilicite, iar tribunalul, corect, a decis că solicitarea de constatare a nulităţii contractului pentru cauză ilicită constituie o modificare a cererii de chemare în judecată, modificare care trebuia făcută până la primul termen la care reclamantul a fost legal citat; or, reclamantul a respectat termenul limită prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., aspectele privind obiectul ilicit şi imposibil al obligaţiei de valorificare a drepturilor succesorale, precum şi cauza ilicită şi imorală, fiind dezvoltate prin răspunsul la întâmpinare, în care a arătat că potrivit principiului ad impossibilium nulla obligatio nu se putea obliga la a face ceea ce nu depinde de acesta, iar pentru garantarea obţinerii rezultatului ar fi trebuit să se substituie instituţiilor competente ori legiuitorului, ceea ce face ca această obligaţie să nu fie posibilă. Ulterior, pe calea apelului, a arătat că doar a explicitat aceste motive de nulitate, potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

A mai arătat recurentul că interpretarea unei asemenea clauze ca fiind o obligaţie de rezultat conduce la constatarea imposibilităţii condiţiei, cu consecinţa prevăzută de art. 1402 teza I C. civ., o asemenea clauză urmând a fi considerată nescrisă, sens în care a arătat că a solicitat primei instanţe constatarea nulităţii pactului comisoriu de grad IV inserat în conţinutul actului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase şi constatarea ca fiind nescrisă a clauzei care prevede obligaţia de rezultat ca obligaţie imposibilă potrivit art. 1402 C. civ.

Pe de altă parte, fiind vorba despre motive de nulitate absolută, obiectul ilicit şi imposibil şi cauza ilicită sau imorală putea fi invocată de orice persoană interesată (art. 1247 alin. (2) C. civ.), iar instanţa avea obligaţia să invoce din oficiu nulitatea absolută, potrivit alin. (3) al art. 1247 C. civ., însă s-a limitat la analizarea fondului motivului de nulitate reprezentat de cauza ilicită a pactului comisoriu numai din perspectiva condiţiei imposibile reglementate de dispoziţiile art. 1402 C. civ., fără a examina cauza ilicită prin prisma împrejurării că, în cazul calificării drept obligaţie de rezultat a celei cuprinse în clauza rezolutorie, reclamantul s-ar fi obligat la acordarea despăgubirilor ceea ce ar fi însemnat să deţină calitatea, capacitatea şi dreptul de a decide în locul instituţiilor abilitate în procedura de stabilire a despăgubirilor.

A mai arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 478 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., întrucât motivele de nulitate absolută a pactului comisioriu nu au fost invocate direct în apel, iar partea avea posibilitatea de a explicita prin cererea de apel pretenţiile adresate primei instanţe, precum şi dispoziţiile art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, care instituie obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Recurentul a mai susţinut că sunt nelegale considerentele pe care instanţa de apel le-a avut în vedere când a rezolvat fondul motivului de nulitate al pactului comisoriu decurgând din condiţia imposibilă, cu motivarea sumară că nu a fost stipulată o obligaţie condiţională, aplicând greşit dispoziţiile art. 1402 C. civ., precum şi considerentele privind respingerea, ca străine cauzei, a criticilor din apel vizând anumite aspecte care nu ţin de valabilitatea pactului comisoriu.

Prin cererea de apel, reclamantul a arătat că a dezvoltat critici cu privire la hotărârea primei instanţe şi în raport de natura obligaţiei asumate prin pactul comisoriu, fie de diligenţă cum rezultă din ansamblul raportului contractual, fie de rezultat cum susţin intimaţii, iar în vederea determinării obiectului obligaţiilor asumate se impunea analiza contextului legislativ în care au fost asumate, obiectul obligaţiilor şi motivele de nulitate a pactului comisoriu.

În continuare, recurentul a reluat consideraţiile cu privire la contextul legislativ în care obligaţiile au fost asumate şi conţinutul noţiunii contractuale de valorificare a drepturilor succesorale prin prisma acestui context, prezentate anterior în dezvoltarea primelor două motive de casare.

În vederea determinării dacă obligaţiile stipulate în contract, sub sancţiunea pactului comisoriu, sunt obligaţii de rezultat sau de mijloace, recurentul a opinat că trebuie avute în vedere criteriile conferite de lege pentru departajarea obligaţiilor de mijloace de cele de rezultat (art. 1481 alin. (3) C. civ.) şi regulile de interpretare a contractului (art. 1266-1269 şi art. 1272 C. civ.), arătând că toate celelalte obligaţii asumate de recurent în afara celei de plată a preţului sunt obligaţii de diligenţă, concluzie susţinută de clauza contractuală potrivit căreia reclamantul a declarat că este de acord să se oblige să depună toate diligenţele necesare pentru obţinerea întregului drept succesoral, şi validată de principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (art. 1268 alin. (3) C. civ.), de principiul conversiunii actului juridic (art. 1260 C. civ.) şi de principiul in dubio pro reo, dacă în urma aplicării tuturor criteriilor de interpretare, clauza contractuală rămâne totuşi neclară, ea neputând fi interpretată decât în favoarea recurentului.

Astfel, singura interpretare a contractului care ţine seama de regulile de interpretare a contractului şi de criteriile de departajare între obligaţiile de mijloace şi cele de rezultat este cea potrivit căreia obligaţiile asumate de reclamant, sub sancţiunea pretinsului pact comisoriu, sunt obligaţii de mijloace (de diligenţă).

Recurentul a opinat că dacă intimaţii consideră că obligaţia privind valorificarea drepturilor succesorale este una de rezultat, pretinsul pact comisoriu stipulat în actul de vânzare este lovit de nulitate absolută, întrucât intimaţii au inserat clauza rezolutorie în considerarea influenţei pe care considerau că reclamantul ar fi avut-o asupra unei instituţii publice.

În continuare, recurentul a susţinut că sunt nelegale considerentele instanţei de apel vizând calificarea drept obligaţie de rezultat a obligaţiei de a obţine valorificarea drepturilor succesorale prevăzută în cuprinsul pactului comisoriu, deoarece, contrar celor reţinute prin decizia recurată, hotărârea primei instanţe conţine considerente contradictorii care rezultă din neasumarea de către prima instanţă a unei poziţii concrete şi unitare cu privire la natura obligaţiilor asumate de apelant sub sancţiunea pactului comisoriu: obligaţii de rezultat sau de diligenţă; astfel, prima instanţă a calificat obligaţia asumată de reclamant ca fiind una de mijloace, în sensul de a depune toate diligenţele necesare pentru a obţine valorificarea întregului drept succesoral litigios, iar, în continuare, aceeaşi instanţă a apreciat că nu are nicio relevanţă faptul că obligaţia de a depune diligenţe presupune determinarea unor terţe peroane să facă anumite prestaţii către pârâţi, aceste considerente fiind contradictorii, întrucât în cadrul promisiunii faptei altuia obligaţiile asumate de promitent sunt de rezultat, iar în cazul promisiunii de bune oficii, obligaţiile asumate de promitent sunt obligaţii de diligenţă; or, reclamantul a susţinut că şi-a asumat doar obligaţii corespunzătoare promisiunii de bune oficii, respectiv obligaţii de mijloace.

Calificarea dată de prima instanţă şi însuşită de instanţa de apel privitoare la obligaţia cuprinsă în pactul comisoriu ca fiind o obligaţie de rezultat a fost analizată cu aplicarea greşită a legii, deoarece instanţa de apel a menţionat că primul criteriu enumerat de art. 1481 alin. (3) C. civ. a fost corect aplicat de tribunal, care a analizat voinţa părţilor, reţinând că acestea fac referire la un anumit rezultat (valorificarea dreptului succesoral) la un anumit termen. Or, dispoziţiile art. 1481 alin. (3) C. civ. nu reglementează regula de interpretare conform voinţei părţilor, ci criterii de departajare a obligaţiilor de rezultat faţă de cele de diligenţă, ceea ce contrazice raţionamentul instanţei de apel.

Astfel, instanţele de fond nu au aplicat regula interpretării contractului conform voinţei comune a părţilor prevăzută de art. 1266 alin. (1) C. civ., cu prilejul calificării naturii obligaţiei de a obţine valorificarea drepturilor succesorale, iar instanţa de apel a ignorat contextul legislativ existent la data naşterii obligaţiei de a obţine valorificarea drepturilor succesorale, fiind nelegale aprecierile din decizia recurată potrivit cărora stabilirea naturii obligaţiei nu era necesară pentru analizarea motivelor de nulitate a pactului comisoriu, având în vedere că de natura acestei obligaţii depinde incidenţa motivelor de nulitate a obligaţiilor privind valorificarea drepturilor succesorale reprezentate de obiectul imposibil al obligaţiei.

S-a mai susţinut de către recurent că este nelegală soluţia de respingere a capătului de cerere nr. x în constatarea neintervenirii pactului comisoriu şi a existenţei dreptului de proprietate al recurentului asupra sumei de 86% din drepturile succesorale litigioase; de asemenea, a arătat că sunt nelegale considerentele vizând culpa contractuală a recurentului, instanţa de apel reţinând că niciun text în materia rezoluţiunii nu îndreptăţeşte concluzia potrivit căreia pentru a opera pactul comisoriu ar fi necesară o neexecutare culpabilă, iar prezumţia de culpă la care a făcut referire instanţa este reglementată într-o altă materie, cu motivarea că rezoluţiunea presupune o neexecutare imputabilă a obligaţiei, indiferent de modul de operare al rezoluţiunii, legale, convenţionale sau judiciare.

O altă critică a recurentului a vizat considerentele instanţei de apel cu privire la prezumţia legală de culpă care ar fi fost corect aplicată de către tribunal, deoarece, în speţă, este vorba despre executarea/neexecutarea unei obligaţii contractuale, fiind incidente dispoziţiile art. 1548 C. civ., care reglementează o prezumţie legală relativă.

Astfel, a arătat că, în primul rând, condiţiile prevăzute de lege în care operează pactul comisoriu nu presupun examinarea culpei debitorului în neexecutarea obligaţiei, iar niciun text în materia rezoluţiunii nu îndreptăţeşte concluzia potrivit căreia pentru a opera pactul comisoriu ar fi necesară o neexecutare culpabilă, prezumţia de culpă la care a făcut referire instanţa de apel fiind reglementată în materia "executarea prin echivalent a obligaţiei" (art. 1530-1548 C. civ.), aşadar considerentele recurate vizând reţinerea culpei reclamantului sunt străine de natura pricinii, fiind rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material indicate.

Recurentul a mai învederat că sunt nelegale considerentele instanţei de apel cu privire la faptul că nu se confirmă cauzele exoneratoare de răspundere pe care le-a invocat reclamantul în survenirea modificărilor legislative. Prima instanţă a reţinut că reclamantul şi-a asumat riscul intervenirii unei legislaţii speciale care să conducă la neatingerea rezultatului promis, iar în contract s-a stipulat că vânzătorii nu îşi asumă niciun fel de răspundere cu privire la riscul pentru incidenţa unor dispoziţii legale prohibitive din legi speciale sau din dreptul comun în privinţa restituirii în natură sau obţinerii unei despăgubiri prin echivalent, în situaţia în care nu va fi atins rezultatul obţinerii restituirii în natură sau a măsurilor reparatorii.

Instanţele de fond au interpretat în mod greşit clauza contractuală, sensul clauzei fiind că reclamantul nu poate atrage răspunderea contractuală a intimaţilor pentru incidenţa unor dispoziţii legale de natură să împiedice realizarea restituirii în natură sau obţinerea unei despăgubiri, iar nu acela potrivit căruia reclamantul s-a obligat să obţină valorificarea drepturilor succesorale litigioase indiferent de contextual legislativ, deoarece contractul se interpretează potrivit voinţei concordante a părţilor (art. 1266 alin. (1) C. civ.).

Aşadar, recurentul a opinat că este vorba despre o clauză exoneratoare de răspundere stipulată în beneficiul intimaţilor, iar nu despre o cauză de agravare a răspunderii consemnată în detrimentul reclamantului, această interpretare fiind confirmată de clauza din cuprinsul actului de vânzare, de la pagina 3, paragraful 3, iar clauza privind riscul intervenirii modificărilor legislative regăsindu-se la paragraful 1 al paginii 3.

S-a mai arătat de către recurent că sunt nelegale considerentele vizând cauza exoneratoare de răspundere a recurentului constând în faptele intimaţilor care, pe de o parte, au îndeplinit ei înşişi, înainte de expirarea termenului contractual (31.12.2013) şi fără înştiinţarea recurentului, demersurile aflate în sarcina acestuia din urmă, iar pe de altă parte, nu au acordat recurentului suportul logistic necesar.

Instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că nu sunt întemeiate argumentele referitoare la cauza exoneratoare de răspundere reprezentată de faptele intimaţilor, întrucât faptele menţionate de reclamant nu constituie fapte ilicite şi culpabile ale intimaţilor, care ar putea determina neexecutarea obligaţiei de către reclamant, şi nici critica privind faptul că intimaţii nu au acordat reclamantului suportul logistic necesar în vederea realizării obiectului contractului, întrucât este contrazisă de o clauză din actul de vânzare, în care s-a stipulat că la data semnării vânzătorii au înmânat cumpărătorului toate titlurile în original şi copiile legalizate pe care le deţineau.

Or, neexecutarea imputabilă intimaţilor rezultă din faptul că instanţa nu a calificat juridic faptele deduse judecăţii şi nu le-a atribuit acestora semnificaţia juridică cuvenită, deşi intimaţii au încheiat şi contractul de mandat nr. x/06.12.2011, valabil până la 31.12.2013, pentru ca reclamantul să poată întreprinde toate demersurile necesare în baza actului de vânzare, însă, cu toate acestea, cu încălcarea obligaţiilor rezultate din mandat şi vânzare, intimaţii au obţinut Decizia AVAS nr. 143/21.11.2012 exclusiv pe numele lor, fără a prezenta la AVAS actul de vânzare, nesocotind faptul că 86% din drepturile litigioase au fost transferate către reclamant, din aceste împrejurări rezultând că intimaţii nu au avut intenţia să execute cu bună-credinţă contractul încheiat în cauză.

Recurentul a opinat că, practic, intimaţii au revocat tacit contractul de mandat şi l-au pus pe recurent în imposibilitate juridică de îndeplinire a obligaţiilor aferente actului de vânzare, în acest context, pactul comisoriu neputând opera, întrucât obligaţiile pe care intimaţii pretind că reclamantul nu le-a executat sunt imputabile acestora (art. 1517 C. civ.).

O altă critică a recurentului s-a referit la faptul că sunt nelegale considerentele vizând încălcarea dreptului reclamantului la termenul suplimentar de executare în vederea executării în natură a obligaţiei cuprinse în pactul comisoriu, fără ca instanţa de apel să arate motivele pentru care a ajuns la această concluzie.

Recurentul a susţinut că, în analizarea priorităţii acordării termenului suplimentar de executare, trebuia avută în vedere ierarhia remediilor neexecutării contractului organizată de principiul favor contractus, principiul prioritar al executării în natură a obligaţiilor debitorului potrivit art. 1516 alin. (1) şi (2) şi art. 1527 C. civ.

Însă, intimaţii nu au acordat reclamantului termenul suplimentar de executare (ceea ce ar fi fost obligatoriu conform art. 1516 alin. (2) C. civ.) în vederea executării silite în natură a obligaţiei şi nu au depus la dosarul AVAS actul de vânzare nr. 741/06.12.2011, această împrejurare fiind suficientă pentru a dovedi lipsa intenţiei intimaţilor de a colabora cu bună-credinţă cu reclamantul în vederea derulării contractului.

Ultima critică formulată de recurent a vizat nelegalitatea soluţiei de respingere a capătului de cerere nr. x în constatarea nelegalităţii Deciziei AVAS nr. 143/21.11.2012 şi obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii de acordare a măsurilor reparatorii, curtea de apel reţinând că reclamantul a formulat acest motiv de apel implicit, în urma admiterii capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu sau a capătului de cerere privind constatarea faptului că pactul comisoriu nu a operat.

AAAS a invocat în faţa primei instanţe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, care a fost admisă şi a condus la respingerea capătului de cerere ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă ca urmare a rezoluţiunii de drept a actului de vânzare, prin care reclamantul a pierdut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate asupra cotei de 86% din drepturile succesorale litigioase.

Conchizând, recurentul a arătat că are legitimitate procesuală activă, urmând a fi înlăturată soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentului în formularea capătului nr. 2 al cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în cauză

5.1. Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, la data de 16 iulie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii instanţei de apel ca legală.

În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat de recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la critica potrivit căreia instanţa de apel a nesocotit normele procedurale, respectiv art. 22 alin. (2) şi alin. (6) şi art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., solicită respingerea acestuia, ca nefondat, apreciind că chiar şi în ipoteza în care ar fi vorba de o nesocotire a acestor dispoziţii, o astfel de împrejurare nu atrage sancţiunea nulităţii actului de procedură decât în cazul producerii unei vătămări a părţii, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Cu privire la momentul invocării motivului de nulitate constând în cauza ilicită, intimatul arată că, în susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul invocat o serie de împrejurări de fapt şi instituţii juridice care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată prin cererea depusă la primul termen.

Dintre multiplele astfel de modificări, relevanţă în prezenta cauză are aşa-zisul motiv de nulitate absolută a pactului comisoriu, motiv potrivit căruia inserarea sa în contractul de vânzare cumpărare ar fi determinată de o pretinsă cauză ilicită constând în împrejurarea că intimaţii ar fi avut prefigurarea influenţei pe care reclamantul ar fi avut-o asupra unei instituţii publice.

Faţă de momentul producerii modificărilor în discuţie şi în lipsa acordului expres al celorlalte părţi, este evident că acestea au fost formulate tardiv, astfel că soluţia instanţei este legală, sub acest aspect.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului cu privire la modalitatea de invocare a cauzei ilicite, intimatul arată că ambele instanţe de fond au analizat susţinerile recurentului din perspectiva motivului de nulitate constând în imposibilitatea obiectului, adică imposibilitatea obţinerii rezultatului la care s-a obligat A. prin contractul de vânzare, împrejurare ce ar echivala şi cu o condiţie imposibilă.

Împrejurarea că în cuprinsul răspunsului la întâmpinare se menţionează sintagma cauză ilicită, însă atunci când este descrisă această aşa-zisă cauză ilicită, recurentul se referă la imposibilitatea realizării obiectului obligaţiei de valorificare a drepturilor succesorale întrucât aceasta depindea de terţe persoane (instituţii ale statului), nu are nici un fel de influenţă asupra calificării motivului de nulitate din obiect imposibil în cauză ilicită, cele două fiind motive diferite de nulitate ale actului juridic, unul referindu-se la posibilitatea de executare a prestaţiilor (obiectul), iar celălalt fiind un element psihologic ce reprezintă suportul manifestării voinţei juridice (cauza).

În cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act juridic, pentru mai multe motive de nulitate, fiecare motiv care determină în mod cauzal sancţiunea nulităţii reprezintă o cerere în sine, putând fi formulată separat şi independent.

Aşadar, solicită să se constate că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., în speţă, invocarea cauzei ilicite nefiind o simplă explicitare a unei situaţii factuale judecată de prima instanţă, ci de o veritabilă cerere cu evident caracter de noutate făcută direct în faţa instanţei de control judiciar.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul solicită respingerea acestuia, arătând că hotărârea instanţei de apel este motivată pe larg în privinţa soluţiei de respingere a apelului, aceasta încercând să răspundă în mod explicit tuturor criticilor formulate prin motivele de apel.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul solicită respingerea acestuia, apreciind că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în speţă.

5.2. Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare, la data de 19 iulie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevăzut la punctul 4, pag. 32 din cererea de recurs prin care se susţine " nelegalitatea soluţiei de respingere a capătului de cerere nr. x în constatarea nelegalităţii Deciziei nr. 143/21.11.2011 a AAAS şi obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii de acordare a masurilor reparatorii", AAAS solicita respingerea acestuia ca nefondat.

Sub acest aspect, consideră că în mod legal s-a stabilit ca AAAS nu are calitate procesuala pasiva, întrucât nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare de drepturi litigioase nr. 741/06.12.2011, care cuprinde pactul comisoriu, iar în lipsa oricărui raport juridic obligaţional între recurentul-reclamant şi AAAS, instanţele nu puteau constata identitatea între persoana pârâtului şi debitorului raportului juridic.

Totodată, legal s-a stabilit că nu se poate reţine nici necesitatea opozabilităţii hotărârii faţă de AAAS, deoarece hotărârea este opozabilă acesteia, ca terţ, în condiţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., fără ca acest lucru să semnifice că are calitate procesuală pasivă.

A solicitat instanţei de recurs sa constate ca, în temeiul sentinţei civile nr. 1042/12.06.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, în dosarul nr. x/2008 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1259 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin respingerea recursului, AAAS a emis decizia motivată nr. 143 din 21.11.2012 şi şi - a îndeplinit obligaţiile legale în condiţiile Legii nr. 10/2001.

In ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prevăzut la punctul 1, pag. 2 din cererea de recurs prin care se susţine ca, "instanţa a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", intimata solicită respingerea, ca nefondat, apreciind că, în mod legal a stabilit instanţa de apel ca prin sentinţa de fond, instanţa nu a analizat celelalte susţineri ale reclamantului din concluziile scrise depuse la dosar şi care nu au fost cuprinse în cererea iniţială, în răspunsul la întâmpinare şi în cererea precizatoare (referitoare la cauza ilicită a prestaţiilor asumate de reclamant (s.n.). (...) etc), întrucât echivalează cu o modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, care putea fi făcută numai în termenul prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, arată că nu sunt temeinice susţinerile recurentului instanţei referitoare la motivul de nulitate constând în cauza ilicită a pactului comisoriu.

In ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prevăzute la punctul 2, respectiv 2.1, 2.2., 2.3., 2.4. pag. 5-12 din cererea de recurs prin care se susţine ca, " hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", a solicitat respingerea acestora, susţinând că, în mod corect şi legal, instanţa de apel a respins această critică, ca inadmisibilă, deoarece se invocă un motiv de nulitate nou, neindicat prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu putea fi primit spre analiză în faza de apel, fără a fi încălcate dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a susţinut că instanţele de fond au făcut o corectă interpretare a naturii obligaţiei asumate de reclamant prin pactul comisoriu şi a cauzelor exoneratoare de răspundere, precum şi o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 2 martie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 964A din data de 20 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 04 mai 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în limitele motivelor de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge, în considerarea celor ce succed.

II.1. Prin cel dintâi motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul A. afirmă o încălcarea a regulilor de procedură de către instanţa de apel, în concret, a prevederilor art. 22 alin. (6), art. 478 alin. (4) şi art. 478 alin. (3) C. proc. civ., cele care reglementează obligaţia instanţei de judecată de a soluţiona cauza în limitele învestirii sale şi a căror nerespectare este de natură să atragă sancţiunea nulităţii hotărârii.

În esenţă, recurentul susţine că în mod greşit instanţele fondului au refuzat să cerceteze legalitatea pactului comisoriu, stipulat în cuprinsul contractului de vânzare încheiat de părţile aflate în litigiu, din perspectiva tuturor motivelor de nulitate, invocate de reclamant prin răspunsul la întâmpinare formulat în primă instanţă şi explicitate prin declaraţia de apel. Mai mult decât atât, fiind vorba despre motive de nulitate absolută (obiect ilicit, cauză ilicită şi imorală) prima instanţă avea obligaţia să le invoce din oficiu, în exercitarea rolului activ al judecătorului în proces.

Criticile formulate de reclamant sunt nefondate.

Înalta Curte constată că prin acest motiv de casare este supusă analizei problema raportului dintre principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil şi rolul activ al judecătorului în asigurarea legalităţii şi în aflarea adevărului.

Astfel, dacă titularul cererii este cel care alege pretenţia pe care o supune judecăţii, precum şi situaţia de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază această pretenţie, judecătorului îi revine obligaţia de a se pronunţa în limitele acestei învestiri, oferind cererii calificarea juridică exactă şi aplicând normele juridice incidente. În acest sens trebuie înţelese prevederile art. 22 C. proc. civ., cele care consacră legislativ rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Identificarea unei posibile atingeri aduse dreptului de dispoziţie al părţilor în procesul civil, în virtutea căruia acestea sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului (cf.art. 9 alin. (2) C. proc. civ.) face necesară relevarea distincţiei între obiect şi cauză, ca elemente specifice atât acţiunii civile, cât şi cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reaminteşte că, în raport cu art. 194 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să precizeze obiectul, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care aceasta se întemeiază. Cererea care nu indică obiectul şi motivele de fapt este nulă - o nulitate expresă, prevăzută de art. 196 alin. (1) C. proc. civ.

Obiectul cererii reprezintă pretenţia concretă dedusă judecăţii, în timp ce motivele acestei pretenţii (causa petendi) se subsumează noţiunii de cauză a cererii, reprezentând fundamentul ei, faptele alegate de reclamant în susţinerea pretenţiei sale, cauza având o evidentă natură factuală.

Obiectul cererii de chemare în judecată este distinct de obiectul acţiunii civile alese de reclamant, care constă în soluţionarea pretenţiei concrete deduse judecăţii, în judecata însăşi.

Tot astfel, cauza cererii, care are o natură preponderent factuală, este şi ea distinctă de cauza acţiunii (causa agendi), care desemnează scopul acesteia "motivul impulsiv şi determinant" al reclamantului.

În concret, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. are ca obiect pretenţia concretă dedusă judecăţii, aceea referitoare la constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu şi a neintervenţiei acestuia; constatarea calităţii reclamantului de proprietar asupra cotei de 86% din despăgubiri şi obligarea AAAS la emiterea unei noi decizii de acordare a măsurilor reparatorii, în favoarea reclamantului. Cauza acestei cereri este dată de motivele de fapt şi de drept pentru care reclamantul solicită constatarea nulităţii pactului comisoriu activat de pârâţi şi emiterea unei noi decizii de acordare a despăgubirilor.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă în constatarea nulităţii şi obligaţia de a face, ea are ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive asupra dreptului afirmat de reclamant, iar cauza acţiunii constă în recunoaşterea efectelor contractului de vânzare în favoarea reclamantului şi valorificarea acestora, prin emiterea unei decizii de măsuri reparatorii.

În procesul civil, titularul cererii rămâne suveran în determinarea obiectului acesteia, a pretenţiei concrete cu privire la care solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, precum şi a sursei obiectului, a motivelor de fapt care justifică pretenţia concretă. Niciunul dintre aceste elemente obligatorii ale cererii nu poate fi schimbat şi nici ignorat de către instanţa de judecată care, în exercitarea rolului activ, are dreptul şi obligaţia de a le pune în discuţia părţilor ex officio, pentru a putea da faptelor arătate de reclamant, calificarea juridică corectă.

Totodată, legea de procedură permite reclamantului să îşi modifice cererea de chemare în judecată, prin schimbarea părţilor, a obiectului sau a temeiului juridic, cu menţiunea că o asemenea modificare nu poate fi una totală ori de esenţă (susceptibilă să transforme cererea iniţială într-o cerere total nouă) şi poate fi făcută cel mai târziu la primul termen la care reclamantul este legal citat, în condiţiile art. 204 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., sub sancţiunea decăderii din dreptul de a o mai modifica.

Articolul 204 din C. proc. civ., anterior evocat, este aplicabil numai în faţa primei instanţe, acolo unde se stabileşte, în principiu cu caracter definitiv, cadrul procesului, sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată. Prin urmare, în instanţa de apel, sunt interzise cererile care apar ca fiind noi, prin modificarea calităţii părţilor, a obiectului şi/sau a cauzei. Prevederile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. îngăduie părţilor doar să expliciteze pretenţiile cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, fără ca o astfel de "explicitare" să aibă semnificaţia unei veritabile modificări a cadrului procesual, ci doar pe aceea a unei necesare lămuriri a limitelor în care a avut loc judecata în primă instanţă; explicitarea pretenţiilor nu poate fi sinonimă unei modificării a acestora, căci ar conduce la eludarea dispoziţiilor imperative ale alin. (1) şi alin. (3) din art. 478 C. proc. civ., cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului.

În prezentul proces, instanţele fondului au stabilit că, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu stipulat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/06.12.2011 susţinând că a fost în eroare cu privire la înţelesul pactului comisoriu, iar obligaţia a cărei neexecutare atrage incidenţa pactului comisoriu nu este valabilă, realizarea ei depinzând de terţe persoane. În cuprinsul motivelor de fapt ale cererii, reclamantul a invocat următoarele împrejurări: transferul dreptului de proprietate pentru cota de 86% nu a fost condiţionat decât de plata preţului, în sarcina cumpărătorului nefiind stabilită nicio altă obligaţie ce ar fi trebuit îndeplinită pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra cotei de 86% din drepturile succesorale; acordul pârâţilor ca reclamantul să facă demersuri în vederea valorificării şi a cotei acestora de 14% din drepturile succesorale reprezintă o situaţie distinctă de drepturile şi obligaţiile părţilor; nu este îndeplinită condiţia cerută pentru admisibilitatea rezoluţiunii, respectiv neîndeplinirea obligaţiei de plată a preţului; conţinutul clauzei ce conţine pactul comisoriu este în contradicţie cu singura condiţie ce trebuia îndeplinită pentru transferul dreptului de proprietate, respectiv plata preţului; niciunde în act nu se menţionează că trebuie îndeplinite două condiţii pentru a deveni proprietar; neexecutarea parţială atrage o rezoluţiune parţială; clauza rezolutorie poate opera numai dacă neexecutarea este suficient de importantă; demersurile pe care s-a obligat să le întreprindă reclamantul sunt în temeiul legal, nedepăşind limita contractului; reclamantul şi-a asumat obligaţia de diligenţă; au existat impedimente în ceea ce priveşte posibilitatea valorificării drepturilor succesorale; diligenţele efectuate de reclamant au fost împiedicate cu rea-credinţă de pârâţi.

Prima instanţă a calificat juridic motivele de fapt şi de drept invocate de reclamant, cercetând valabilitatea pactului comisoriu din perspectiva cazurilor de nulitate privind eroarea cu privire la înţelesul pactului comisoriu (consimţământul) şi nevalabilitatea unei alegaţii a cărei îndeplinire depinde de terţe persoane (obiectul),apreciind că toate celelalte motive de fapt susţinute de reclamant reprezintă chestiuni de interpretare a contractului şi de stabilire a naturii şi a întinderii obligaţiilor părţilor şi a sancţiunii ce ar interveni pentru neexecutarea obligaţiilor, iar nu aspecte ce ţin de valabilitatea pactului comisoriu.

Totodată, prima instanţă nu a analizat susţinerile reclamantului referitoare la cauza ilicită a pretenţiilor asumate prin pactul comisoriu, susţineri formulate prin răspunsul la întâmpinarea pârâţilor şi prin concluziile scrise depuse la dosar, apreciind că acestea echivalează cu o modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, formulată peste termenul procedural şi fără a avea consimţământul pârâţilor.

Instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, referitoare la tardivitatea invocării cauzei ilicite, ca motiv de nulitate şi a înlăturat ca inadmisibile criticile referitoare la alte două motive de nulitate, invocate de reclamant pentru prima dată prin declaraţia de apel, şi anume: 1) intenţia intimaţilor persoane fizice de a exclude aplicabilitatea conversiunii actului juridic, dedusă din "vehemenţa" manifestată în calificarea obligaţiei asumate de reclamant ca fiind una de rezultat;

2)caracterul ilicit al obiectului, prin transformarea unei obligaţii de mijloace într-o obligaţie de rezultat, fundamentată şi pe o cauză ilicită şi imorală "dacă s-ar interpreta" că intimaţii au stipulat clauza în considerarea influenţei pe care reclamantul o are asupra unei instituţii publice.

Cu referire la caracterul ilicit şi imoral al cauzei pactului comisoriu expres, invocat de reclamant ca motiv de nulitate absolută, prin răspunsul la întâmpinare, în faţa primei instanţe, Înalta Curte apreciază, asemenea instanţei de apel, că o astfel de cerere este una adiţională şi ea trebuie formulată cu respectarea condiţiilor art. 204 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a solicitat constatarea nulităţii pactului comisoriu pentru motive care ţin de cauza ilicită sau imorală a acestuia şi nici de obiectul ilicit sau imposibil, formulând astfel de afirmaţii exclusiv prin răspunsul la întâmpinare. Or, faţă de certitudinea care trebuie să caracterizeze obiectul şi cauza cererii introductive, atât pentru instanţă, cât şi pentru partea adversă, o cerere modificatoare trebuie desemnată ca atare şi trebuie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ. Reclamantul nu îşi poate invoca propria culpă, constând în nesocotirea dispoziţiilor art. 178 alin. (2) C. proc. civ., pentru a critica omisiunea primei instanţe de a analiza valabilitatea pactului comisoriu şi din perspectiva unor motive de nulitate "cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe". Atâta timp cât aceste motive nu au fost formulate prin cererea de chemare în judecată şi nici în mod explicit printr-o cerere modificatoare, depusă în termenul prescris de lege, reclamantul nu putea supune cu succes analizei primei instanţe un temei juridic nou al cererii sale în constatarea nulităţii, decât în condiţiile art. 204 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. Or, acestea nu au fost îndeplinite. Nu s-ar putea accepta ca prin răspunsul la întâmpinarea pârâţilor, reclamantul să îşi modifice "implicit" cauza cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care pârâtul însuşi şi-a exprimat poziţia procesuală în raport cu un anumit cadru procesual, astfel cum a fost acesta stabilit prin cererea de chemare în judecată şi prin cererile adiţionale.

Tot astfel, invocarea, prin declaraţia de apel, a unor noi motive de nulitate, referitoare la caracterul ilicit şi imposibil al obiectului pactului comisoriu, nu poate fi asimilată unei explicitări a pretenţiilor implicite în apel, în înţelesul art. 478 alin. (4) C. proc. civ. Prin invocarea unor noi motive de nulitate a pactului comisoriu, altele decât cele precizate în primă instanţă, în condiţiile art. 204 C. proc. civ., reclamantul modifică cauza cererii de chemare în judecată, iar o astfel de modificare a cadrului procesual este inacceptabilă în apel, în raport cu textele normative mai sus evocate.

În privinţa obligaţiei primei instanţe şi a instanţei de apel de a examina ex officio noile motive de nulitate absolută a pactului comisoriu, susţinute de reclamantul apelant în justificarea pretenţiei sale, Înalta Curte observă că aplicarea dispoziţiilor art. 1247 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia "instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută", nu a fost discutată în faţa instanţei de apel, fiind o chestiune nouă, invocată pentru prima dată în recurs, prin urmare, inadmisibilă. Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 1247 alin. (3) C. civ. trebuie corelate cu cele ale art. 1249 alin. (1) C. civ., conform cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

Prin urmare, o analiză a regimului juridic al nulităţii absolute, realizată în limitele prezentei hotărâri judecătoreşti, pentru a răspunde criticilor recurentului, permite concluzia conform căreia instanţa poate invoca din oficiu nulitatea absolută doar în cazul unui viciu manifest (spre exemplu, în cazul unui motiv de casare de ordine publică), iar pe de altă parte, o astfel de invocare din oficiu nu poate să contravină principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), ceea ce înseamnă că instanţa nu ar putea pronunţa nulitatea absolută a unui act juridic dedus judecăţii dacă părţile nu au solicitat în mod expres aceasta (pe cale principală ori printr-o cerere reconvenţională) şi nici pentru alte motive decât cele formulate explicit de părţi, prin cererea principală ori printr-o cerere adiţională. Instanţa ar putea invoca nulitatea absolută pe cale de excepţie, respingând, spre exemplu, cererea în executarea unui contract încheiat cu încălcarea unor dispoziţii legale care ocrotesc un interes general, fără să poată pronunţa nulitatea actului juridic dedus judecăţii, dacă părţile nu au învestit-o cu o astfel de cerere, cu atât mai puţin pentru alte motive decât cele invocate de reclamantul care a beneficiat de asistenţă juridică de specialitate, prin avocatul ales.

Pentru toate aceste motive, criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se vor respinge, ca nefondate.

II.2. Prin motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul susţine nelegalitatea hotărârii atacate sub următoarele aspecte:

- instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la toate criticile vizând conţinutul obligaţiei stipulate în pactul comisoriu şi nu a stabilit în ce constă această obligaţie, limitându-se la a constata că ea este una de rezultat;

-instanţa de apel nu a analizat toate criticile referitoare la obiectul imposibil de executat al obligaţiei din pactul comisoriu, în cazul calificării sale ca obligaţie de rezultat, constând în emiterea deciziei CNCI sau în plata despăgubirilor;

- instanţa de apel nu a analizat toate criticile vizând "argumentul obligaţiei de mijloace" prezentat de prima instanţă;

- instanţa de apel nu a analizat toate criticile vizând ineficacitatea pactului comisoriu pentru lipsa stipulării exprese a obligaţiei convenite.

Recurentul afirmă, în esenţă, că instanţa de apel nu a răspuns tuturor criticilor subsumate chestiunii referitoare la natura şi la conţinutul concret al obligaţiei stipulate în pactul comisoriu, pentru a oferi astfel posibilitatea exercitării controlului judiciar şi în privinţa considerentelor care susţin soluţia pronunţată.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reaminteşte că trebuie distins între motivele de apel şi diferitele argumente dezvoltate în susţinerea unuia şi aceluiaşi motiv. Instanţa de control judiciar poate să grupeze, printr-un raţionament juridic de sinteză, argumentele folosite de parte în dezvoltarea unui motiv de apel, pentru a răspunde, printr-un considerent comun, care să surprindă aspectele esenţiale ale motivului de apel formulat. Prin urmare, instanţa de apel nu avea obligaţia de a răspunde fiecărui argument, ci fiecărui motiv de apel, grupând toate criticile şi susţinerile părţii. În acest sens a fost dezvoltată o bogată jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat explicit în sensul că instanţa de control judiciar este ţinută să examineze în substanţă motivele şi apărările părţilor, fără însă a fi ţinută să ofere un răspuns detaliat fiecărui argument în parte.

În prezenta cauză dedusă judecăţii, instanţa de apel a sintetizat şi a grupat numeroasele argumente ale apelantului, circumscrise fiecărui motiv de apel, răspunzând acestora într-o manieră clară şi convingătoare, printr-un raţionament uşor de urmărit, care exclude orice arbitrariu şi face posibil controlul judiciar. Esenţială rămâne calitatea argumentelor, iar nu volumul lor, iar atâta timp cât au fost dezvoltate şi explicate motivele avute în vedere în soluţionarea apelului, susţinerile recurentului, conform cărora instanţa nu a formulat un răspuns punctual argumentelor repetitive, nestructurate şi nesistematizate, apar a fi lipsite de fundament.

Astfel, menţionând textual conţinutul clauzei înserate în contract, instanţa de apel reţine, asemenea primei instanţe, că obligaţia asumată este "aceea de a obţine valorificarea drepturilor succesorale litigioase obţinute prin sentinţa civilă nr. 1042/2.06.2011".

Or, prin sentinţa evocată, AVAS a fost obligată "să emită dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001 pentru acţiunile deţinute de F. la G., conform procedurii prevăzute prin Titlul VII din Legea nr. 247/23005".

Prin urmare, reţine prima instanţă, în considerente, şi confirmă instanţa de apel, obligaţia asumată de reclamant, stipulată în contract, este aceea de a obţine un anumit rezultat, constând în valorificarea cotei de 14% din dreptul asupra acţiunilor deţinute de autorul pârâtelor persoane fizice, evident prin punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive, aceasta însemnând valorificarea drepturilor pârâţilor la măsuri reparatorii prin echivalent.

Recurentul însuşi urmăreşte o valorificare a drepturilor litigioase pretins a fi fost dobândite prin efectul contractului de vânzare, solicitând, în cadrul prezentului proces, "obligarea AVAS să emită o nouă decizie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent în baza sentinţei civile nr. 1042/2011 a Tribunalului Bucureşti, în care reclamantul să fie menţionat ca persoană îndreptăţită la acordare de măsuri reparatorii pentru cota de 86% din dreptul de proprietate asupra acţiunilor deţinute de autorul vânzătorilor pârâţi F. G., dobândită conform actului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase nr. 741/2011 şi implicit să se constatate nelegalitatea Deciziei AVASnr. 143/2012". Prin urmare, conţinutul obligaţiei de "valorificare", asumată prin pactul comisoriu, a fost înţeles de recurent în acelaşi sens pe care instanţele fondului l-au relevat, cu prilejul interpretării contractului.

Circumscris criticii nr. 2 din primul motiv de apel, instanţa de apel răspunde, grupat, criticilor legate de obiectul obligaţiei asumate de reclamant, prin raportare la contextul legislativ, la obiect şi la nulitatea pactului comisoriu, arătând că acestea nu au fost invocate, în primă instanţă, ca veritabile motive de nulitate, ele fiind doar chestiuni legate de interpretarea contractului. Or,din această perspectivă, hotărârea primei instanţe nu a fost criticată.

În continuare, instanţa de apel înlătură, în mod just, criticile referitoare la obiectul ilicit şi imposibil al obligaţiei asumate prin pactul comisoriu, împreună cu cele referitoare la cauza ilicită şi imorală, apreciindu-le a fi inadmisibile, întrucât prin ele se invocă noi motive de nulitate, neindicate prin cererea de chemare în judecată.

În cuprinsul considerentelor, instanţa de apel, confirmând raţionamentul primei instanţe, reţine, cu suficientă claritate, că obligaţia asumată de cumpărător este "una unitară, ca fiind o obligaţie de rezultat", prin clauza inserată în contract, reclamantul asumându-şi "o obligaţie proprie".

Înalta Curte observă că prin criticile circumscrise cazului de casare analizat, recurentul vizează, în realitate, calificarea pe care instanţele fondului au dat-o explicit obligaţiei ce a fost asumată prin pactul comisoriu, precum şi chestiunea executării acestei obligaţii, pe care, de asemenea instanţele fondului au abordat-o, cu prilejul verificării condiţiilor legale în care pactul comisoriu putea să opereze. De asemenea, sunt reiterate motivele de nulitate ale pactului comisoriu, respinse în primă instanţă şi în apel ca inadmisibile, întrucât tind la modificarea cauzei cererii de chemare în judecată, fiind formulate cu nerespectarea condiţiilor procedurale.

În considerarea celor ce preced, toate aceste critici circumscrise celui de al doilea motiv de casare vor fi respinse, ca nefondate.

II.3. Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul afirmă o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material incidente în cauză, sub următoarele aspecte:

- nelegalitatea respingerii capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu, întrucât: sunt nelegale considerentele privind motivul de nulitate al pactului comisoriu decurgând din condiţia imposibilă a obligaţiei cuprinse în acesta, precum şi considerentele privind respingerea, ca străine cauzei, a criticilor din apel vizând anumite aspecte care nu ţin de valabilitatea pactului comisoriu; sunt nelegale considerentele instanţei de apel vizând calificarea drept obligaţie de rezultat a obligaţiei de a obţine valorificarea drepturilor succesorale prevăzută în cuprinsul pactului comisoriu.

În esenţă, recurentul susţine că instanţa de apel a refuzat să cerceteze valabilitatea pactului comisoriu şi din perspectiva obiectului imposibil şi ilicit al obligaţiei stipulate, respectiv a cauzei ilicite şi imorale, pretenţii cuprinse implicit în cererile şi apărările adresate primei instanţe, explicitate ulterior prin declaraţia de apel, motive de nulitate absolută pe care instanţa trebuia să le invoce chiar din oficiu. Mai mult, este afirmată nelegalitatea soluţiei date pe fondul motivului de nulitate decurgând din condiţia imposibilă, cu motivarea sumară că nu a fost stipulată o obligaţie condiţională.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte observă că toate aceste critici, care vizează nepronuntarea instanţei de apel cu privire la motivele de nulitate vizând obiectul imposibil şi ilicit, respectiv cauza ilicită şi imorală, în esenţa lor, au fost invocate de recurent şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar instanţa de recurs s-a pronunţat anterior asupra acestora, respingându-le ca nefondate (a se vedea supra, pct. II.1. din considerente).

Criticile prin care se afirmă nelegalitatea considerentului prin care au fost respinse "ca străine cauzei" susţineri ale apelantului conform cărora anumite aspecte nu ţin de valabilitatea cauzei sunt nefondate.

Instanţa de apel a constatat, în cuprinsul considerentelor, că ambele împrejurări invocate de reclamant, legate de interpretarea obligaţiei pe care acesta şi-a asumat-o, de obiectul acesteia, prin raportare la contextul legislativ, nu au fost analizate prin hotărârea primei instanţe, circumscris capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu, tribunalul apreciind că aceste împrejurări nu sunt motive de nulitate, ci chestiuni care ţin de interpretarea contractului pentru stabilirea naturii şi întinderii obligaţiilor asumate de părţi, chestiuni analizate în partea referitoare la condiţiile activării pactului comisoriu. Or, prin declaraţia de apel, apelantul nu a criticat această calificare juridică, nu a arătat şi motivat de ce acest considerent ar fi unul injust. Întrucât, prin criticile formulate, apelantul nu se raportează la considerentele reale şi clar exprimate de către prima instanţă, instanţa de apel le-a înlăturat în mod corect, ca fiind străine cauzei.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel pe fondul cererii privind constatarea că pactul comisoriu nu a operat, Înalta Curte reţine că, în faţa instanţei de apel, reclamantul a contestat atât calificarea pe care prima instanţă a dat-o obligaţiei asumate, susţinând că ea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, cât şi a criteriilor prevăzute de art. 1481 alin. (3) lit. a), respectiv lit. b) din C. civ., apelantul solicitând aplicarea altor metode de interpretare, iar nu cea gramaticală.

Cercetând acest motiv de apel, curtea de apel a apreciat corect că este o chestiune de fapt aceea legată de calificarea obligaţiilor şi reţine că, aplicând art. 1481 alin. (3) C. civ., tribunalul a analizat voinţa părţilor, exprimată prin contractul ce a fost încheiat, stabilind că acestea fac referire la un anumit rezultat (valorificarea dreptului succesoral într-un anumit termen), precum şi faptul că au intenţionat rezoluţiunea de drept a contractului, indiferent de motivul pentru care cumpărătorul nu atinge rezultatul scontat.

Rejudecând în fond, în limitele devoluţiunii apelului declarat de reclamant, cu privire la acest criteriu, instanţa de apel a confirmat statuările primei instanţe, constatând că este corectă calificarea dată de tribunal obligaţiei asumate de apelantul-reclamant prin pactul comisoriu.

Aceste aspecte, aflate în legătură cu interpretarea clauzelor contractului, pentru a stabili voinţa părţilor în ceea ce priveţte natura obligaţiei asumate, sunt, în integralitatea lor, aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate şi nu pot face obiectul controlului judiciar, în faţa instanţei de recurs, în raport cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, criticile vor fi respinse.

- nelegalitatea soluţiei de respingere a capătului de cerere în constatarea neintervenirii pactului comisoriu şi a existenţei dreptului de proprietate al recurentului asupra cotei de 86% din drepturile succesorale litigioase, apreciată din multiple perspective, şi anume: nelegalitatea considerentelor vizând calificarea obligaţiei de a obţine valorificarea drepturilor succesorale ca fiind una de rezultat, precum şi cele referitoare la culpa contractuală a recurentului; nelegalitatea considerentelor instanţei de apel cu privire la faptul că nu se confirmă cauzele exoneratoare de răspundere pe care le-a invocat reclamantul în survenirea modificărilor legislative; nelegalitatea considerentelor vizând cauza exoneratoare de răspundere a recurentului constând în faptele intimaţilor care, pe de o parte, au îndeplinit ei înşişi, înainte de expirarea termenului contractual (31.12.2013) şi fără înştiinţarea recurentului, demersurile aflate în sarcina acestuia din urmă, iar pe de altă parte, nu au acordat recurentului suportul logistic necesar; nelegalitatea considerentelor referitoare la încălcarea dreptului reclamantului la termenul suplimentar de executare în vederea executării în natură a obligaţiei cuprinse în pactul comisoriu.

Criticile sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, instanţa de recurs reţine, sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale în prezentul proces, astfel cum acestea au fost stabilite prin hotărârile celor două instanţe ale fondului, următoarele:

Prin notificarea nr. x/10.08.2001 comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti prin intermediul BEJ H., pârâta B. şi autorul pârâtului C., D. au solicitat acordarea de despăgubiri corespunzătoare valorii inventarului G., rechiziţionată în baza deciziei nr. 1076 publicată în M.Of. nr. 292 din 18.10.1948.

Prin Dispoziţia nr. 11576/17.04.2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost respinsă notificarea nr. x/10.08.2001, ca nedovedită.

Prin sentinţa civilă nr. 1042/02.06.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă în dosarul nr. x/2008, dispunându-se anularea dispoziţiei şi obligarea Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului să emită dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001 pentru acţiunile deţinute de F. la G., conform procedurii prevăzute prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Această sentinţă civilă a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 1259/13.10.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie în dosarul nr. x/2008, prin care au fost respinse recursurile, ca nefondate.

Prin actul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase autentificat sub nr. x la 06.12.2011 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi "I.", pârâţii B. şi C. au transmis reclamantului A. cota de 86% din toate drepturile succesorale litigioase izvorâte din succesiunea autorului lor F., cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001 pentru acţiunile deţinute de acesta la G., conform procedurii prevăzute prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, consfinţită şi prin sentinţa civilă nr. 1042/02.06.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă în dosarul nr. x/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1259/13.10.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie în dosarul nr. x/2008, în schimbul preţului de 650.000 Eur. Pârâţii au fost de acord ca reclamantul să se subroge în locul lor în orice demers sau acţiune pe care urma să o întreprindă în legăturile cu drepturile succesorale litigioase, de orice fel, la instanţele judecătoreşti de orice grad, precum şi în faţa oricăror autorităţi competente, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale C. civ., în contradictoriu cu Statul Român şi cu orice fel de terţi, persoane fizice sau juridice. Totodată, reclamantul s-a obligat să depună toate diligenţele necesare pentru obţinerea întregului drept succesoral litigios: pentru el, cota de 86%, iar pentru pârâţi, cota de 14%, pe cheltuiala integrală a reclamantului.

În cuprinsul actului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase s-a stipulat că, în situaţia în care până la termenul din 31.12.2013, cumpărătorul nu reuşeşte din oricare motiv să obţină valorificarea drepturilor succesorale litigioase obţinute prin sentinţa civilă nr. 1042/02.06.2011, părţile vor considera contractul reziliat de plin drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei judecătoreşti, fără punere în întârziere, somaţie sau chemare în judecată, cumpărătorul pierzând suma plătită vânzătorilor, precum şi cheltuielile efectuate pentru valorificarea drepturilor succesorale litigioase.

În temeiul sentinţei civile nr. 1042/02.06.2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, rămase irevocabilă, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a emis, la solicitarea pârâţilor, Decizia nr. 143/21.11.2012, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în valoare de 89.617.341 RON, calculate la data de 30.09.2012, pârâţilor B. şi C., corespunzătoare procentului de 100% din capitalul social al fostei G., deţinut de antecesor.

Prin notificarea nr. x/16.01.2014 transmisă prin intermediul BEJ J., pârâţii i-au comunicat reclamantului rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase autentificat sub nr. x/06.12.2011 începând cu data de 01.01.2014, în baza pactului comisoriu inserat în pagina 3, aliniatul 6.

Prin declaraţia autentificată sub nr. x/10.01.2014 de Societatea Profesională Notarială K. şi L., pârâţii au revocat în întregime mandatul încredinţat reclamantului, conform contractului de mandat autentificat sub nr. x/06.12.2011.

Ca răspuns la notificarea din data de 16.01.2014, reclamantul a comunicat pârâţilor faptul că, potrivit actului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/06.12.2011, transferul dreptului litigios a avut loc la momentul plăţii preţului de 650.000 Eur, respectiv la data de 06.12.2011 şi că acesta şi-a asumat obligaţia ca până la termenul limită din 31.12.2013 să depună toate diligenţele pe cheltuială proprie să obţină de la autorităţile competente despăgubirile ce reveneau autorului F..

Prin declaraţia autentificată sub nr. x/20.02.2014 de Societatea Profesională Notarială K. şi L., pârâţii au declarat rezoluţiunea unilaterală a actului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/06.12.2011 pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate, în termenul stabilit în act, respectiv 31.12.2013 de către cumpărătorul A..

Prin notificarea nr. x/03.03.2014 comunicată prin intermediul BEJ M., pârâţii i-au comunicat reclamantului declaraţia unilaterală de rezoluţiune autentificată sub nr. x/20.02.2014.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat obligarea A.N.R.P să emită în dosarul nr. x C. civ./2012 titlu de despăgubire atât pe numele său, cât şi pe numele pârâţilor B. şi C., conform contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/06.12.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 105/08.01.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată. Această sentinţă civilă a rămas definitivă prin respingerea recursurilor ca nefondate, prin decizia civilă nr. 4996/22.10.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.

Prin prezenta cerere de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantul a solicitat următoarele: să se constate neintervenţia pactului comisoriu de grad IV prevăzut de contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/06.12.2011 şi pe cale de consecinţă, existenţa dreptului său de proprietate asupra cotei de 86% din drepturile succesorale dobândite de pârâţii B. şi C.; obligarea pârâtei A.A.A.S să emită o nouă decizie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent în baza sentinţei civile nr. 1042/2011 a Tribunalului Bucureşti, în care reclamantul să fie menţionat ca persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru cota de 86% din dreptul de proprietate asupra acţiunilor deţinute de autorul vânzătorilor pârâţi F. la G., dobândită conform contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/06.12.2011; să se constate nulitatea absolută a pactului comisoriu inserat în conţinutul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase.

Prin hotărârea primei instanţe, menţinută de către instanţa de apel, consecutiv respingerii apelului declarat de reclamant, a fost stabilit că reclamantul a invocat în mod expres două motive de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, şi anume:eroarea cu privire la înţelesul pactului comisoriu şi faptul că obligaţia a cărei neexecutare atrage incidenţa pactului comisoriu nu este valabilă, depinzând de terţe persoane. Or, în cauză, eventuala eroare în care s-a aflat reclamantul cu privire la înţelesul pactului comisoriu nu este scuzabilă, nu este una esenţială(căci altfel ar fi lovit intreg contractul), iar reclamantul şi-a asumat o îndatorire proprie, aceea de a depune toate diligenţele necesare pentru a obţine valorificarea întregului drept succesoral litigios, pe cheltuiala acestuia, obligaţia asumată fiind perfect valabilă, neavând nicio relevanţă faptul că aceasta presupunea determinarea unor terţe persoane să facă anumite prestaţii către pârâţi.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea neintervenirii pactului comisoriu de grad IV prevăzut de contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/06.12.2011 şi pe cale de consecinţă, a existenţei dreptului de proprietate al reclamantului asupra cotei de 86% din drepturile succesorale (capătul 1 de cerere), prima instanţă a constatat, în baza probatoriului administrat, faptul că a operat rezoluţiunea, având în vedere că părţile au stipulat în contract un pact comisoriu de ultim grad, care îndeplineşte condiţiile de validitate cerute de lege, a existat o neexecutare culpabilă din partea reclamantului, iar pârâţii au invocat pactul comisoriu, în condiţiile legii.

Cu privire la natura obligaţiei asumate de reclamant, s-a apreciat că este vorba despre o obligaţie de rezultat, având în vedere că reclamantul s-a obligat ca prin conduita sa pozitivă, să obţină un anumit rezultat în favoarea pârâţilor, respectiv valorificarea cotei de 14% din dreptul asupra acţiunilor deţinute de autorul lor la G.. Or, neatingerea rezultatului, respectiv valorificarea cotei de 14% din drepturile succesorale ale pârâţilor, până la data 31.12.2013 echivalează cu neexecutarea obligaţiei. Prima instanţă a subliniat că şi în ipoteza unei obligaţii de mijloace, este probat faptul că reclamantul nu a depus toată diligenţa necesară pentru atingerea rezultatului promis, împrejurare reţinută, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 105/08.01.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant având ca obiect obligarea A.N.R.P să emită titlu de despăgubire pe numele său şi al pârâţilor.

Aşa fiind, Înalta Curte observă că, în ceea ce priveşte critica recurentului referitoare la nelegalitatea considerentelor instanţei de apel vizând calificarea obligaţiei de a obţine valorificarea drepturilor succesorale ca fiind una de rezultat, aceasta a fost invocată de recurent şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar instanţa de recurs s-a pronunţat anterior cu privire la aceasta, respingând-o ca nefondată (a se vedea supra, pct. II.2. din considerente). Cât priveşte susţinerea recurentului referitoare la nulitatea unei clauze prin care părţile, prin voinţa lor, ar transforma o obligaţie de mijloace în obligaţie de rezultat, Inalta Curte constată că ea nu poate fi acceptată, întrucât recurentul invocă pentru prima dată în recurs această chestiune, nefiind cercetată de către instanţa de apel, şi, mai mult decât atât, recurentul pleacă de la premisa greşită, aceea a existenţei unei obligaţii de mijloace. Or, instanţele fondului au stabilit, din interpretarea contractului, că obligaţia asumată a fost una de rezultat.

Referitor la statuările instanţelor de fond cu privire la neexecutarea culpabilă a obligaţiei şi prezumţia de culpă contractuală a recurentului, Înalta Curte constată că acestea pot fi acceptate, în circumstanţele dovedite ale cauzei şi tinând seama de împrejurarea că instanţele fondului, prin trimiterea expresă la prevederile art. 1516 C. civ., au avut în vedere, desigur, condiţia unei neexecutări " fără justificare" a obligaţiei asumate de creditor, pentru ca pactul comisoriu convenit de părţi să îşi poată produce efectele.

Este adevărat că, în actuala reglementare a C. civ., vinovăţia nu mai este, de regulă, o condiţie legală expresă a invocării remediilor neexecutării contractului, nici chiar a celui mai grav dintre ele, prin efectele produse, aşa cum este rezoluţiunea; excepţie face remediul daunelor-interese, în cazul cărora, este necesară vinovăţia, aşa cum rezultă din prevederile art. 1530 şi art. 1547-1548 C. civ.

În acelaşi timp, nu ar putea fi omise prevederile art. 1516, art. 1551 alin. (1) C. civ., din coroborarea cărora rezultă că, pentru invocarea rezoluţiunii ca remediu, neexecutarea trebuie să nu poată fi justificată şi să fie una însemnată, suficient de importantă, de o gravitate maximă, lipsindu-l pe creditor de ceea ce era îndreptăţit să aştepte prin încheierea contractului.

Or, din perspectiva celei dintâi condiţii, absolut necesare pentru a se putea invoca rezoluţiunea, este adevărat că neexecutarea ilicită(nejustificată) a obligaţiilor contractuale de către debitor este suficientă, indiferent dacă aceasta este sau nu culpabilă, însă ea apare cu atât mai justificată când este culpabilă. Mai mult, în cazul obligaţiilor contractuale, culpa debitorului se prezumă legal, prin simplul fapt al neexecutării(cf.art. 1548 C. civ.). Cu alte cuvinte, între condiţiile legale ale rezoluţiunii nu se mai regăseşte şi culpa, neexecutarea ilicită putând fi constatată şi în afara culpei debitorului, însă aceasta nu înseamnă că este greşită constatarea culpei, mai cu seamă atunci când ea operează ca prezumţie legală relativă şi nu a fost înlăturată prin dovada contrară.

În speţă, suntem în prezenţa unei rezoluţii de drept convenţionale, care a operat în temeiul pactului comisoriu cuprins în contractul părţilor, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 1553 C. civ., iar referirile instanţelor fondului la culpa debitorului în neexecutarea obligaţiei de rezultat asumate, esenţială pentru creditor, nu sunt de natură să afecteze legalitatea soluţiei pronunţate.

În privinţa criticilor referitoare la nelegalitatea considerentelor instanţei de apel cu privire la faptul că nu se confirmă cauzele exoneratoare de răspundere pe care le-a invocat reclamantul în survenirea modificărilor legislative, Înalta Curte constată că toate aceste critici trimit la "modalitatea defectuoasă de interpretare" a clauzei contractuale, recurentul făcând trimiteri repetate la paragrafele contractului, pentru a concluziona în sensul că interpretarea judicioasă a acesteia obliga la observarea unor evenimente relevate de probele dosarului şi de contextul legislativ.

Or, toate aceste critici sunt unele de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, inadmisibile în recurs, în raport cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul solicită instanţei de recurs să dea probelor o altă interpretare decât aceea oferită de instanţele fondului, în scopul restabilirii împrejurărilor de fapt referitoare la incidenţa pretinselor cauze exoneratoare de răspundere civilă or, aceasta este cu neputinţă în calea extraordinară de atac a recursului.

Circumscris aceluiaşi motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este afirmată nelegalitatea considerentelor vizând cauza exoneratoare de răspundere a recurentului constând în faptele intimaţilor care, pe de o parte, au îndeplinit ei înşişi, înainte de expirarea termenului contractual şi fără înştiinţarea recurentului, demersurile aflate în sarcina acestuia din urmă, iar pe de altă parte, nu au acordat recurentului suportul logistic necesar. Recurentul arată că instanţa nu a calificat juridic corect faptele deduse judecăţii şi nu le-a atribuit semnificaţia juridică cuvenită, fără a preciza şi argumenta care sunt textele normative de drept material ignorate sau aplicate greşit de către instanţe. Recurentul evocă amplu şi interpretează mijloacele de probă administrate în faţa instanţelor de fond(declaraţia sub semnătură privată din 24.09.2012; declaraţia sub semnătură privată din 24.09.2012; opisul de documente înregistrat la A.V.A.S. cu nr. x/05.10.2012; adresa înregistrată Ia A.V.A.S. cu nr. x/09.10.2012; declaraţia olografa sub semnătură privată din data de 23.11.2012 dată în dosarul A.V.A.S; adresa nr. x/20.12.2017 emisă de notarul public E.; adresa nr. x/16.11.2012; clauzele contractului de mandat încheiat de părţi; clauzele contractului de vânzare, interogatoriul părţilor), pentru a concluziona în sens contrar celor stabilite în fond, prin hotărârea supusă recursului. În realitate, susţine recurentul, toate aceste probe pun în evidenţă "intenţia intimaţilor persoane fizice de a ignora dreptul de proprietate al recurentului într-o perioadă în care nu îi imputau o pretinsă neefectuare de demersurit precum şi de a plasa pe domnul A. în poziţia de a nu mai avea ce demersuri concrete să efectueze în scopul emiterii deciziei, deşi termenul contractual pentru efectuarea demersurilor era în curs, urmând să se împlinească la data de 31.12.2013. cu scopul de a-i putea reproşa ulterior, la apropierea împlinirii termenului, neefectuarea de demersuri generice (fără a arăta însă demersurile concrete care i-ar fi revenit) şi a declara rezoluţiunea Actului de vânzare în baza pactului comisoriu." Recurentul susţine textual: " Din aceste împrejurări rezultă că intimaţii nu au avut niciodată intenţia să execute cu buna credinţă contractul încheiat cu recurentul."

Toate aceste critici sunt unele de netemeinicie, iar nu de nelegalitate şi vor fi înlăturate ca inadmisibile. Referirile finale la prevederile art. 1517 C. civ..sunt pur formale şi neaplicate, ele raportându-se la o situaţie de fapt contrară celei stabilite prin hotărârea atacată cu recurs, dedusă din interpretarea pe care recurentul însuşi o conferă probelor.

Instanţa de apel a răspuns în mod judicios acestor aspecte, relevând, în baza probatoriului administrat, că împrejurările menţionate nu constituie fapte ilicite şi culpabile ale intimaţilor-pârâţi, care ar putea determina neexecutarea obligaţiei de către debitor, iar critica conform căreia intimaţii nu i-au acordat suportul logistic necesar în vederea realizării obiectului contractului este contrazisă chiar de o clauză din actul de vânzare, în care s-a stipulat: " la data semnării prezentului act, noi, vânzătorii înmânăm cumpărătorului A., toate titlurile, în original şi în copii legalizate, ce le deţinem şi care atestă calitatea noastră de moştenitori ai autorului nostru comun (...)", împrejurare ce nu poate fi contestată de către reclamantul debitor, fiind asumată de acesta prin semnarea contractului.

Totodată, recurentul afirmă nelegalitatea considerentelor referitoare la încălcarea dreptului său la termenul suplimentar de executare, în vederea executării în natură a obligaţiei cuprinse în pactul comisoriu, obligatoriu conform prevederilor art. 1516 alin. (2) C. civ.

Este adevărat că termenul suplimentar de executare face parte din categoria remediilor naturale ale neexecutării contractului, însă art. 1516 C. civ. îl menţionează doar ca şi condiţie prealabilă a evocării celorlalte remedii, existenţa acestuia fiind prevăzută în special de art. 1522 C. civ., respectiv art. 1522-1523 C. civ.

Mecanismul termenului suplimentar de executare pune în evidenţă împrejurarea că, de regulă, pentru invocarea oricărui remediu, apare necesară acordarea termenului suplimentar de executare. Cu titlu de excepţie, acordarea unui astfel de termen nu este necesară în situaţia în care debitorul este de drept în întârziere, fie în baza legii, fie în considerarea unei clauze contractuale care prevede punerea de drept în întârziere. Or, pactele comisorii, de natura celui stipulat în contractul părţilor aflate în litigiu, permit trecerea la rezoluţiune fără punerea în întârziere, conform art. 1553 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, în raport cu cele stipulate prin contractul părţilor, referitoare la condiţiile în care pactul comisoriu operează şi la textul de lege mai sus evocat, considerentele instanţei de apel cu privire la această chestiune dedusă judecăţii sunt corecte. Reclamantul debitor nu putea să beneficieze de remediul termenului suplimentar de executare.

Recurentul afirmă şi caracterul nelegal al soluţiei de respingere a capătului de cerere în constatarea nelegalităţii deciziei AVAS şi obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii de acordare a măsurilor reparatorii, curtea de apel reţinând că reclamantul a formulat acest motiv de apel implicit, în urma admiterii capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu sau a capătului de cerere privind constatarea faptului că pactul comisoriu nu a operat.

Înalta Curte apreciază că în mod judicios instanţa de apel a înlăturat criticile referitoare la constatarea nelegalităţii deciziei AVAS şi obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii, evidenţiind raportul existent între aceste cereri şi cele principale, prin care se pretinde constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu sau constatarea faptului că pactul comisoriu nu a operat. Atâta timp cât cererile principale au fost respinse, iar motivele de apel referitoare la acestea au fost considerate nefondate, analiza acestor motive, care vizează cereri implicite, era lipsită de interes pentru reclamantul apelant.

Pentru toate cele ce preced, constatând că niciunul dintre motivele de casare susţinute de recurent nu se verifică, în absenţa unor motive de nulitate de ordine publică, Înalta Curte va face aplicarea art,496 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 964A din data de 20 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.